La început a măsurat cu pas liniștit conturul. Apoi au venit lucrătorii. În câteva zile fundația era gata. Pe terenul viran, mormanele de pietre, sacii cu ciment, cărămizile, dispăreau din stivele orânduite, transformându-se. Ziduri obișnuite, spații delimitate, goluri pentru uși, ferestre, se conturau cu iuțeală, sub mâinile meșterilor.În mijlocul lor, el se plimba cu pași nesiguri mângâind din când în când cu degetele, pereții netencuiți. Atât la venire, cât și la plecare, lucrătorii îi strângeau mâna, cu chipul surâzând. Dăduseră peste un client pretențios, care știa ce vrea. Lor nu le rămăsese decât să arate ce pot. Casa aceasta avea să fie un fel de mândrie a lor.
Înainte de sfârșitul verii îi puseseră acoperișul. Apoi începură tencuielile. Toamna îi găsise cu tâmplăria așezată la locul ei. Apoi, iarna se așeză stăpână peste maidanul plin de resturile rămase de la șantierul improvizat. Zăpada acoperise, nivelase, uniformizase. Gunoaiele și potecile, pietrișul, capetele de scânduri, gropile și grămezile, abia se mai zăreau de sub mantaua albă. El plecase.
Apoi reveni odată cu primăvara. Același pas nesigur, aceleași mișcări prudente, de admirație și de percepere a spațiului cu mâinile. Zilnic, după amiaza, măsura cu pasul, desfunda cu târnăcopul în diverse direcții, dând contur grădinii. Din loc în loc, el, străinul acelor locuri, începu să sape.
Măsurând adâncimea gropilor cu coada hârlețului, străinul așeza bulumaci fasonați, încropind un gard pe măsura casei abia ridicate. Vecinii se întrebau, se mirau, dar nu îndrăzneau să intervină cu ceva. O singură dată unul dintre ei întrebase dacă-i poate fi de folos cu ceva, dar`
— Nu, n-am nevoie de nimic, fu răspunsul, care puse capăt oricăror intenții binevoitoare. Se mulțumiră să-l vadă muncind și să-i măsoare cu ochii zbaterile.
Apoi, la vremea cireșelor, vecinii se pomeniră chemați la nuntă. Cu straturile de flori izbucnite în culoare, casa strălucind de curățenie, el, străinul, îi invita la petrecere. Vecinii veniră mai mult de curiozitate decât bucuroși de invitație. Poate aveau să afle totuși ceva ca la nuntă.
În pragul casei, perechea le strângea mâinile, în vreme ce o bătrânică le lua darurile, așezându-le pe măsuța din hol.
— Bine ați venit, le spunea el, surâzând, în vreme de mireasa se lăsa sărutată pe obraji, sfioasă.
Muzica unui magnetofon crea ambianța necesară clipei solemne. Nu se dansa, dar toată lumea era bine dispusă. Glumele și voia bună se încrucișau cu dezinvoltură pe deasupra meselor îmbelșugate. Vinul ușor și de bună calitate dezlegase și inimile cele mai tăcute.
Când totul se termină și plecară și ultimii invitați, el se ridică de la masă, fără a observa că în fața lui, chiar pe marginea mesei era o sticlă de apă minerală. O atinse fără voie. Zgomotul sticlei răsturnate îl împietri. Lacrimi mari îi șiroiră brusc pe obraz. Bătrâna se repezi să-l consoleze:
— A fost frumos, maică. Nu s-a întâmplat nimic și nu și-a dat seama nimeni de nimic.
Mireasa începu să strângă apa cursă din sticla răsturnată salvând extinderea catastrofei.
Bătrâna îi prinse capul în mâini:
— A fost bine, băiatul meu, înțelegi?
El nu răspunse. Cu privirile fixe, stranii, murmură nedeslușit:
— De-ar fi să mor în clipa asta și tot aș vrea să văd. Spune-mi mamă, ea e frumoasă?! Cum arată?
Bătrâna îl privi cu durere, reluând:
— Þi-am mai spus. E subțire cu părul auriu și ochii negri. E mlădioasă și e puțin mai scundă ca tine.
— O, cât de mult aș vrea să văd, zise el, cuprinzându-și capul în mâini cu disperare.
Așezată pe un scaun, mireasa se ridică fără zgomot. Se apropie și-l prinse de mână.
— Vino, te rog să vii. Ești bărbatul meu.
El o urmă încrezător. Mâna i se încleștase disperată de mâna ei. În momentul acela-i era singura călăuză. O urmă de senin se așeza ușor pe fața răvășită de durere a celui care nu văzuse niciodată cum arată o floare, un fruct, o casă, o femeie.