agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-16 | | Din momentul în care Prepelița se deconspirase, aflase și nea Vodă, și sensibilizase pe cine trebuie că sunt indicii bine argumentate că ar fi putea fi mai profitabil decât un minibig, un punct atomic căruia i s-a găsit cifrul. Ar fi chiar un câștig fabulos la mijloc și se merită a se risca. Nici Picior-de-Porc nu era om prost să stea cu mâinile în sân după ce i-au distrus institutul de cercetări asupra spiritului, prin profanare, creându-i ăștia o imagine de întreprindere lucrativă. Ca gunoier, el văzuse multe nereguli administrative și ca intelectual știa cum să se exprime și cui să se adreseze. Lămurindu-se autoritățile de unde vin săgețile, cele trei hanorace îl abordară iar pe Râtan, chiar la serviciu, asigurându-l că până nu se va produce miracolul proorocit de tradiție, nu se va construi nimic la colțul cotiturii. Și se ținură de cuvânt, dar șefii lor aveau un termen de grație bine stabilit, după care erau hotărâți să acționeze, folosind la nevoie chiar forța împotriva aurolacilor. Oricum, cei trei crai jegoși aniversară anul de la prima întrupare de obiecte din cuvânt punând pe Gujghil să genereze un bidon de vin, jumări și chiar niște fete la pungi, gonflabile. “Băi, crăpa-v-ar linoleumul de pe obraji ! se enervă Picior-de-Porc de cum se trezi de dimineață după orgie. Băi grabene de cărturari cocoșați ce sunteți ! Sculați, băi țapi cucuieți, că șade rușine să mai așteptați la vârsta asta capra cu frunze-n buze ! La muncă, băăăăiiiii ! La mmuuuuncă ! Sculați, vegheați și cifruri încercați, că eu vă avertizez din experiență și istorie că așa cum să faci tranziția de la o planetă la alta nu există decât anumite ferestre cosmice avantajoase, când distanța e la un minim, tot așa-i și cu cărțile de bucate ale spiritului, dacă n-ai avut darul piftiei și n-ai făcut răciturile pe curba fertilității extreme ! Hai băieți, că a trimis deja madam Prepeliță punga cu bunătăți ! Hai că a contribuit și soru-sa, putem chiar să ne lăudăm că doamna Dovlecel e de-a noastră, că ne-am infiltrat prin ea pe un canal mediatic respectabil… Sculați voi ratificați ai înțelepciunii supreme, că până și Agripinuța ne-a aruncat, amărâta, într-o față de masă, resturile de la vreun supeu de-a beneficiat ea de el pe undeva până-n ziuă ! Sculați și înfricoșați-vă, copilași ai mizeriei, că toate persoanele de sprijin de azi, vor dori mâine, pachet contra pachet, acțiuni la punctul nostru atomic !” Era o deprimantă dimineață de toamnă timpurie, când se numără bobocii de către persoanele care au știut cum să-i crească sau cum să-i fure, lucrul cel mai rău, aici la Porțile Orientului, fiind că amărâtul care dă la boboci, deși nu are, crede, e convins, neștiind ce este un joc de sumă nulă, nici legile de conservare din Univers, că toți bobocii e de furat, mânca-ți-aș vulpea ! O pâclă albastră acoperea. puțina distanță de la colțul cotiturii până la piață, de unde cetățenii de cartier deserviți se întorceau, pășind încet ca pe ulei, cu unele expresii de îngrijorare ca dinaintea unei situații grave și complexe, ca de apocalips. Până și sălbaticul de nea Vodă se cam mira de reacția țărănimii, care tot venise, chiar și în număr mic, după ce se acționase recent în forță asupra ei, pe criterii de spiritualitate estetică stradală și mai ales trotuarescă. Domnul consilier inginer Dovlecel nu anticipase însă acest rezultat și plecase cu mașina sa de piață câtre sectorul altei primării, iar domnul Pedofil, întrucât începuse corigențele și își cheltuise trei salarii pe concediu încă din prima lună, nu-și făcea nici o problemă, deoarece convocase pe părinții de leneși, declarând că-l doare-n muci dacă-l dă afară inspectoratul să vândă-n piață la tarabă, și le explicase esența esenței reformei, că cadrul didactic n-are ca chirurgul resurse suplimentare antecalculate de guvern și, personal, ca pedofil și montaniard, așteaptă ca cine își permite să se simtă și să-l ajute cu aprovizionarea, ca să-și poată păstra o minte cât mai limpede ca cristalul, în scopul de a da o educație europeană la copii. Picior-de-Porc, Gujghil și Dințișor erau în această ordine solidari cu agricultorii producători, pe care îi alungaseră cu amenzi caraliii că de ce vinde neestetic pe trotuar și nu la mese fixe închiriabile de sălbaticul Vodă pe o lună de zile. Aaa ! nu-ți convine pe o lună, atunci dă marfa în morții mă-tii la care a fost prognozant și are tejghea, unde vinde civilizat produse agricole, stabilind și prețul, cum vinde el și cafea, orez, adidași, săpun, becuri, rechizite și celelalte. Numai că puteau ei, trei cărturari lucizi, să instige la solidaritate cu țărănimea clasa muncitoare ? Nu puteau, pentru că n-aveau acte în regulă pe gaura în care locuiau ! "Băăăăăăăăăăiii ! își pierdu cumpătul de tot Picior-de-Porc. Deșteptarea, regula-v-aș în sinele suprem cu puterea extremei melancolii ! Scoală, neamule, și te primenește, că vor veni popoare hămesite, ca să le dai din agonisita ta și să te laude pentru binefacere la europeni și în genere în toate templele, să audă și Divinitatea !... Dau cu apă pe voi dacă în zece minute nu sunteți gata, mănânc toate bunătățile singur și fug de lângă voi, frați apetisanți, la serviciu, ca Iosif de femeia stăpânului său în țară străină, care-1 ispitea !” “Stai, bă, țucal nespălat pe dinăuntru, în banca ta ! mârâi printre dinții lui frumoși magicianul cu ochi fumurii. Tu nu vezi că am făcut cu Gujghil toată noaptea, pe tarlaua colhozului, irigații cu apă ecluzabilă, strânsă în pâlnia de la punctul atomic din transmutanți de elemente biologic active inclusiv sub vânt potrivit până la rafale cu trasoare ?” “Și că vrem să facem după micuțul dejun, lătră ca un cățeluș de-al Prepeliței poetul, un samit brifat, asta apropo de fugă, în care să analizăm ca pe un biftec cu carne de star ultimele noastre revelații ?... Mai auzit-ai dumneata, Râtane, de un personaj cercetător liric cu numele de cod Ciocârlan?” “De unde, băi, dintr-un singur salariu să vă dau și prepeliță, și ciocârlan ?” făcu șeful pe pârliboiul la culesul viei. “Dar ce te face să crezi că e doar o poreclă la derută, pupincuristule ?” tresări și se făcu de culoarea cafardului Dințișor. “Mi-a spus tac-su lu’ Agripina, fraților, azi-noapte ! Că eu, dragi camarazi, am ajuns călare pe perfecțiunea însăși, fac ce vrea mușchii mei, îmi stăpânesc total arta mea, și pot întrupa din sintagme oricâte Agripine de top, în scopul ca să evit a orbi, ca Homer, plângând de dor. Și nu știu cum făcui cu o rimă căruțaș, rupe-v-aș, băi tâmpiților, de-l adusei astă-noapte pe-aici-șa pe alcoolic cu biciul și îmi spuse de fii-sa, că când s-a dat el la ea, biata ființă umană invoca nu pe un anume Gujghil, nici pe vreun Gujghilan, atenție la cum se deconspiră prepelițele, ci pe Ciocârlan ăsta, de lucrează taximetrist la nea Vodă !” Pârliboiul de Picior-de-Porc, lăsă gluma în punctul atomic și rămase îndelung cu botul întredeschis, ca și cum ar fi aflat, bineînțeles că din presă, că taică-su a venit din Shambala într-o piramidă de cristal ca să facă niște sexe cu mama lui biologică, dar datorită efectului de piramidă al chioșcului de bilete și abonamente unde s-au implementat fără TVA pentru nea Vodă, partenerul oscilant n-a putut contribui decât cu bazele nepiramidale ale ADN-ului său, alterat de mult, cârpit cu plombe purinice în dizlocările pirimidinice induse de maeștrii spirituali din focarul apocaliptic de sub Nepal. “Fir-aș al dracu să mă fiarbă-n ulei încins ca pe langoși ! își continuă gândul pișpirincul de Gujghil. Lumea asta este, fără nici un dubiu, prieteni, strâmb alcătuită de la însuși pachetul de axiome inițiale ! Cum altfel ar fi cu putință derapajul moral, până și la arbitri ? Iar un mare poet optzecist neafirmat, dar putea fi și cincisutist, carne din cărnița lui Madam de Prepeliță, bine mă pasăre de pradă, e posibil așa ceva, să te lași tu de pasărea-liră și să trădezi neamul, să fugi ? Să fugi în Occident, unde scăpat la libertate, în loc să te exprimi, să spui un nu hotărât totalitarismului, să audă și ai tăi și să aibă în clar ce îndosaria, tu să te cramponezi că ai lucrat ca laborant în fieful spiritual al lui Picior-de-Porc și să vinzi unei supraputeri cu care eram în relație adversativă un secret de o crucială importanță teoretică și practică ?” “Ah, vipera, șarpele, cobra, pitonul... “ gemu tot mai asfaltat la față ca un sobol monarhul insectelor de tot felul. “Păi ce-ți închipuiai tu, Râtane !??? interveni cu o mântuitoare carismă bambigarul de Dințișor în numele poporului. Că se poate ascunde fata frumoasă de care vrea s-o cloneze sau afacerea bănoasă de ăla care vrea și el ? Luat-ai tu măsurile, trădătorule, cum ți-am zis eu, să reduci la extrem numărul inițiaților, după principiul strămoșului nostru Zalmoxe, care le trăgea țepe chiar la cei mai buni, alegându-i tocmai pe criteriul dacă au avut acces la punctul atomic de pe muntele Omul ? Și acum ce ne facem, dacă Ciocârlan ăsta era omul de la cifru ? Ne-au luat-o alte puteri înainte cu această tehnologie revoluționară ? Uite că dacă ai putut fi atât de indolent și de nesimțit, ne-au luat-o !” “ Măcar să fi citit și tu, băi idiotule, sări și mai tare cu gura, pistruindu-l cu salivă, Gujghil, tabulele de sfinetereziu aduse în Atlantida de venusieni, să vezi cum e la ăștia cu protecția invențiilor și a inovațiilor ! Acum ce ne facem, că e clar că aplică toți ageamiii principiul singularității spațiotemporale Picior-de-Porc ?” “Mmmhâmmhm ! nălță capul cam dintr-o parte, ca taurul împilat, inculpatul, cu ochii injectați de plâns bărbătesc mut. Băi vere, dacă i-ar fi dat tovarășul comandant suprem cifrul unei secături ca pupincuristul ăsta de Ciocârlan, trăia acum, banditul, la una din alea din Basic Instinct, nu se mai angaja taximetrist la alde Vodă !” “Păi, băi analfabetule, se zburli blondul Rățoi la savant cu toată chica, o fi venit amărâtul pentru Agripina, impotentule, s-o ia și pe ea la vilă, pe Coasta de Vest, la Pacific, beverli-mi-ai hilsu de neajutorat ce-ai ajuns, care nu mai știi pe ce lume trăiești fără TV !… S-au demascat, băăăăi, s-au demascat ! Întreab-o și tu pe Dovlecica, roag-o să-ți dea tot dosarul ei de presă, s-au demascat în Golf ! Ce credeai tu, cum omniprezenta lui mamă cosmică, parașuta-m-aș în ea, avion și să nu-1 găbjească radarul ?… Radarul, bă, detecta-l-aș pe tac-tu, radarul !!!…” “E clar, îngăimă genialul savant. Intuiția poetului e corectă, Dințișoare ! Ce-i al lui, i-al lui. Fii atent ! Ce bisectoarea mea problemă de configurație suprafațională ? Ce farafastâcuri cu vopsea-nevopsea pe bază de negru de fum de la Pitești ? Ce bâzdâc și ăsta cu electronica sofisticată ?... Animalele astea subdezvoltate mintal de la bord decolează și, când intră în raza radarelor inamice, fac intromisiunea vectorului, cu bombe și aparatură de spionaj cu tot, în punctul atomic, care e transportat cu gaura neagră chiar pe tija aparent nevinovată ce prelungește fuzelajul pe direcția de mers ! Își îndeplinesc în liniște misiunea de spionaj sau de diversiune și apoi, în retragere, aproape de bază, ies iar, bine mersi, din pâlnia punctului atomic la vedere, cum am făcut și noi, căpitane Dințișor, la Boteni, între talvegul Dâmboviței și străvechea bisericuță de lemn din cartierul Mereni-Sălcuța al orașului Titu.” “Ne-au furaaat ! Tulaaai, că ne-au lăsat săraci lipiți pământului natal ! începu poetul să plângă cu degetul plimbat prin rigolă, gâdilându-1 la apșoara călâie. Aha, ahaa, iahuuu ! Uite cea mai mare dovadă, mânca-ți-aș ! Ultimul scandal de presă : că nu rezistă la umezeală fortăreața zburătoare și că banii contribuabilului mai bine se băga pe cărți de beletristică, în artă și cultură !... Ce nu rezistă, păi e clar ce nu rezistă ! Nu rezistă pâlnia de ghidaj de undă, neamule, fiindcă singularitatea spațiotemporală de clasă Picior-de-Porc îi impune din construcție pe condiția de optim funcțional o excitanță mai mare decât impedanța la emulsorul de ieșire, încât oricât i-ai micșora din arie, ansamblul pendulează obligatoriu ca un tot unitar sub punctul de rouă și atunci n-are cum dracu să nu se umezească !” “Mmmhâmmhm ! făcu gunoierul, înghițind în sec de emoție și trăsmindu-și fruntea ca cu un plici de muște, stârnind o mică tornadă de praf negru. Acest dobitoc, privi el la poet ca, pe malul Snagovului, la un caras care răspunde la între ce ani a domnit profesorul doctor Parhon, ca să mă spioneze pe mine, a studiat până și teoria catastrofelor fractale cu dinozaurieni nederivabili ! Tăntălăul de Dințișor, mai înțeleg, că băgător-de-seamă sau pasionat cercetător, de bine, de rău, cel puțin a mai stat pe la mine pe la institut... Dar acest infuzor analfabet în ce privește limbajul matematic în care este scris adevărul absolut, inclusiv cel despre obsedantul nostru decembrie, care se reduce, de fapt, la niște histograme cu morți și cu răniți, diferit colorate, acest coc, streptococ, acest bacil fără creier, fără rațiune, fără șira spinării…” “E un spațiu opalescent undeva-cândva, murmură extatic aurolacul neauzind insultele, unde nu coci și streptococi viermuiesc ci un fel de bacili ca mine, ei favorizează joncțiunea și fuziunea matematicii cu poezia, sub acțiunea design-catalazei, conjugată cu a profitazei, încât luând-o pe derivație, ajungi din punct de vedere al transei ca înțelepciune luminoasâ, la același bilanț contabi1 și, citez din memorie pe unul din marii noștri inițiați, te resemnezi cu mirarea de a locui un punct, un simplu și tocmai prin asta nu purinic-pirimidinic, ci pur și simplu pur ca atare, mai înghesuit în sine însuși decât tot ce-i este complementar și care îngenunchează cu smerenie și imnează a bucurie de câte ori vine în vizită de lucru cardinalul mulțimii sale.” “Ce este complementar punctului și îngenunchează când vine cardinalul mulțimii sale ?” nu putu urmări Dințițor, în timp ce înfuleca plăcintă de dovleac, pas cu pas dialogul colegilor săi. “Complementar punctului, răspunse cu o didactică lumină de pedofil și montaniard în ochișori Gujghil, este numai poetul cu imaginație calibrată pe infinitul posibilului planificabil din cinci în cinci ani. Numai că el face un joc secund imediat ce se adună în urmă cometar, încât îl însoțesc astfel, ca pe un prooroc al apocalipsului, din cetate în cetate noroadele de viziuni fantomatice, așteptându-se gregar sau individual să le dea câte o linguriță de ulei în fiole vidate, ca rație, să-și dea la greu cu el pe tâmple. El le percepe și le resimte, de aceea, ca pe niște copilași ai lui, își asumă responsabilitatea inexorabilă de a umple vidul de putere creat și punând pe rivali dinaintea faptului împlinit, este nevoit să recunoască incapacitatea sa funciară de a face ordine în complicație fără ajutorul frățesc al matematicianului, la care face cu candoare pupincuristă genunflexii violete în decor miliardar !” “'Cu condiția ca acest cardinal să-1 ia sub pulpană și să-i dea și poetului, să se joace nițel, punctul atomic !” observă cu aciditate de critic sărac Dințișor. “Exact !” dădu din umeri Gujghil.” “E sub pat !” mormăi Picior-de-Porc cu simplicitate, ca despre țucal. Într-o nanoclipită, blondul și cu căruntul de la un timp clovn fardat se băgară cu râturile sub ușa cea veche pe care dormise cândva Agripina, cea plină de nuri și foarte sexy totodată, deci reală. Ei găsiră pâlnia de tablă doar, încă plină de ulei, cu care vânduseră ieri doamna Dovlecel în halat și madam soru-sa, Prepelița, la sarafan canadian de zgonhen, acest produs vărsat la sticle aduse de cetățeni, in butoaie din camion, la preț pulverizând orice concurență. Măturară cu acest prilej pe-acolo și reveniră la lumină, scuturându-se de praf, tușind ca niște tuberculoși, înjurând ca niște alegători neinspirați pe primarul distrugător de spații verzi și orbi ca niște cățeluși nou-născuți, neobservând de la prima vedere, că șugubățul de savant profitase de păcăleală ca s-o tulească pe fușteii scăriței metalice în sus, pentru a se pierde în ceața londoneză de afară, pe motiv că-i este dor de serviciul său de gunoier, unde câștiga din trei surse, al dracu, bani frumoși, folosiți adesea în scopuri de binefacere, fiindu-i milă de anumiți cetățeni uitați de fundațiile inventate pentru a mai atenua genocidul cauzat de lăcomia clasei noastre economice și de indolența clasei politice, în ansamblul ei, cu analiști și cu patroni și financiari cu tot, cele trei surse de finanțare fiind : ce-i dădeau, de frică să nu declare grevă, șefiii care 1-au angajat, ce cerea el pe la care îi servea și, sursa de bază, ce mai găsea recuperabil din ce-au aruncat alții, uneori și din greșeală, cum ar fi brichete reparabile sau baterii care mai mergeau la ceas sau la telecomandă. La care cont umanitar se mai putea adăuga de-acum ceva nou ca sursă, șantajul, Râtanul nemaiavând scrupule de când înțelesese că institutul lui, din moment ce s-au pus cu lăcomie ochii cui trebuie pe colțul cotiturii, nu mai are șanse reale de supraviețuire ! S-a zis cu el, a intrat deja ireversibil în istorie, poate ca ridicolul experiment monarhic și voievodal, singura diferență fiind că poate, pe la țară, prin vreo casă părăsită de emigranții la Germania, căutările cifrului s-ar mai putea continua, în secret și liniște, trebuie însă organizată cu grijă teleportarea, rămâne de văzut și ce-i cu Ciocârlan ăsta. “Trădătorul de Picior-de-Porc a plecat, beli ochii săi fumurii cu spaimă, Dințișor, ca să-și vândă invenția la vreuna din comunitățile străine nou-create în municipiu cu spori care trebuie aflate. Ori o dă la chinezi, ori la lumea arabă ! Să vezi acum complicații în ecuația strategică globală ! Și iar va șchiopăta imaginea țării pe plan internațional !” “Vezi, dom’ le, de caracterul sistemic al nefericirii tale ! se enervă poetul, văzând de când obținuse laudele savantului în interlocutor un fel de prost. Tu crezi că serviciile de resort nu se preocupă ?” “Eu și agentele mele baiadere, mărturisi copleșit de situație căpitanul Dințișor, nu prea detectăm nimic ! Să fie ai noștri tot atât de eficienți ca pe vremuri ? Parcă n-aș crede…” “Care baiadere, bă dezâncarnatule ?” “Șobolănițele mele !” “De la ele deții în mod neautorizat informația că Gujghilan, băiatul poet al Prepeliței noastre, a defectat la inamic nu numai cu punctul atomic, ci și ca angajat cu numele de cod Ciocârlan ?” “Au contribuit și șobolănițele, că au rude prin tot orașul, dar să nu fim exclusiviști, nici bulangii, să nu mai creăm oameni portdrapel și să-i pupincurim ! Ca subiect epistemic, nimic principial nu se pune stavilă ca punctul atomic să nu fie descoperit sau redescoperit și de alți savanți. Și poate chiar Picior-de-Porc, pe la conferințe prin URSS, SUA, Asia, Africa, Australia și Europa să fi reținut de ici o sugestie, de dincolo alta și cu geniul românului de a improviza din ciurucuri, de a face din căcat bici, mă-nțelegi…” Gujghil resimți componenta antisocială, antipopulară și antinațională a politicii fanariot-imperialiste duse pe plan științific de Dințișor, care confunda iresponsabil unele greutăți materiale pasagere cu o criză de cadre proprii, transferând asupra acestora cauza cauzelor tuturor neîmplinirilor din propria sa carieră, incompetența… Se uita uimit la el de jos în sus, dintr-una din acele poziții revelatorii, pe care le nimeresc din când în când ca pe niște diamante de excepție marii căutători de absolut în agonia civilizației, pregătind sub bolta cu stele imperfecte patul germinativ pentru o cultură târzie, arierată, putridă. Îi trecu prin minte în aceeași fracțiune de picosecundă că poezie fără magie e ca și cum ai concepe bidinea fără un fir de păr pe ea, cu sigure complicații comerciale dacă nu găsești o utilitate nouă noului produs și n-ai destulă impertinență să-l declari operă de artă, ștampila institutului de extractori de ulei de copită, să zicem. “Prietene, iubitule, se milogi el surâzând seducător, ca Agripinei, nu mai e nici o clipă de pierdut, fiindcă adevăratul intelectual după aia se cunoaște, că nu poate dialoga cu adevăratul criminal la masa rotundă a democrației decât printr-o critică de să se întrerupă cu păruieli emisiunea, fiindcă pe scrima argumentelor gloata nu poate accepta de pe o zi pe alta că cine învârte cu furca miliardele nu e cult sau că o fi nehalitul care se vede după lipsa lui de mușchi masticatori de la obraz că dă tot ce câștigă pe cărți. În concluzie, puiule, mergem la madam Dovlecel, cumpărăm un calup publicitar și spunem la oră de maximă audiență națiunii că noi aurolacii de la acest colț de cotitură protestăm că băiatul doamnei Prepeliță a trădat, îl cheamă Gujghilan și Ciocârlan, s-a dus cu punctul atomic sau numai cu gaura neagră la inamic, dar ce e mai rău și mai rău e că i-a luat exemplul rău Picior-de-Porc, care a mai progresat în studiul singularității spațiotemporale și e instigat, momit rău cu taxiul și cu Agripina să defecteze și el ! Astfel glăsui patetic poetul național și îi fură din senin misticului Dințișor, ale cărui danturi multiple de rechin alb clămpăneau sinistru ca niște fierăstraie, o sărutare gingașă și inexpertă, lămurindu-l involuntar asupra tendințelor centrifuge ale Agripinei. Totuși amețiră ca de eter, neîntrebându-se dacă nu cumva teribilul cabalist jegos nu lansase din umbră această vrajă tocmai pentru a-și crea un confortabil avantaj de timp. Băieții își reveniră cu mari eforturi din șocul scurtului comerț de senzații inedite, pentru care n-ar fi știut să explice unui procuror de ședință din ce interese străine poporului s-au apucat să le exploreze. “De unde, fă, dintr-un singur salariu calup publicitar ?” se auzi Ratonul pe sine vorbind. Direct un calup publicitar nu-și permit nici intelectuali care reprezintă ceva în economia sistemului nostru economic !” “Pe de o parte, madam Dovlecel își va pune nurii jos pe-acolo pentru că e dependentă de tine ca de aurolac, pe de altă parte, tot trebuie să mergem cât mai repede la aeroport, să i-o luăm înainte lui Picior-de-Porc, așa că n-are nici un rost să mai ții pe-aici valori să putrezească pe la bănci !” “Nu mai spune, Rățușco, da nu ți-e teamă că ești prea șmecher, băi țărane ? Ce, m-ai câștigat la belciuge ? La alba-neagra ?” “Dacă aș avea ceva capital, căpitane, să-mi moară ce-am mai scump dacă nu l-aș pune imediat la bătaie, iar dacă s-ar găsi girant dacă nu m-aș împrumuta de să plătească și nepoții lui și guvernul ca să restabilizeze sistemul bancar ! Fiindcă, hai să dăm cărțile pe față, o dezertare a Râtanului ar însemna că am belit-o în totalitate ! Zadarnic ne-am chinuit în cloaca asta ignară, la acest infect colț de cotitură, unde nu e de așteptat nici un investitor strategic, indiferent ce minte tradiția, pierdem șansa vieții noastre, Ratoane, și a descendenților copiilor noștri de a se emancipa vreodată din condiția dezonorantă de intușabili amărâți…” “Pierdem, admise magicianul, chiar orgoliul că am adus aportul nostru de amărâți la dezvoltarea culturii naționale, căci așa cum plutocrația și-a creat proprii analiști, tot cam așa își va plăti propria ei spiritualitate, ejectată serial direct din farmecul discret al unei burghezii care își descrie drumul spre înalta societate, adică epopeea homerică a acumulării primitive a capitalului, care dealtfel e un subiect palpitant și pentru gloată !” Gujghil nu putu suporta această proorocire, care desființa poezia din țară, iar gazetărie n-ar fi acceptat să facă nici în ruptul mândrului său cap. Căzu ca de sus de pe gaură beat, simțind răceala ghizdurilor ca și cum ar fi trecut printr-un orificiu jos de veceu turcesc, visând că mai bine se întoarce la 30 Decembrie l947 și intră în politică de pe o poziție extremistă, ca fermier, însurat cu Agripina și revendicând via de la părinți. Dințișor se furișă din văgăună ca un suflet de felină hrănită de la pungi și conserve străine, scumpe, de calitate, cât ar costa medicamentele bătrânului oarecare decedat undeva în acele minute grele. În urma sa, poetul avu un puternic fior de clarviziune pe filiera apocaliptică, văzând o corabie de lemn lungă de la proră până la pupă, cam cât fațada dinspre canalul de havuzuri a Casei Parlamentarilor “Ceaușescu și Poporul”. Această corabie era însă pusă pe uscat, pe pârlitură în mijlocul Bărăganului, și cetățenilor care aveau autorizație de transport, nu le venea să creadă că într-adevăr s-a făcut de sfârșitul lumii, și că și-au ratat stupid salvarea, numai fiindcă s-a lăbărțat și s-a lăbăgit reforma, de s-a ajuns la sfârșitul lumii fără ca măcar să se fi reluat lucrările la Canalul București-Dunăre, meteoroloaga de serviciu apreciind că va fi un potop sărac, cu ploi insuficiente să substituie printr-o mare de apă acest element de infrastructură. Da, admise poetul, părăsind somnambulic gaura de canal cu gând să-și facă provizii de aurolac și de făină pentru tot apocalipsul. La colțul cotiturii sfinte, pe un așternut de frunze galbene ca lămâia, abia căzute, molatece de rouă, stătea cu fundul obosit fata, iar alături, tovarășa ei de luptă de azi-noapte, așteptând să vină nea Vodă cu banii, fiindcă domnul inginer Dovlecel monitoriza activitatea unor muncitori de la primărie, care tăiau cu drujbele plopii, ca să facă intravilan de construcție minibig, licitat cu forme legale, neînstrăinându-se terenul urbei, cu tot cu gaura canalului, decât pe cincizeci de ani. Domnul Pedofil ședea mai încolo, rezemat în zdrențe, de niște cruci de inox, de la accidentul unui Porsche, cu perspectiva de a deveni ornamente cu virtute de personaj colectiv, evocat post mortem la intrarea în unitatea comercială prevăzută cu sistem de alarmă, care în caz că nu se va dovedi eficient, va fi consolidat cu paznic înarmat. “Imaginea căderii, care molipsește întreaga urdie otomană, comentă Agripina cu înduioșătoare bucurie în ochii de cicoare, de cum văzu pe formator ca pe un tată, este amplu evocată în strofa a cincea, unde vedem gradat, parcă cu încetinitorul : l ) avansarea spre mlaștină a cailor otomani înnebuniți de vacarmul bătăliei ; 2) ruperea rândurilor în cavalcada frenetică a avansării înainte ; 3) alunecarea în smârcuri în frunte cu corpul de elită, de pază și protocol, condus de Sinan însuși, care este astfel pe bună dreptate conturat umoristic în postiura deloc glorioasă a celui care... se-nchină prin baltă !” ”Da-da, d’ acord, d’ acord, admise telepatic ca de la celular molecular cu insectar biologul : în sinteză de test grilă, dinamica exterioară a 1ui Mihai este contrapunctată de mișcarea sufletească interioară apocaliptică, a pașei, pentru care liderul valah și-a pierdut mai toate atributele umane, dobândind forța de nestăvilit a naturii dezlănțuite. Această mișcare sufletească interioară a păgânului este una de retragere, de fugă rușinoasă, dar sănătoasă, după mașina cu ulei, or aici e un declin la colțul cotiturii, cei ce fugim suntem noi, dar ne vom întoarce când vom avea bani, din vocația noastră tranzacțională de sinteză, dintr-o curiozitate maladivă, poate și din umana sete de confort, de curățenie, cum dracu de la restaurantul cu specific pachistanez este, iar mie, fost elev (!!!), să-mi dea mici de oaie a căror roșeață a fost stimulată cu vopsea auto, noroc cu stomacul meu de hienă, pe care au exersat atâția miniștri ai sănătâții și ai halelii pe acest glorios pământ, altfel mă dădea și pe mine pe micul ecran din pat de la urgențe digestive ca de știre de adevărata senzație de televizor, într-o vreme în care numai cartea ne mai poate face fericiți...” Gujghil își ștersese mucii și se holba neliniștit la cum se modifica creator de profit în termeni reali peisajul care îl inspirase ades, foșnetul plopilor mergând cu prietenia până la a-i dicta strofe la rând. Din felul spectaculos în care cădeau acești arbori foarte verticali, spre marea curiozitate ca la un sport extrem a oamenilor din piață și de pe la blocuri, el se lămuri că nimeni nu va apăra ca pe o curiozitate etnografică și turistică institutul aurolacilor, adevărat cui al lui Pepelea până să vină un anume expert străin, Ciocârlan, și să consilieze pe principalul investitor că Picior-de-Porc e un dement și că din cauza instabilității lui psihice, a decis și martirul din obsedantul decembrie să cotească mai degrabă spre Târgoviște, la echilibratul căpitan Dințișor, decât să continue spre punctul atomic de la Pitești. Vai, plângea Rățoiul, pe dinăuntru, de frică să nu-l jumulească lumea dacă o face fățiș, vai și amar de amăreșteanul care se vaietă, că dacă moare ea natura însăși, care e muma noastrâ la toți, ca un fel de înjurătură divină, de rezistenții prin cultură la atâta confort al prozaicului cine să se ocupe să le dea a1t spațiu de institut, unde să penetreze entelehia până când efluvii benefice din cea mai pură imensitate metafizică vor lua sub protecție și pază întregul orizont mioritic ? Vai, vai, vai, unde, așa cum rezultă și din dosarul perversei vizite a celor trei hanorace, în orice dezbatere, de pe orice canal, Dovlecico, și indiferent forțele de idei care se confruntă berbecește, trebuie luat cuvântul și căutat la mâlul său scmantic, unde se decantează înțelepciunea, lăsând uleiul de mir deasupra, îndeosebi 1a verb, căci în textul îndrăgostit al minutei copulării de idei, subiectul este întunecatul principiu conservator și pasiv, pe când predicatele sale, al căror număr depinde de competența managerială a impresarului, ele, verbele sunt în haremul semiozei principii active, luminoase, cele la perfectul simplu introducând complotul într-o atmosferă ca de parc edenic, conjunctivul îl impune ca pe o posibilă realizare în dinamica fără egal a unei răzmerițe de foame, iar prezentul indicativ îl motivează sub semnul lașității și al invidiei perpetuu umane, pe care cine le cunoaște p-amândouă din activitatea prestată ca activist, le poate aplica în folosul prosperității și bunăstării cetățenilor consumatori de brânză de oaie, năzdrăvană, care știe să umble cu punctul atomic ca cu frigiderul sud-coreean. Da, își lăsă cu dezinteres total pentru propria sa imagine Gujghil mucii să-i atârne, să cadă peste ponosita-i uniformă de elev primar agresiv, eu ca poet văd în părculețul cu bancă tricoloră mesteceni, plopi și sălcii pletoase postind purificator în prăbușirea de toamnă a funcționalității frunzișurilor lor. Storc lirism din astă paradigmă și apreciez elementul de sit ca o bijuterie a cartierului de dat la ochi cu ea, în vreme ce aceleași esențe de arbori, atât de prăfuiți și de piperniciți și de ciudați, cum s-au nimerit ei 1a colțul cotiturii, de a ales Zalmoxe tocmai acest loc ca să mi se arate sub înfățișare de lup și să mă avertizeze că vine niscaiva apocalips pentru că omul-tub-digestiv nu mai vede în ulei decât ulei, toți acești arbori de asfalt îmi sunt ca niște frați de aurolac și nu pot înțelege cum privind aceeași vedere mișto, eu văzui picior de plai indestructibil și alții văzură loc de defrișat pentru un minibig ! Era totuși cald-călduț, soare de tomnicică nu prea bogată, dar nici să pariezi împotriva guvernului că va veni foamete sigură nu riscai, deși experții erau împărțiți, că ți la meteo, oricâți sateliți lansează, nu le nimerește nici ei așa bine. Ca unul din pleiada de câini vagabonzi, cea mai numeroasă din câți a întreținut vreodată de când este România Românie, Gujghiluț căscă leneș la căldură și se întinse pe o parte și puțin covrig în iarba verde cu frunze galbene ca aurul, ca să i se uite fulgerător Agripinei la chiloți și chiar la mai mult decât atât, de n-ar fi fost protejată de un tamponaș folosit tocmai pentru a trăi ca orfană părăsită o senzație de protecție în oraș, cum citea ea din presă, rezemată de bloc, ce va mai fi pe micul ecran. “Ah, zise ea una tovarășei ei de luptă, auzi, fă, că inspirat de voluminosul și sățiosul roman al lui Thomas Mann, filmul e o biografie fictivă a compozitorului neamț Adrian Leverkuhn (1885-1940) !“ “Arthur Rimbaud, smârcâi atrăgând atenția băiatul, poetul francez care s-a lăsat de scris (și bine a făcut !) la vârsta de 26 de ani și s-a reprofilat devenind un drumeț în calea hienelor și a șacalilor de tot felul, de fapt un negustor ambulant, fie și prin nordul Africii, e și protagonistul filmului. Suflet depresiv și hăituit, amărât cum dealtfel sunt toate sufletele de poeți, fie ei și protagoniști, Rimbaud și-a început aventurile în primii ani ai secolului optsprezece într-un sat de coastă din actuala Etiopie.” “Dă-te-n chilu meu, zise eleva cu tandrețe pe păr poețelului cu aurolacul, că harul lui muzical excepțional explodează doar după ce s-a infectat cu o boală, hi-hi-hi-hi, venerică.” “Cu ce, fa ?” “Cu o boală benefică. Creativitatea lui Adrian...” “Care din ei ?...” “Leverkühn… e din start, din po’ pozișăn, îmbibată de un romantic misticism al decesului.” “El, o ciupi băiatul, (au !… de ce?) s-a alăturat unei expediții științifice, lansându-se într-o călătorie prin Sahara. În timpul expediției, morocănosul Rimbaud n-a scos nici măcar un cuvânt.” “Ai văzut, dragă ? Se poate să se existe și la alții poetul mut ca o lebădă comestibilă... Așa o fi și cu punctul atomic.” “Leverkühn se izolează de tot și de toate canalizându-și întreaga energie într-un oratoriu terifiant… într-un laboratoriu de terificat, într-un ambulatoriu de rectificat puncte atomice, poate la Măgurele în SAI, unde circulă cinci mașini RATB și nici una.” “Ai mai fost pe la mă-ta, fa ?” “Ajuns la destinație, Rimbaud e îngrozit să constate că străzile sunt inundate, ca România finalului de mileniu doi, de haite de câini sălbatici, apocaliptici, îi otrăvește, atrăgându-și antipatia localnicilor și a localnicelor… Iu-huuu ! Hai că a venit nea Vodă cu programarea pe la noapte ! Dă-i în mă-sa cu filmele lor, că și-așa seara suntem ocupate până târziu, Gujghile !” “Destinul protagonistului de Leverkühn sfârșește, citi lăcrimând plopilor retezați poetul, prost, deoarece e un pandant la dezintegrarea Occidentului, posibilă prin neposedarea unui punct atomic înaintea americanilor, și la criza bugetară și implicit culturală din vremea celui de-al treilea Reich din Germania., aliată ulterior cu Antonescu împotriva bolșevismului, mișcare generoasă care voia să aducă fericirea și stabilitatea în Europa muncitorească aliată cu țărănimea, împotriva intelectualității doar, fiindcă burghezo-moșierimea era lăsată să se re-facă din cadre proprii pe ușa din dos. În vreme ce, dimpotrivă ca pandant, după ce e în gașcă cu un traficant de arme teroriste cu infraroșu, Rimbaud se apucă să le vândă unui sărman lider african, aventură care se va sfârși așa și așa pentru români, deoarece vor fi utilizate vârtos, de cavalerii de la Malta, împotriva noii puteri instalate după abolirea regimului Ceaușescu, rezultând mulți morți până s-au mai potolit tragerile, însă multă lume care i-a mers bine crede că se merita chiar și mai mulți, deoarece n-are ce să regrete.” Un vârtej, ca un exercițiu de tornadă în parteneriat, luă filele de hârtie colorată, găsite cu staruri de fete la gunoi, și le duse în cer, ca pe niște săgeți candide trimise cu candidoză zeului, ca un avertisment, pentru a se pune la masa tratativelor cu delegații credincioșilor intrați în grevă. Nu mai puțin prost aveau să se petreacă lucrurile și cu bietul Gujghilel cel frumușel. Auzind el de la cele două driade, ale copaciului mișto, adus până-n apus de soare la orizontală, ca de austro-ungari trupul voievodului comemorat la 1 Decembrie, făcându-se vorbire de două filme culturale, pe două canale în aceeași sâmbătă de toamnă sumbră, inima 1ui se răzvrăti toată împotriva condițiilor de muncă și de viață, care nu-i permiteau să folosească în bortă după plac televizorul, iar dacă s-ar fi dus pe unde erau mici ecrane publice, prin localuri și dugheni, e și normal că, de gloată fiind vorba, nu se punea problema urmăririi unor programe provocatoare fără a fi și ciomăgit. Mai avea o singură șansă : acasă la culesul viei a se-ntoarce, dar nu putea s-o facă învins, sărac, jerpelit, cu față speriată, de student nehalit, fără nici măcar un placheu scos, pe care să scrie în față că punctul atomic de Gujghil, cântece de pierzanie apocaliptică, iar pe spate, opinia unuia din criticii cunoscuți și la 30 Decembrie, la el în comună, prin aparența lor, desigur politică, pe la vreun TV. Recent, micul domn Gujghil, îndrăgostindu-se complet de Agripina, scrisese egloge despre cum s-ar întrista el până la revoltă, dacă ea ar muri din cauza exploatării, inspirându-se din Dante cel din “Novaia jîzni”, dar se temea că totul s-a spus deja, în formulări perene, de către poetul preferat, ascuns poporului de noua cenzură ciocoiască, academicianul Mihai Beniuc, și se gândi mai toată ziua ce mai film ar face el despre idolul al cărui fan era, când i-ar veni banii pe punctul atomic. Și mergea dumnealui cu mâna de ciupise pe Agripina în buzunar, ca să păstreze adevărata senzație de mozol, strecurându-se fără zgomot prin beznă, ca un motănaș către a lui casă, cuibușor de poezii, că doar la domiciliu, sub prelata neagră, transcria versurile venite la cap pe traseu. În stație la mașini, auzi niște taximetriști, fioroși la înfățișare, aranjându-se cum să se înlocuiască pentru a urmări, unul filmul cu Leverkühn compozitor german și celălalt pe-ăla cu Rimbaud poet și angrosist francez din secolul 18. Uită însă imediat aceste atracții rare, căci penetrând în piață prin partea ailaltă, dinspre parc, auzi o femeie cu mere plângând că avea spre ispășirea păcatelor socrul la spital, ajuns pe mâna medicilor, și Agripina, cunoscând-o că mai luase de la ea, o consola, recitindu-i un poem chiar de Beniuc, Mărul de lângă drum, știut de la domnul Pedofil, altminteri popularul bard și academician cincizecist fiind aproape ignorat de noile noastre manuale alternative. “Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam, adu țărânii ce sub mine-o am !” îi stărui îndelung în urechile nespălate Rățoiului un distih memorabil al acestei opere literare. I se rostea acolo singur acest ritm, ca un îndemn al revenirii la baștină, mereu, mereu. Stelele de deasupra sectorului municipiului ce străluceau i se părură colorate intens și sclipitoare pe sărite, ca ghirlandele de la bradul de Crăciun, și într-adevăr era jubilație, serbare, fast în sufletul său tinerel, căci avusese în această zi de sfârșit al colțului cotiturii o revelație de ce izvod caută inima sa, nu prin canale ! Ci ascultând cu Maimuțaru, care-i înapoie cinci dolari, în discotecă, la televiziunea de stat pe marele poet Adrian Păunescu recitând în stilul său inegalabil o poezie de uitatul Mihai Beniuc, la solicitarea expresă a unui tată disperat, care voia să facă o ultimă bucurie fiicei sale bolnave de cancer la sân, atunci se lămuri el deplin spiritual că procesul revoluționar al regenerării poeziei noastre trebuie reluat de unde a fost întrerupt cu brutalitate de cosmopolitismele șaizeciștilor, care au înstrăinat de cartea lirică publicul de masă, adresându-se doar unii altora ca niște savanți. De aceea, el ,Gujghil, nu de generația optzecistă, nouăzecistă sau, dacă apocalipsul nu va fi total, cea douămiistă trebuie să se considere că ține, ci legătura sa sufletească trebuie să se sudeze, exact contrar trădătorului Gujghilan-Ciocârlan, adică peste hiatus, la generația cincizecistă, unde s-a produs ruptura, poate și din motive de climat, că erau acelea vremi, Agripino, când muncitorul și țăranul, frate bun cu cărturarul, omul muncii ca atare, era personajul dominant și chiar oamenii politici nu puteau apărea în public ca o castă aparte, ci își afirmau cu putere, până și prin analfabetism, originea lor din aceste clase prietene. Brusc poet mare și cu un nimb ca o pungă, Gujghil începu să viseze cu toată puterea de a se entuziasma a sufletului său imberb. Se văzu cântând cenaclier cu toată viitoarea sa familie, pe care o vedea foarte numeroasă ca să nu ne întreacă alte etnii, pe mari scene ambulante prin toate județele și pe mari versuri concepute de el pentru muncitori și țărani, cerșind bani în cutiile de la instrumente, ca studenții muzicologi văzuți la metro, iar din fondurile strânse va inaugura el cândva în chiar Cluj-Napoca-ul lui Avram Iancu, o columnă demnă pentru tizul lui Eminescu și al Voievodului Reîntregirii Neamului, fiind chiar lucru de mirare că moții înșiși n-au ridicat-o încă, din proprie inițiativă ! Peste văi apusul de soare era din ce în ce mai roșiatic, creștetele coniferelor și stâncile albite de ploi mânjindu-se rău prevestitor cu o lumină ca de sânge de om. Brusc, Gujghil auzi în sinea sa versuri elegiac-meditative care i se părură pentru prima oară perfecte : “În sânge-mi fug alunecând lavine, / Aud, cântând izvoare-n munți, cu ape. / Văd ceruri toamna de cocoare pline, / Furtuni de muzici gata să mă-ngroape.” “De mine sunt imaginile astea !” strigă el cu mândrie câinilor ce, nedumeriți, nu știau cum să se pișe pe plopii orizontali. Dar bietul aurolac nu realiza că, demult coalizați împotriva lui ca să-i ia acțiunile de la punctul atomic, Dințișor și cu Picior-de-Porc îl făcuseră prin magie roșie sediul unui efect de reîncarnare lirică și că aceste imagini de un lirism ce se potrivește ca o mănușă actualei epoci de tranzit intestinal sunt de fapt scrise mai demult de performerul Cântecelor de pierzanie și al mărețului an literar 1954, primul post-stalinist, pe care-1 domină princiar cu trei volume de un lirism incandescent : În frunte comuniștii, Mărul de lângă drum, Partidul m-a-nvățat ", cu sintagme durabile, persistente mamă pe buzele și pe meningele generației de peste 50-60 de ani de azi, care duce greul războiului civil, pentru avere puiuțule, îi șopti cu jale creștinească Prepelița, simțind că are emoții. “Am zis că sunt și totuși nu sunt eu. / Încerc să mă descopăr pe mine / Și mă descopăr mereu că-s altul... / Cine sunt eu ?/ Început, urmare, sfârșit ?” Micul aurolac era năucit de ce i se întâmpla, căci mai auzise el când se mai drogase cu făină, voci, dar direct de-a binelea versuri, și încă bune, nu i se mai întâmplase să dea din el. Creșteau astfel șansele ca să se întoarcă la mă-sa atemporală cu volum de versuri publicat și nu ca gazetar, care carieră i se părea o degradare deontologică la orice aezi, îi făcea scârbă la ascetul din el, deși i-ar fi adus mai mulți cititori, capital electoral, informație de afaceri sigure și alte avantaje, în primul rând o imagine de om, nu de amărăștean să-l iei în șuturi de cum deschide botul să se ghersuie la tine. Ameți de exces de idealism și se lipi cu labele nespălate, ca un cățel în două lăbuțe, de ferestrele groase și fumurii ale unei dugheni pline cu jocuri electronice occidentale unde își încercau norocul pe bani mulți mai băieți de vârsta lui, însă cu părinți, că arătau primeniți și rumegau ciungă. Cum îl zăriră, ei lăsară și jocuri și tot, și precum observase din canal noaptea după auz că fac și câinii cu hrana lor preferată ieșind la fruntariile de teritoriu când trece altul, ei se repeziră pe bietul poetaș mucos, care cu pumnul ca-n filme, care cu șutul ca la fotbal, care cu înjurătura ca acasă și îl tăvăliră rău de tot, ca niște agresori mulți pe un student care a luat bani de pe la partide occidentale să facă greva foamei, cetățenii de prin piață uitându-se cu interes la ce se întâmplă, dar neintervenind, cât strângeau marfa să plece, într-o chestiune mai degrabă de resortul jandarmeriei decât al lor. Revenit cu durere în virtutea loviturilor încasate, din Parnas pe bitum, cu picioarele sale sprintene, aurolacul se zvârcoli urlând ca de moarte printre adidașii călăiașilor săi și o luă, într-un moment de necoordonare a haitei, la fugă ca Pașa-Hassan, printre tarabe, nemaioprindu-se decât în parcul preferat, la banca încă tricoloră, de unde se cără însă tot atât de precipitat, deoarece nimerise chiar în momentul în care urla o femeie ce trecuse pe o alee scurtând spre casă, spre familie, spre copilașii ei, dar cineva îi smulsese pe la spate cerceii de aur de la urechi, zdrențuindu-le și însângerându-le într-un chip primitiv de te apuca și sila când te uitai la ea în lumina cadaverică a neoanelor. Se auzeau de departe fluiere și îndemnuri de persoane în uniformă și, pe neașteptate, vocea sălbatică de leu a lui nea Vodă, că pune mâna în morții mă-sii pe el, slobozi-m-aș în glossa lui de aurolac, că-l sparg cu bătaia dacă-l mai prinz la mine-n piață ! Gujghil, nu știa nici el de ce, avea o presimțire că aceste înjurături groaznice îi sunt adresate, în special cuvântul glossă mirându-l prin cum se reliefa din contextul lui, ca un păduche lat pe o frunte de înger cu bucle de aur. Știa din proprie experiență și din etologia predată opțional de domnul Pedofil, că mânați de instincte sănătoase, virile, stimulate și de filme și seriale violente, dar realiste, tinerii puberi mai lideri, autoimpuși ca la extremiști nu aleși prin vot, își împart ca și câinii cu care trăim în simbioză, pe teritorii bine delimitate și date-n folosință, absolut toate spațiile dintre blocuri și, dacă nu ești din aceeași gașcă și ai treabă sau treci pe-acolo, riști s-o iei pe coajă bine de tot, de-ți speli jegu dupe tine cu propriul tău sânge ! Nu o dată i se întâmplase să fie interpelat chiar de indivizi izolați : “Băi ăsta cu lirele, detaila-ți-aș angroul, parcă nu te-am mai văzut pe la noi prin bloc !” Și era deajuns să se simtă și să facă pași cu șalele plecate ca javrele avertizate de dulăi bine hrăniți. Izbutise de cele mai multe ori să-și ia la timp tălpășița până să se dea alarma și să iasă toți. Mai luase și cafteală, că așa e viața, n-o poți duce numa-n puf, numai că altercația din seara asta pornise absolut din nimic, că el nu făcuse decât să-l caute pe Maimuțaru să bea cinci dolari în tovărășie, că era nespus de fericit pe plan profesional, își găsise ca poet drumul spre nemurire. Lăsaseră, deci, jocuri mai atractive ca realitatea, ca să dea în trupul lui mizer, două’ j de chile cu ambalaj cu tot ! Și ce lovituri dure, parcă monitorizate de cineva și plătite ! Asta mirosea a complot, a infracțiune organizată de fiare mature, ba chiar i se păru că unul, care-i nimerise un șut chiar în plex amenințase că, lasă, mă golanule, că se scoală el nea Vodă și ți-o dă. Solzi ca de crap curcubeu îi căzură de pe ochișorii căprui și urduroși : până și recitalul cu femeia fără cercei, dar cu urechi ferfeniță, de la banca tricoloră, trebuie să fi fost o înscenare ! Cercul hăituitorilor părea că joacă pe un tablou bine centrat pe colțul cotiturii. Era ca și cum cineva ar fi încercat să-1 facă să dispară din zonă, să se mute cu poezia lui cu tot în altă piață, pe un alt teritoriu, să iasă din coaliția cu Dințișor și cu Picior-de-Porc, ceea ce ar fi fost o catastrofă spirituală, fiindcă în multe privințe este nespus de adevărat că poezia și magia, ca și fervoarea religioasă a tuturor marilor savanți, la care s-ar putea adăuga și un anume patriotism al vremurilor de tranziție, nu merg decât în strânsă legătură unele cu altele. Dar vine și vremea când, tinere animal, trebuie să-ți rupi cordonul mai mult sau mai puțin de tip buric cu mă-ta tutelară, biologică sau adoptivă, ca și cu maeștrii spirituali, de tip Dințișor sau Picior-de-Porc, și să-ți asumi viața pe cont propriu, cum a făcut în chip exemplar și alde Agripina, deși e ca etate mai mică ca tine ! Așa gândea și Gujghil când, foarte târziu, la ceasul răririi circulației de oameni, s-a apropiat și el de gaură, ca un vulpișor de propria vizuină în zi de vânătoare cu parlamentari și diplomați. La colțul, sacru conform tradiției, al cotiturii, Gujghil râmase ca vițelul Ia poarta colhozului., când s-a desființat prin metoda privatizării între președinte, brigadieri, socotitori, personal cu studii superioare și diferiți băgători de seamă de prin partea locului. De la trotuar la zidul jupuit al blocului, toată vegetația era complet rasă ca părțile care asudă ale unei femei ideale. Plopi, mesteceni, sălcii pletoase, aliniamente de gard viu mirosind a pișat dar tocmai prin azotate crescând mai stufos, un tufiș de liliac, niște trandafiri între spinii cărora triluia privighetoarea, niște papură prăsită unde se scăpa veșnic o conductă, niște copăcei fructiferi iviți din sâmburi scuipați aleatoriu, cum se plămădesc și multe ființe umane, precum și niște butași de vie ananaso-căpșunică, amintind de baștină, totul, absolut totul era distrus, sistematic, tăiat cu drujba, zdrumicat cu toporul, retezat cu coasa, smuls și tasat cu buldozer ca în vremuri de geniu urbanistic pe care le-ai fi crezut apuse ireversibil cu sărăcia asta și la care gândul mergând singur, te întrebai, să fi fost Gujghil, dacă nu cumva nu era toată această uriașă demolare de sit doar o uriașă vrajă, uneltită de Picior-de-Porc și de Dințișor la disperare, invocând la punctul atomic un anumit spirit, în scopul de a-l conjura să le deconspire atât de căutatul de toți cifru, fără de care nu demarează gaura neagră. Un vânt pleșuv, bătrân, râu prevestitor, parcă abia scăpat din vreo zarcă, purta de colo colo o coală de hârtie și un fior ca de gheață resimți pe șiră Gujghil, recunoscând în ea o filă din jurnalul lui intim, scrisă sub emoția de după filmul Jurassic Park și excursia la Muzeal de Geologie de lângă fostul Muzeu de Istoria PCR, ca să viziteze niște manechine de dinozauri ce mișcau și mugeau, când se gândise la un editorial incendiar, pe care intenționa să-l negocieze la sânge cu cei interesați să i-l publice, bazat pe șopârla că prețul biletelor în acest fief al lui Constantinescu e artificial săltat prohibitiv, cu scopul ascuns, discriminatoriu, ca să nu intre să se bucure și copiii oamenilor muncii de la orașe și sate, micul analist somând în final pe Iliescu să ia atitudine bărbătească, și să nu mai stea la pândă mut ca o lebădă, cum a făcut și cu Ceaușescu ! Simți cum chica năclăită de sudoare i se electrizează : jurnalul ca jurnalul, dar dacă au găsit la percheziție punctul atomic ? Istorica gaură de canal unde își desfășuraseră activitatea spirituală atât amar de vreme Gujghil, Dințișor și Picior-de-Porc se deschidea spre infinit sub o vagă lumină de reclame și de lună rece de toamnă pe un teren plat și pustiu ca o gropiță de golf pentru miliardari ciclopi, ceea ce n-o împiedica să fie absurdă ca una de cavou și chiar obscenă într-un mod amintind de un recif. Dinspre piață, se apropia un cetățean scund, cu înfățișare de călugăr de la Muntele Găina, cu o bardă în mână, cu care cerca din când în când rezistența betonului albicios al bordurii, scoțând scântei de intensitate variabilă, de la cam cum ai ciocni cremene cu amnar până la cam cum ai suda balconul. Doi iriși sfredelitori străpunseră cu razele lor de laser creierii aurolacului, în vreme ce o voce cavernoasă îi șopti ca de la poet român la poet român : “Ajunserăm cerșetori în propria noastră țară, mânca-ți-aș !… Dacă prin poezie, prin publicistică, prin venituri de parlamentar, precum și din exploatarea informației economice, vei ajunge la opulență, Gujghile tată, atunci să faci danie la care n-are, îndeosebi la bieții pensionari, care au zidit republica noastră și își bate ăștia joc de ei, n-au de medicamente, de mâncare, de încălzire, nu le rămâne decât să citească beletristică !” Umbra se duse pe nesimțite și Gujghil rămase interzis, așa plin de sânge după atentat cum se găsea, nevenindu-i să creadă că strigoiul îi proorocise că va ajunge suficient de multimiliardar ca să dea și la alții. Își asumă cu stoicism predestinarea lirică, politică și economică și se gândi cu generozitate de copil ca să întrupeze din cuvânt niște șampanie gata frapată, cu aromă de piersici, și să împărtășească bucuria succeselor sale cu frații săi spirituali Dințișor și cu Picior-de-Porc. Se întâmplase însă ceva pe căile de acces spre altarul cu mulură și firide. Pe primul metru coborai ținându-te de cum ar veni niște scoabe de fier-beton înfipte-n perete, iar pe ăilalți doi, aveai o scară ruginită, totdeauna umedă de condensul dinspre rigolă de la apa călâie. Cineva avusese nevoie de această scară nenorocită, o luase și n-o mai adusese înapoi, netemându-se de altă judecată decât apocalipsul pentru atâta lucru, când toată populația sau aproape toată e convinsă că în principiu se pot fura uzine întregi de astfel de scări fără ca să-ți pară rău. Gujghil căzu de la mare înălțime, nu ca o pisică pe cele patru membre, nici cum cad regimurile comuniste, fără predarea gestiunii la proces, el căzu ca dracu și aproape muri, încât nici nu-i mai trecu prin creieri că n-are cine să-l spele de sânge și să-i pună în ghips mădularele rupte. Și într-adevăr, nu prea avea cine ! Picior-de-Porc poate că deja era pe vreun portavion străin, iar Dințișor, o fi și el în negocieri pe la vreo bază terestră negociindu-și strâns puținul pe care-l știe, puțin dar edificator pentru experți. Doamna Prepeliță, doar trimitea prin soru-sa punga cu mâncare, fiindcă i se întorsese fiul crezut mort și voia să-i ascundă că nu-i respectase în acești ani grei drepturile la exclusivitatea sentimentelor materne. Domnul Pedofil avea de urmărit o emisiune cu fluturi exotici și un documentar cu niște vânători de capete. Își băgase până la urmă cablu și nu mai citea cărți, nici nu-și mai făcea rondul de noapte să colecteze observații științifice sistematice asupra simbiozei om-câine, sta în fotoliu, începuse și să nu se mai spele. Domnul și doamna Dovlecel lucraseră toată după-amiaza la defrișare cu rudele lor, mai puțin Prepelița, inclusiv cei patru părinți pensionari, care se uitau cu drag la teren și mai trăiau o viață visând la cum or să numere în fiecare seară la bilanț teancuri-teancuri de bani de la prostimea cu picioare strâmbe și obosite, care oriunde ar fi mișunat prin piață, avea a găsi uleiul la același preț, încât barem aici îl iei mai de aproape, e vadul cel mai bun ! Agripina, l-ar fi ajutat cu dragă inimă, dar o pățise și ea, destul de nasol. Sta melancolică pe banca tricoloră și a venit un gardian public și i-a dat un fel de citație scoasă la imprimantă, cu următorul conținut : “Agripino. Fir-ar mă-ta a dracu, că nu știi să te ții de meserie tăcând din gură în timp ce o practici, de ce te-ai apucat, fă, să te plângi că nea Vodă și domnul Pedofil s-ar opune retehnologizării industriei noastre cu import de ustensile și instructori din Occident și Orient, încât să se obțină o diversificare a pieței mai alee spre vârsta a treia, preconizându-se ca clientela noastră să nu mai aibă limite de vârstă ? Bată-te Dumnezeu să te bată și biciui-te-ar toți octogenarii nomenclaturilor de azi, că ai adus prejudicii organizației și dacă ai pe cineva de propulsat în conducere, spune, fă, nu umbla ou fofârlica ! Având în vedere toate cele enumerate mai sus și ținând seama că în repetate rânduri numitei Agripina i s-a atras atenția să nu mai comenteze, dar fără să se manifeste nici o mutație benefică în respectarea regulamentului, juriul de onoare decide suspendarea pe nouă luni, timp în care nu va mai beneficia de facilități de contact cu clientela și nici de protecție sindicală în teritoriul repartizat…” “Ie-te, mă !... S-a găsit cine să mă sancționeze ! Domnul Pedofil și cu nea Vodă ! făcu pe indiferenta biata fată. Apoi luă o hotărâre bruscă : merse acasă la taică-su, ceru iertare pentru vagabondaj și îi dictă o cerere de reînmatriculare la unitatea școlară pe care o părăsise mai demult și de unde i se suspendase alocația. Totodată, demarară întocmirea dosarului pentru acordarea unor ajutoare materiale constând din îmbrăcăminte, rechizite și produse alimentare, acordate de personalul didactic să iasă vorbe de ce buget bun are educația și cum se înfruptă formatorii din marfă, care barem înainte mai ajutau la recoltat, mai strângeau sticle goale și mai îngrijeau străzile măcar în jurul localului. De la taică-su, Agripina stoarse informația că face demersuri să fie angajat muncitor necalificat la localul de anexă a minibigului de la colțul cotiturii, care se va numi popular La aerodromul parașutiștilor, fiind de fapt aici o chemare codată, nu însă în conexiune cu faimoșii teroriști, ci așa cum proiectase ca expert în psihologia gloatei Dovlecica, un mod subtil de a avertiza potențialul client că acolo aterizează nu numai parașute. Tot de la preafericitul de taică-su, venit de la crâșmă, mai se alarmă Agripina, dar nu-i veni să creadă că s-a pus la cale de către autorități, a se termina la colțul cotiturii cu ceea ce localnicii locatari numesc în derâdere punctul atomic sau institutul, adică sălașul celor trei aurolaci dedați la practici spiritual-culturale care nu costă nimic pe guvern, deci nici pe contribuabil, dar țara, dac-o ieși ceva serios din căutări, s-ar putea lăuda cândva că, uite, în mizerie, ce mari valori pot naște la noi, recunoscute în Occident, deci autentice. Pentru aceasta, s-a pus la cale un scenariu care vizează o soluționare deplină și fără bătaie de cap a problemei lor locative : se inundă frumușel gaura de canal de la propriile conducte și după ce pleacă aurolacii și mai dispar și șobolanii, se închid vanele. Foarte bine, asta ar însemna că se întoarce Gujghil la țară și zău dacă nu l-aș urma și eu dacă ar avea unde mă ține și cu ce, că un lucru am înțeles și eu de la domnul Pedofil, că regenerarea României numai satul cu matricea lui o poate reinițializa ! Ca mamă, adoptivă dar tot atemporală, Prepelița intuia ceva din cele ce se pun la cale împotriva protejaților ei. Ar fi ieșit ea să vadă ce e pe la gaură, dar nu putea, pentru că Ciocârlanul nu era agreat nici de câinii și nici măcar de pisicile din casă. Cum ieșise să se împrumute de un pahar de ulei, cum făcuseră un scandal apocaliptic, de veniseră de la asociația de locatari să-i reamintească adevărul că și-așa i se tolerează ei cam multe, și ca higienă, și la întreținere, măcar să aibă bunul simț să-și tranchilizeze lighioanele. Și așa se făcu de n-a mai dus deloc madam Prepeliță mâncare la băieți în acea seară fatală, când de fapt nici nu prea avea cine s-o consume, decât șobolanii poate, fiindcă Gujghil se lovise la tâmplă, avea arcada spartă și leșinase încă de pe când își rupsese picioarele, Picior-de-Porc fusese reținut la o ședință la care tot salariatul avea consemn să se prezinte cu minimum zece propuneri de îmbunătățire a activității, iar Dințișor se afla sub stare de arest, deoarece la bancă nu ținuse seamă de un avertisment că să stea la coadă mai la distanță de ghișeu, ca să se poată asigura confidențialitatea operațiilor. Ratonul, dimpotrivă, se apropiase de o gagică ce mirosea așa de amețitor încât îl făcuse să saliveze și să simtă gustul inexorabil al iubirii, precum și imboldul de a-i privi peste umărul fragil în depozitele de sub decolteu. Atunci un badigard l-a chemat mai la o parte, ieșind cu el până afară ca să se explice. Magicianul, cum era el la zi cu tot ce a produs mai bun exoticul Orient, l-a privit cu milă și a ieșit țanțoș, chiar provocator, deși era subponderal din cauza excesului de asceză. Iar când ăla i-a zis că să-și justifice prezența în incinta băncii așa rufos, la atâta impertinență filiformul boem a reacționat printr-o tacită hipnoză, încât karatistul a rămas stană de piatră la zid. Dar cu el mai erau și două fete de rezervă, ciolănoase, înarmate cu niște bulane lungi, negre, cum nu mai văzuse Dințișor vreodată, încât s-a concentrat mai în exces pe ele să le scurteze, cam cât considerau mușchii lui. Și de la vibrația asta necontrolată a crăpat geamul instituției și s-a pornit apocaliptic un sistem sofisticat de alarme, rămânând ca polițiștilor veniți cu spume pe ei la fața locului și echipelor speciale, intelectualul de la colțul cotiturii din cartierul nostru să le explice ou ce-a dat în sticla incasabilă. Or el, sărmanul, nu că nu-și putea lămuri lui însuși cum a făcut, dar era curios să vadă dacă experiența cu fetele este reproductibilă, voia să intre cu ele în vorbă. Cât despre a dormi la circă, avea argumentele sale : dăduse de departe târcoale pe la colțul cotiturii, înțelesese că se demolează tot și chiar anticipase că i se va inunda patul de la institut. Bine, ziua nu o începuse nici savantul român contemporan, Picior-de-Porc. Nu mai încape îndoială, cu trecutul său, că pentru asigurarea acțiunii de eliberare a găurii de la colțul cotiturii, cela trei hanorace, imediat ce au primit indicativul Aerodromul parașutiștilor, tocmai pe el, călugăr și inventator de bazaconii, l-au anticipat, studiindu-I cu responsabilitate dosarul, ca reprezentând din toate punctele de vedere obstacolul cel mai primejdios, împotriva căruia trebuie să se pună în acțiune pârghii represive în stare să acționeze la nivele dintre cele mai înalte, căci folosirea forței fiind în principiu nerecomandată în viesparul de amărâți care e piața, trebuiau găsite forme, procedee și fonduri pentru o soluție de compromis, care să satisfacă pe toată lumea interesată în afacere, și nu era puțină, dată fiind poziția excelentă, de intrare în piață, a terenului astfel cucerit. Cum ajunse Râtanul conștiincios la serviciu cu geaca portocalie fosforescind pe el, l-a întrebat șeful dacă are un pix. Atunci el a scos un pix gros cu paste de patru culori, din buzunarul de la geacă. “Da’ o brichetă n-ai ?” “Am !” a răspuns alchimistul, chit că nu fuma din motive de ideație decât în bârlog la experimente cruciale, și numai pipă. “Și ce caliciu meu mai ai ?” “Unghiera și briceagul.” “Dă-mi-le și pe-alea !… Altceva mai ai ?” “Nu mai am nimica !” “Chiar nimic ?” “Nu, nimic, decât creierul !” “Aha !…” De ce întreba ăla așa, mânca-ți-aș ? Fiindcă voia să-i desfacă contractul de muncă și se gândea că ăsta ar putea reacționa violent, fiindcă îl știa că mai bătuse pe unii, făcându-și aproape ca un lider sindical gașcă puternică. Deloc mizantrop la știința sa, Picior-de-Porc știuse să se înțeleagă la cataramă cu coechipierii, n-avea fumuri ca marea intelectualitate, care a reînviat te miri ce periodice prebolșevice, nu și Sămănătorul, le cânta în pauze la un alcool vopsit, coborând pe înțeles din sferele sale teme din rapsodia Rom de Ravel, arii din Voievodul Romilor de frații Strauss, le recita din Miron Radu Paraschivescu Cântece romice, fiind la rândul lui atent cu ce cântau ei, impresionat de percutanța textului și a inflexiunii vocale, de o priză la real ca de punct atomic, plăcându-i mai mult, dată fiind firea sa cea ghidușă, spirite de glumă de pe la nunți, poante din alea uleioase de înnebunit, de speriat și de pregătit psihologic mireasa, cum ar fi că, năzdrăvană sau nu, oaia se tunde, dar mielul se belește, ceea ce în context și când ești la un pahar de vin de buturugă de răstoarnă și autocarul au turci, sună parcă mai primitiv, mai sănătos, ca un portaltoi regenerator. Bineînțeles desigur că nu mai încape vorbă că marele maestru spiritual emerit Picior-de-Porc s-a lămurit imediat de ce vrea de fapt șeful, care adică îi sunt dobitocului instrucțiunile de la nucleul emițător al unei ipoteze investiționale-de-profit-de-poziție-la-cot-bun încă de pe când cu vizita inopinată și nedorită a hanoracelor domnilor Pedofil, Vodă și mai ales senilul inginer Dovlecel, care n-a inginerit în viața Iui nimic comparabil cu ce inginerește inginerul capitalist, decât fitile. De aceea, înțeleptul total a tăcut când a constatat că ca să-i facă chițibuș de să-1 dea afară individual pentru incompetență, deci fără compensație colectivă să nu blocheze căi ferate, cum a avut Dințișor, i-a zis șeful de pe un teren viran că vezi astea, Râtane ? până diseară să dispară, că vine proprietarii să-și facă casă cu etaje și garaj și dă în judecată primăria dacă nu e locul ca-n palmă ! Cum dracu să dispară fără remorcă, fără încărcător, fără nimic, că erau munți de gunoaie ?! s-au mirat colegii. Și ca și cum asta n-ar fi fost sarcină herculeană să scoată din cizmele de protecție pe oricine, iacă a mai adăugat șeful mai gândind, de la el, cu un zâmbet malițios, că să mai dispară până diseară și toți câinii vagabonzi, toate pisicile răpănoase, de avem, ultimii în Europa, patru din cinci copii cu aceiași paraziți ca ai carnivorelor, deși nu prea mănâncă ei carne ! A plecat șeful, dar a plecat și Picior-de-Porc acasă, unde trăgând cu urechea la gaură, a surprins pe frații săi de spirit complotând mioritic la viața plus averea sa și i-a vrăjit să facă sex la vedere, ca să-și bată joc de ei, apoi l-a trimis pe Dințișor să spioneze pe la aeroporturi și bănci, iar pe Gujghil să noteze cine intră, cine iese de la dispeceratul lui nea Vodă de la complex, sugerându-le că îl filează pe el, pe Râtan, dar pasărea cu pene de aur era, desigur, trădătorul Ciocârlan, despre care existau informații că revenise în țară, nu se știe cu ce intenții. A stat Picior-de-Porc mult meditând la firide și pe urmă a zis c-o bagă în nirvana mă-sii de asceză, s-a săturat de mizerie, mai ales că poporul nu face decât să… invidieze pe marii îmbogățiți fără reformă. A luat un punct atomic de sub pat, din cele o grămadă testate și perpetuu îmbunătățite, a mers la maidan și în zece minute a aspirat toate mizeriile, cu câini și pisici vii cu tot, apoi s-a așezat în cur pe mătură pe bordură și butonând pe mână direct, puse să-i aleagă și să-i ejecteze sistemul chiștocul de lungime maximă, îl primi și, făcând ochean din aceeași palmă, îl aprinse prin concentrarea radiației solare. Fuma și mai medita o dată, dacă este sau nu cazul să continue cu aspiratorul, ecologizând și moral cartierul, de secăturile necivilizate, să le reeduce în propria mizerie, în maniera pe care o observase și o reținuse când l-a luat pe la ea s-o reguleze preacurata madam Prepeliță și, nervoasă, a procedat întocmai cu botul motanilor indisciplinați, care se cufuriseră în alt colț al casei decât tineta cu nisip. Așa meditativ l-a găsit, cu un pumn de mucuri lângă cizmele scoase de pe bube și crăpături ulceroase, șeful, peste vreo oră, și s-a trezit la spital după ce a leșinat când a văzut locul curățit de parcă ar fi fost să vină Ceaușescu, în vizită de lucru și de pus piatra fundamentală a încă unui edificiu de cântat România… Temele gândirii diversificându-se că pe la prânz au venit la intravilan unii la el, cu o mașină neagră de minister, a descins doar un îndrăzneț care-și dăduse cândva doctoratul cu lucrări la fostul institut, ceilalți ezitând de frică să nu-i colecteze odată cu animalele la punctul atomic, parcă nu-i putea băga în turbincă și cu Opel cu tot. “Băi, Râtane, zise fostul colaborator, cu umor heidelbergist, s-a schimbat și la noi natura regimului, nu știu dacă ai observat, dar a sosit vremea competenței și a cercetării rentabile, cum e și în țările normale. Nu vrei tu să te punem director cu puteri depline, pe principiul nazist al conducătorului discreționar, la Institutul de Nanotehnologii Transcendentale și Ontologice de la Pipera-Băneasa-Otopeni ?… Dăm salariu de ajutor de ministru, casă, masă, mașină la scară, inclusiv pentru consoartă sau secretare, îți poți aranja pe banii poporului ce călătorii vrea mușchii tăi, la manifestări științifice pe ce itinerariu preferi, că sunt dispersate uniform pluri, inter și transdisciplinar pe tot mapamondul, poți alege ce burse la copil și la simpatizanți îți convine, plus ai alte facilități, de contact cu oameni, cu oameni, băi, cu oameni adevărați, precum și de acces la informație economică veritabilă. Și s-or mai găsi și alte avantaje ! Cu o singură condiție, care e de fapt o unică întrebare, terminatorie la acest colocviu de giob, și anume, poți tu, meștere Picior-de-Porc, a reduce la dimensiunile unui punct atomic Institutul de Nanotehnologii al nostru ?” “Pot ! răspunse îndoliat și totuși mândru ca un Meșter Manole Redivivus pustnicul de la colțul cotiturii. Pot, Ciocârlane, mai pot ! Dau afară tot personalul, concretiză el cu viclenie, tot angajatul care nu cunoaște limba engleză, informatică, șoferie, constituție, naționalism, igiena muncii intelectuale, și mai găsesc eu ce, și reduc Institutul de Nanotehnologii la cum ai spus, bossule, la un punct atomic, dacă așa e indicația, fac orice, mânca-ți-aș !… M-am săturat și eu, Ciocârlane, mi s-a acrit și mie jegul virtuții dupe piele pă peste tot pă corp. Mi-e și silă de cercetarea în anonimat, fără stimulente de la societatea asta pe care parazitez ca un păduche lat. Da, generale, mă voi despărți cu greu de poezie, de magie, de cabalistică, de arhivistică, de teoria catastrofelor fractal-naționale, dar un patriotism ardent ca mescalul și din ce în ce mai ghintuit pe șiră mă constrânge din toată țeava coloanei mele vertebrale să arborez tricolorul pe ea și să-mi aduc din nou aportul... Am însă nevoie de o mână dreaptă, pe care-1 cheamă Dințișor și a lucrat înainte la de-ale personalului, fără să-mi facă însă vreodată necazuri, ci dimpotrivă, servindu-mă cu adorație și devotament, încât a fost singurul român să am curaj, în psihoza schimbării de apucase pe toți, să-i las punct atomic pe mână spre Târgoviște, și mai aveam unul îngropat sus la Omul, că anticipam baraje pe ruta București-Pitești-Scornicești… E1, preaiubitul meu fiu spiritual și om de casă, finanțistul Dințișor, e acuma reținut de poliție pentru a explica ceva, însă n-a spart geamul din intenție, ci provocat ca masochist de badigarde cu bulanele alea lungi, așa că s-aranjează, cum o să fie până la urmă bine și pentru Gujghil, după ce va trece totuși printr-o grea încercare inițiatică, a cărei justificare în economia destinului său de poet și viitor candidat la președenție, că trebuie să încercăm toți țara asta ca pe o bicicletă, este că îi e soarta de la Zalmoxe tocmită să-și contemple poporul cu un spor de maturitate, cât să înțeleagă exact ce lipsuri sunt, înainte de a se apuca să le remedieze prin forțele politice controlate cu o mână de fier.” Tot pălăvrăgind, Picior-de-Porc se schimba, costum ca de ginere își punea, jegul de pe el cădea, iar în loc de pâlnia uleioasă în care colectase câini, gunoaie și mâți morți, avea în mână o geantă de piele neagră de forma unui bolțar, în care bagi, escortat de paza ta, cărămizile de bani când mergi la bancă. Așa luă el loc în spațiul Opelului negru, ca și cum ar fi zăbovit pe maidan doar cât să examineze la fața locului poziția unui nou edificiu de oțel și sticlă al economiei de piață,, Și aici se vede, în ce a urmat, înaltul nivel al conștiinței civice deținute de această proeminentă personalitate de geniu, produs al școlii noastre de copii de export, dar uite că nu pleacă toți, mai sunt și conștiințe printre ei. El s-a oprit cu Opelul la primărie și, văzând că intră un cercetător român, funcționarii, plini de respect, au alertat pe cei mai importanți cetățeni cu care aveau de a face în teritoriul administrat, inclusiv pe primar. Picior-de-Porc a mulțumit mai întâi pentru vizita de Crăciun a hanoracelor negre și pentru termenul de grație acordat atunci pentru a-și face institutul de la colțul cotiturii cât de cât rentabil. Dispariția CAER-ului și în genere a pieței de descoperiri științifice estice, frica Occidentului de revigorarea concurenței românești și scenariile jucate în contra noastră încă de la Malta îi creaseră însă dificultăți insurmontabile. Nu se putuse realiza acest reviriment și, ca punctul atomic să nu mai funcționeze ca o gaură neagră pentru bugetul local, se făcuse bine ce se făcuse, prin demararea lucrărilor la complexul minibig Aerodromul Parașutiștilor. Dar, există și un dar, și de aici cuvântând până la unșpe seara, Picior-de-Porc prezentă detaliat zece propuneri, nu se poate spune că nu mai sunt și aspecte negative, că primăria dumneavoastră nu e datoare față de cetățenii care încă mai au mentalitatea că aici funcționarii doar șade, dar îi fură, e necesar, deci, ca instituția ca sistem deschis să încerce a-și eficientiza activitatea și a-și reabilita imaginea. Sugestiile, indicațiile și orientările proeminentului savant s-au aplaudat în repetate rânduri de către asistență, s-au apreciat ca ingenioase, și de bun-simț totodată, rămânând a se vedea ce se va face cu ele, o comisie specială urmând a se constitui pentru a formula și a propune factorilor de decizie o eșalonare a implementării celor mai presante dintre schimbări. Produse o excelentă impresie promisiunea că institutul de la colțul cotiturii este din punct de vedere ca spirit falimentar și rămâne dezafectat în plan fizic local chiar ca singularitate, dar lăsă pe inițiați puțin decepționați faptul surprinzător că în nici una din cele zece propuneri, savantul Picior-de-Porc nu punea la dispoziția firmei lui nea Vodă, cu care primarul ridica gunoiul cetățenilor, puncte atomice de concepție și producție românească. Se resemnară gândind că rațiuni de stat impun vremelnic a se păstra tăcere asupra acestui secret. Iar despărțirea se prelungi cu șampanie, caviar și diplome de onoare, plus semnătură în condicuța de aur a așezământului. Abia spre ziuă, în drum spre Institutul de Nanotehnologii Exacte făcură chefliii din Opelul negru o micuță escală, să-l anexeze pe Dințișor pe cauțiune, fiind important din principii psihomanageriale ca să participe și e1 la instalarea noului director general, de pe o poziție clară de stăpân cu puteri mari, poate și de adjunct când Picior-de-Porc ar pleca să viziteze diferite țări, pentru a preciza mai bine poziția României. Ceremonia reînscăunării lui Picior-de-Porc și a lui Dințișor, cu fanfare cântând Măi Ardeal și Macarena și cu tineri olimpici de export pupați mereu de Ciocârlan, fu preluată în direct de jumătate din canalele private și din televiziunea de stat. Baciul moldovean, o medita cu un ochi pe ecran și cu altul pe caietul său de comentarii domnul Pedofil pe Agripinuța, este cel mai reușit personaj din literatura română și universală. Madam Prepeliță, de bucurie că ce mare fiu avea, și-l vede toate vecinele, încât scosese el pe intelectuali din bârlog, pe dolarii lui, luă un hebdomadar și începu să-și boteze cu nume de dușmani și dușmance ai și ale poporului nostru câinii, cățelele, pisicile și cotoii. Soră-sa, împreună cu domnul inginer Dovlecel, pe care acum îl iubea calculau o nouă revoluție la colțul cotiturii : întâi angajați la Aerodromul Parașutiștilor, apoi coacționari, iar în final, după manevre, coaliții și acumulări bine chibzuite, ajutați și de cei patru părinți, lovitura, adică tranziția spre privatizarea de către familia lor a pachetului majoritar de acțiuni. Picior-de-Porc și Dințișor primeau ovațiile gloatei cu o senzație de răspundere și îngrijorare, imprimată pe fețele lor îndelung șmirgheluite și machiate de dimineață. Ei erau profund preocupați de viitorul lor științific și politic, dacă vor face față sarcinilor asumate, deoarece firi vindicative și revanșarde fiind, presimțeau că le va fi greu să respecte principiul că fără ură și răzbunare, promovări în cercetare. Altminteri, ca români, concurența cu cei din țările unde la care cugetă nu le-au lipsit nicicând, vizita-i-ar Dracula, cafeaua adevărată și țigările cu fum adevărat, ca să nu mai vorbim de informație și instrumente care dau adevărata senzație de documentare, nu îi îngrijora atâta vreme cât generalul Ciocârlan, tremurând de emoție, încă mai poseda ce să pupe, adică probele că neamul nu degenerase și mai putea oferi lumii cantități incomensurabile de superdotați. Na avea, deci, de așteptat Gujghil de la nimeni vreun ajutor ca să lingă sângele de pe el, unde-1 bătuseră alții copii, sau ca să-i oblojească începând cu tigva, ciolanele accidentate în marea sa cădere. Dimpotrivă, șobolanii, ființe mai demne ca omul, în stare să plătească amarnic dezonorarea cu dezonorare, se ascuțeau la dinți frecându-i de beton la rigolă și așteptau tensionați ca rănitul să mai moară puțin sau poate că-i intimida barba alb-vegetală, neluminată de soare, a htonicului Zalmoxe din firidă. Aurolacul își înțelese destinul, era conștient că i se pregătește un tragic sfârșit și deși îl aștepta în resemnare și demnitate, parcă nu-i venea totuși să crează neam că viața sa a fost atât de scurtă ! Ce1 mai rău îi părea că murind, practic își părăsea țara, asta era ce avea să se întâmple, o dezertare din punct de vedere spiritual, ca cărți sau plachete măcar, căutase excesiv adevărul despre obsedantul decembrie și uite că nu prea scrisese, n-apucase să transmiță la muncitori și țărani anumite nestemate de utilitate morală și electorală, iar la care e cu banii, unele mesaje ontologice de să dea la amărâții pe care tot ei îi creează, lătrate și de alții, doleanțe constituite mai degrabă din tipizate creștine. O clipă fugară-n ștafeta eternă care e vremea, îi trecu prin a sa conștiință în eclipsă de formă, din ce în ce mai pauperă, ca la nehaliți, o fantasmă adunând prune grase pentru țuică și în același timp culegând la vie struguri în saci de azotate, să facă vin. Era mă-sa. Dealtfel, ar fi fost de neconceput ca prima modelatoare a sufletului său când era copil să nu îl însoțească și să-l calmeze să suporte în demnitate ceea ce avea să i se întâmple, unii fiind de părere să fie inundat și lăsat pradă șobolanilor acolo-n punctul atomic, alții, temându-se de reacția beletristomanilor săi, insistând să se purifice prin ardere de tot după ritualul lui Zalmoxe trupușorul supradotatului și, presărându-i linguriță cu linguriță cenușa sfântă la rigolă, să îi asigure o perfectă reintegrare în natura generoasă a spațiului carpato-pontic-danubian, eventual dându-se intrării monumentale de la Aerodromul Parașutiștilor o formă arhitectonică în stil de poartă a creștinătății. Paradoxal, deci dialectic, Gujghil, devenea un reflexiv iluminant tocmai în asemenea dramatice condiții, un înțelept, un inițiat, un guru și jumătate, toate demersurile sale, dacă s-ar mai fi demarat vreunul, urmând a dispune de un desfășurător bine cumpănit și, pe când parfumul amintirilor se sublimiza surdinizant cu Agripină cu tot în predominarea imperfectului, timp al unui trecut fabulosu, mirobolantu, al cufundării estompate în vârsta de aur, iaca și replica grotesc-caricaturală a mamei iubitoare tutelar nu adoptiv, prin procedee complexe, izvor tradițional atâta vreme cât dă carne, sânge, cuvânt, cod moral și eresuri pentru noile generații care asigură o continuitate la neam, că nu muri, Gujghile mamă, pentru fraieri ! Lugubră, modernă, metalică, inumană, conducta de după tabla galvanizată și plasa de sârmă și câlții izolatori, începu să râgâie ca un dinozaur din jurasic când salivează a poftă geologică de cărniță de ființă umană de pe celălalt tărâm, adică de pe alt nivel stratigrafic, în timp ce Sirius e tot liric. Gujghil, ca poet de sensibilitate nu numai de comandă-program, avu premoniția paranormal-ziaristică de știre principală pe scurt, dinamică și de senzație că i-a sosit ceasul, că n-are scăpare, că o mierlește până la sfârșitul telejurnalului, dacă nu prin golire de sânge, atunci înecat cu apă călâie, care chiar începu să-l gâdile mâloasă de ce dizolva ea prin vizuină pe betonul nemăturat. Omul nu se putea însă împăca ușor cu un asemenea gând, care îl des-ființa, nu ca suflet, căci e nemuritor și merge la Zalmoxe, ci doar ca a resimți la maximum adevărata senzație super de trup, privațiune greu de îndurat, cum nu te poți resemna să vină și să te evacueze o lege din casa în care ai investit de i-ai sporit confortul și te-ai obișnuit cu ea. Și așa se făcu, spre marele dispreț al șobolanilor, care admiră eroismul la alții, că înapoi dădu poetul cu înfiorare dinaintea marelui eveniment care este dezmembrarea coaliției duhului cu trupul. Al lui călcâi spart și totuși încă solidar cu adidasul însângerat pipăi ce pipăi și penetră de la un timp, instinctiv și fără silă, chiar în pâlnia uleioasă a unui punct atomic uitat de furiosul gunoier Picior-de-Porc într-un moment de intervenție magică a lui Tellur și a lui Zalmoxe, care simpatizau pe poet, că le scrisese poeme omagiale promițătoare din punct de vedere pupincurist. Și pe dată se făcu de dat dispărută porțiunea aceea de picior ca și cum niciodată n-ar fi avut-o în posesie umblărețul aurolac. Dar însă totuși ah și vai-vai-ah ce simți acolo Gujghil e de nespus cât de erotic de plăcut, încât călăuzit de edenica senzație ca de un aurolac zeiesc, el își băgă picioarele în punctul atomic al Râtanului de tot, încât rămase nenorocitul, ca într-un trucaj hollywoodian pe computer, cu o imagine de mare mutilat de război sau de evenimente, numai bun de pus pe cărucior cu rulmenți în cartierul nostru milos, împins dinaintea vestigiilor din trecut și tăvălit pe trepte, cu condiția să dea un procent din cerșeală pentru restaurare ministrului culturii, ca să nu li se reproșeze generațiilor viitoare că neamul românesc s-a infiltrat în spațiul carpato-pontic-danubian începând de la 6 Martie l945. Parcă telecomandat de la Malta, pe conducta lăsată cu rozeta ruginită de la robinetul de trecere, care oricum călca fier pă fier, mai permisivă, începu să se furnizeze brusc pe rigolă apă cu adevărat fierbinte și la discreție, spălând sângele poetului de pe jos ca de pe străzi și obligându-l să se arunce, ca într-un cuptor de crematoriu sau de pâine, în abisul dulce al găurii negre de la punctul atomic, fără însă a se lămuri prea bine, în amețeala ca de la aurolac din finalizarea demersului metafizic, dacă e afară încă sau deplin înăuntru. “Eheu-hau-huiii ! făcea de senzația că apercepe o reprezentare a extazului Gujghil. Cetitoriule, cetitoriule unde ești ? Pă ce canale zapezi, pe la ce adrese surfezi ? Cetitoriule sau Cetitelnițo, alei, alei, pentru ce m-ați părăsit ? Vă era poftă de adevărata senzație de moarte, ai ? Ci numai poetului îi este dat să poată spune cumu-i ! Au ți-era pofta să mă vezi cum mă chinuiesc, cum mă învinețesc, cum mă împuțesc, șobolane, șobolane… Și cine-o să-ți mai spună de-acum înainte când e lună plină ? Astronomul, ai ? Sau vrăjitoarea ? Poate mega-analiștii ? Sau mama mea atemporală… Tulai ! că mă cuprinde tristețea sfâșietoare a unui sentiment de să iau la liră ca la coasă toate idealurile într-unul singur ! Afară de unul singur, de a nu muri neexprimat… Frați români, atențiune, atențiune la portavocea cu ulei pe ea ! Vă vorbește poetul Gujghil dintr-un punct atomic proiectat și realizat, la indicație, de un colectiv de cercetători români condus de Picior-de-Porc, personalitate proeminentă a lumii contemporane, unde am penetrat complet și nu mai am decât limba afară ! Cu care eu, mare degustător de vin dacă nu fugeam de-acasă de la părinți, testez acum apă cu mizerii de om și rozătoare, cândva existente sub formă dezhidratată ! Deci e sfârșitul, o, câtă apă ! Mumă primordială !… Iată, o oame, testamentulu meu, câtă apă : urmașilor mei Gujghili, parlamentul să-l desființați las vouă poruncă, președinte un nou Ceaușescu să instalați, la guvern vie un Antonescu să pună golanii la muncă, și ca să termine cu hoția și cu minciuna, fie ministru la represiune și la justiție vampirul Dracula ! În rest, mânca-ți-aș, totul e Agripină !… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate