--------
Zbucium

Întuneric. Beznă. Avea impresia că se pierduse într-o dimensiune nouă… temporală…

- Ești sigură că vrei să continuăm? Putem amâna… mă pot retrage…
- Continuăm. Vreau să te bat pe propriile mele puteri.
- Ești sigură? Lore, pari speriată de moarte...

Femeia se uitase încă o dată cu atenție înainte să mai spună ceva.

- Sunt! Începem oricând ești gata.

*

Încă un pas făcut în clipa în care ecoul propriei pășiri se zdruncină sub ecoul pașilor unei noi siluete vizibile în întunericul bezmetic. O robă imensă îi acoperea trupul subțire și ușor; părea că plutește cu toate că bocănituri puternice se auzeau la fiecare pas făcut de această ființă. Părea că duce în mâna stângă ceva lung și greu, însă Radu nu reușea să deslușească forma acelui obiect.

- Cine ești? De unde vii pe întunericul ăsta? Cum de umbli pe munte la ora asta în noapte?

Ființa continua să tacă, având gluga peste ochi, încât nu i se putea zări chipul. Începu să deslușeacă silueta din ce în ce mai bine, pe măsură ce se apropia de el - șocul fu imens când în loc de mână în fața ochilor îi apărură doar scheletul acesteia; în timp ce obiectul tâtât după era o coasă imensă. Trupul îi îngheță pe loc în clipa în care realiză locul în care se afla. Încercă să se miște, însă picioarele îi erau ca de piatră. Văzu apoi un trup căzut la pământ, plin de sânge și praf. Aproape că nu mai putea să respire. Căzuse în genunchi,întinzând cu disperare mâna în gol. Silueta își ridică privirea spre el, în timp ce se apleca asupra trupului fără viață.

- Nu! Nu! NU! E imposibil! Nu!

*

- Lorelei!

Se trezise ud fleașcă din cauza transpirației, însă în fața ochilor îi rămăsese chipul femeii...

- Lorelei... Lorelei eu...
- Nu putea fi altfel...

Vocea din neant îi trecu neobservată în agonia visului sângerând în inima sa. Revăzu iar și iar și iar imaginea femeii căzând de pe stâncă și strigându-i numele. Se aruncase în gol, după ea, încercând din răsputeri să o prindă, însă nu reusise decât să îi simtă atingerea plăpândă pentru ultima dată, într-o bătaie de aripă frântă.

Lorelei căzuse și era numai vina lui că acceptase provocarea aceea. Că nu renunțase în favoarea ei... Că se lăsase convins și în ultima clipă deși îi văzuse frica din ochi în ziua aceea. Cu o noapte înainte Lorelei se visase căzând după stânca aceea, cu toate că o escaladase de atâtea ori.

- Lorelei... Lorelei eu...
- Nu e vina ta! Știi asta doar...
- E vina mea. Mândria asta afurisită...
- Dragul meu. Am acceptat amândoi provocarea asta, nu numai tu.
- Lorelei... Dulcea mea Lorelei..

O îmbrățisă, culcându-se la loc alături de trupul cald de femeie, îmbrățișându-l cu putere ca în fiecare noapte.

*

- Poate dacă fac lucrul ăsta... poate dacă nebunia mea va fi îndeajuns de mare... poate voi ajunge iar lângă tine.
- Nu ai să reușești... Nu încerca... Te implor...
- Ce rost are lumea fără tine?
- Viața e un dar... nu îl lua ca pe un chin...
- Un iad îmi e fără tine...

Se aruncă înebunit spre stânca golașă din fața sa incepand sa urce.

- Unde te duci?
- Dupa ea...
- De ce te duci?
- Fara ea, nu pot...
- Te tine minte?
- Nu stiu... o voi face sa isi aminteasca...
- Si daca...
- Voi fi al ei mai departe...

Cu fiecare clipa puterile sale se consumau incercand a cuceri piatra. Nu avea nimic care sa il sustina, nu avea corzi, nu avea piroane, nimic. Doar pe el si frica de a mai privi in jos. Cadavrul ei zacea la poalele stancii, tipand dupa el, cerandu-i sa vina la ea, insa el nu putea. Piatra incepuse sa ii cresteze pielea, urme de sange ramaneau in urma sa, pergament si legenda a treceri sale peste stanca aceea, insa in jos nu putea privi. Mereu inainte... mereu inspre cer!

- Vin, Lorelei... VIN!
- Dar ea e jos!
- Nu! Ea a murit... ea e departe acum!
- Dar uite, e jos si te striga! Te cheama la ea!
- Tu nu simiti duhoarea de cadavru?
- E Moartea! Ma vrea...
- Nu! E ea! E Lorelei a ta...
- Acolo a fost Lorelei... Eu o caut acum mai departe de abis...
- Unde?

Cand ajunsese sus, pe creasta, era lipsit de puteri. Abia se mai putea misca, iar sangele ii curgea din palme ingrozitor de tare... Parfumul mortii il invaluia perpetuu, imbalsamandu-l cu dorinta sa de abandonare in ghearele luminii de dincolo. Ochii ii pareau pierduti, uitati de vreme, scursi de lacrimile varstate in timpul ascezei Radu zacea pe putina iarba de pe platou.

*
– Buna ziua...
- Buna ziua! Va duc pana in oras?
- Nu... Pana la postul Salvamont, va rog.
- Urcati... haideti.

Statea pe scaun, langa soferul ce il intalnise pe drum, privind pierdut pe geamul autobasculantei...

- Umeda vreme. De unde veniti?
- De sus... de pe culme...
- Obosit?
- Foarte...
- Aveti mainile pansate.
- Da... am facut un pic de alpinism...
- Dar nu aveti nici un fel de echipament...
- Mda... fara...
- Fara? Domnule...
- Stiu... nu sunt intreg la minte...

Isi intoarse din nou privirea pe geam, privind pierdut firele de iarba de pe marginea drumului prafuit. Zdruncinaturile drumului pareau valuri sparte de zdruncinaturile sufletului sau... Nu putea vedea in fata ochilor decat...

- Ciudata femeie... Ia uite cum umbla prin iarba pe pajistea aia. Parca a pierdut ceva.

Radu ridica privirea spre locul indicat de sofer, inca privirea ii incremeni. Aceeasi culoare a parului... acelasi pas derutat... acelasi trup, aceleasi maini, acelasi chip si Dumnezeule... nu se poate aceeasi ochi!

- Opreste omule, pentru Dumnezeu, opreste! Te implor.

Speriat, soferul autobasculantei franeaza brusc, iar Radu sare din cabina inebunit, alergand catre femeia de pe pajiste. "Nu... Nu se poate. Aceeasi rochie, ca in ziua in care... aceeasi camasa... nu... e imposibil. E imposibil..." Se opreste langa ea, incapabil sa spuna un cuvant. Picioarele ii tremura, trupul ii tremura, mana incearca sa se ridice pentru a o atinge pe umar...

- Lore?



--------
Vieti

Mana atinge umarul femeii, trupul arde ca in mijlocul unui incendiu, de nerabdare... E ea... E ea... I poate simti parfumul, aceeasi culoare a parului, aceeasi rochie de satin negru. E ea... Femeia se intoarce brusc, cu fata catre el, insa pentru el acea miscare de rotatie dureaza veacuri. Recunoaste fiecare por al pielii, fiecare linie a fetei, fiecare geana, fiecare fir de pat, totul e leit... E Lorelei... e femeia pe care o iubea din tot sufletul... Zambetul ii apare pe fata, firul fericirii se deznoada devenind cat mai gros, uimirea e la limita posibilui, inima... inima i se zbate atat de tare in piept incat e in stare sa ii rupa coastele si sa sara... Femeia il priveste nedumerita.

- De unde imi cunoasteti numele?
- Ne-am intalnit... odata de mult... Nu mai ai cum sa iti aduci aminte de mine. Prea mult timp...
- Asa? Unde eram?
- La un bal mascat... undeva intr-un palat de clestar, stapanit de ingeri ca tine...
- Si eu eram imbracata intr-o rochie de portelan... Imi cautam iubitul...
- Ti-ai amintit...
- Si inca il caut... L-am pierdut... soarta m-a luat de langa el dupa cum am visat, iar acum... acum...

Totul se destramase intr-o clipa. Oglinzile mintii se sparsesera in milioane de cioburi taioase si dureros de infipte adanc in ganduri. Nu... Era imposibil... Era imposibil sa nu fie ea! Era doar o fantoma scapata din adancurile propriei imaginatii, era doar o vedenie a sa, doar o festa jucata de durerea care ii devorase inima incet, in ultimile luni. Nu. Ea nu era altceva decat o fantasma...

- Mi-a fost furat dreptul de a exista. Iar acum il caut pe cel iubit...

O simpla fantasma... un simplu gand al sau...

- Iti promit solemn sa iti aflu iubitul. Te voi ajuta...

Nu avea sa renunte... Nu... Nu era doar o fantasma a mintii lui, doar o vazuse si acel sofer, ce inca astepta cu masina pe sosea la cateva zeci de metri deapartare. Pentru o clipa, privind-o, se pierduse in ochii ei. Atat de materiala, atat de acolo... Apoi, de nicaieri simti o raceala brusca... Zambetul din ochii femeii disparu, parinca ii lua locul, iar fata aproape ca i se schimonosise de groaza.

- M-a descoperit... Fugi... Fugi omule, daca vrei sa traiesti... Fugi!

O umbra imensa se indrepta spre ei. O umbra de o raceala ce iti facea oasele sa crape de durere, sfasia sufletul cu gheare demonice si intuneca cerul cu a ei pelerina de ceata neagra. O luase la fuga, constient ca existenta aceea infernala cauta stafia, insa nu putea alerga fara a privi inapoi. Lore se intorsese cu fata catre stafie, o deslușea bine acum... avea forma mortii... dar aducea infernul dupa ea. Femeia astepta ca ingerul mortii sa o ia si sa plece cu el, incercand sa il infrunte.

In clipa in care demonul era gata sa o atinga, acesta fu izbit cu putere de o alta forta… Barbatul sarise in ajutorul fiintei pe care o iubise, iar acum lupta cu bestia din rasputeri.

- Nu! Nu ai sa invingi!
- Dar va invinge…
- Nu! Nu am sa il las sa mi te ia din nou… Nu vreau sa se intample lucrul asta!!!

Un pumn puternic impinsese deja bestia inapoi cu cativa pasi, uimita de vointa omului, insa infuriata la culme se aruncase din nou asupra acestuia. Lupta continua fara ca vreunul din ei sa se dea batut. Sangele incepuse sa curga din ambele trupuri, din cauza loviturilor viloente, dar nici unul nu avea sa inceteze. Omul abia se mai putea misca; isi simtea mainile inghetate, trupul ruginit de durere, insa nu se mai putea opri. Nu mai putea da inapoi. Pasul era sa invinga ingerul mortii, sa invinga bestia pentru a salva ce avea mai scump pe lume.

O ultima lovitura si bestia fusese infranta. Isi luase zborul, fugind; in timp ce omul pica la pamat aproape fara suflare…

- Te-am gasit… Te-am gasit pentru a te pierde din nou, nu-i asa?
- M-ai gasit pentru a-mi mai spune o data te iubesc… Nu ai sa ma pierzi…
- Dar am schimbat locurile iubite…
- Voi fi al tau mereu, sub apusuri de soare peste cranguri poleite…
- Am sa te astept acolo mereu…
- Asa sa faci!

*

- Laur! Laur, nu!

Barbatul zacea la pamant, cu ochii atintiti spre cer. Nu mai rasufla.

- Chemati medici, repede! Ce dracului mai asteptati…

- Laur! Laur, nu ma parasi! Laur, ramai cu mine…


„Sa ma astepti… peste cranguri poleite…”