24 august, spre seară…
Mitralierele dușmane bat fața Dunării, din mal până-n mal. Subt ropotul lor intermitent, șiruri de bulbuci mărunți apar pe luciu plesnind în aer, ca și cum gloanțele ar veni de jos, din fundul apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaș împuns cu acul…
Ce s-o fi petrecând acum în capetele acele, care se văd încă de aici, plutind pe valuri în jos, ca niște amănunte fără însemnătate? Dacă mai întârziam un sfert de ceas în Dunăre, aș fi știut. Moartea hidoasă m-ar fi încleștat și pe mine la fel, între văzduh și apă, fără nădejde de scăpare.
În fața noastră, pe malul celălalt, gara Olteniței arde. Câteva obuze i-au spart zidul dinspre noi și-au explodat înăuntru cu văpăi fulgurante.
Puțin mai jos, un râu vertical de fum negru izvorăște impetuos dintr-un șlep cu petrol, incendiat.
Dincoace, între marginea apei și malul înalt de nisip care-i adăpostește încă de gloanțele bulgarilor, oamenii noștri se grămă`desc, dezorientați. Unii au ridicat de pe acum albituri în vârful baionetelor; alții se plimbă nepăsători, cu sufletul împietrit. De câteva ceasuri, gloata înșirată de-a lungul pe subt maluri a sporit mereu, cu cete de fugari, cei mai mulți fără armă, care coborau dinspre Turtucaia nădăjduind să găsească aici un mijloc de salvare, peste apă, ori în jos, spre Silistra. Dar toate bărcile, toate scândurile, toți snopii de nuiele au dispărut de mult, iar drumul spre Silistra e barat de inamic.
Câți înotători buni s-ar putea încumeta, chiar în împrejurări mai prielnice, să treacă Dunărea înot? Dar acum, după atâtea zile de luptă și nopți nedormite, mulți s-au aruncat în apă abia știind sâ înoate. Prea puțini au avut puterea să ajungă până la jumătate – și s-au dus la fund. Pe urmă alții, sute și sute, le-au luat locul. Și valurile Dunării i-au înghițit pe rând, rostogolindu-i la vale ca pe niște furnici. Iar cei pe cari apa i-a lepădat din întâmplare, istoviți dar încă în viață, la câțiva kilometri în jos pe malurile scunde ale ostrovului de lângă Cosui, turci de prin partea locului și bulgari bătrâni ascunși prin stufărișuri, i-au tras mai la dos și i-au hăcuit cu topoarele.
Într-un rând, cu vreun ceas în urmă, a apărut nu știu de unde un plutonier călare, îndemnând cu glas mare oamenii să pornească iar la atac, deasupra malului.
- Și să nu tragă nimeni încolo, spre Silistra, zicea el, că dintr-acolo ne vin rușii în ajutor. Să împușcați numai încoace, spre Turtucaia, că din partea asta vin bulgarii…
Coborâsem de curând lângă apă și știam bine că nu e așa cum spune el, că tocmai de-a-ndoasele: dinspre Silistra și miazăzi înaintau bulgarii iar dinspre Turtucaia veneau numai de-ai noștri.
M-am uitat la om cu mai multă atenție. Figura și mai cu seamă accentul lui mi-au părut suspecte. Dar a fost numai o impresie, o impresie de-o clipă… Am strigat celor din jurul meu să nu-i dea ascultare, că nu știe ce spune. După un schimb de vorbe întărâtate, plutonierul m-a fulgerat cu ochii și-a dus mâna la tocul revolverului… Mai iute însă decât mâna lui, carabina mea I s-a îndreptat spre inimă – și l-a obligat să-și oprească gestul la jumătate. Poate că-l isprăveam pe-al meu, dacă aș fi prevăzut atunci ce era să mi se întâmple cu două ceasuri mai târziu, când am căzut prizonier.
După ce s-a uitat la mine lung, parcă să-și întipărească bine în minte figura, omul și-a retras încet mâna de la revolver, a întors calul și s-a pierdut în mulțime.
Tunurile bulgarilor bat acum peste capetele noastre șoseaua de dincolo, din spatele gării incendiate, și zăvoaiele dinspre gura Argeșului. Într-o magazie nu departe de gară, știu că e un depozit de muniții de-ale noastre, pentru artilerie. În fața magaziei se vede încă de aici, intactă, o piramidă mare de obuze încărcate, care așteptau să fie trecute dincoace. Un singur proiectil de la bulgari, căzut între ele, ar provoca o explozie care ar face multe victime printre noi, cei grămădiți aici, pe malul dimpotrivă, în dreptul lor.
Cu acest gând, mă ridic de la locul meu, din adăpostul scobit în nisip, și pornesc mai în jos, pe subt maluri.
Cete de soldați bezmetici au început să prade bagaele ofițerești grămădite în căruțe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alții, cu privirile abrutizate, unii răniți și pătați de sânge, forfotesc în toate părțile printre căruțele de corvoadă cu cărăuși bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâți, îngroziți, așteptând evenimentele.
Un cărăuș bătrân a făcut câțiva pași pe lângă căluții lui, ca să-și potolească setea în apa Dunării. Cum stă aplecat pe brânci la marginea apei, un țigan de-ai noștri îl vede și, cât ai clipi, ridică arma la umăr și-l împușcă pe la spate, în ceafă. Bulgarul tresare o singură dată din tot trupul… apoi se destinde lung și rămâne nemișcat, cu fața-n jos, cu o mustață în apă și cu alta deasupra.
- De ce l-ai împușcat, mă? întreabă un căprar din grăniceri, apropiindu-se.
- Fiindcă e bulgar! rânjește țiganul, fudul.
Auzind vorba asta, grănicerul îi trântește, cu sete, un pumn în față:
- Na!
Și smulgându-I arma din mână, o aruncă în apă:
- Fi’ncă ești țigan, îi explică el.



Mai departe…
Câțiva soldați au desfundat o lădiță cu zahăr cubic și-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărțeala, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine cântând între ei în gura mare bisericește. Și cădelnițând din ciotul de braț care-i mai atârnă de umăr, stropește grămada albă de zahăr cu șiroaie lungi de sânge proaspăt.
- Luați, mâncați, acesta este sângele meu carele pentru voi se va-a-arsă…
Apoi se prăbușește, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalți cu scârbă, și ochii încep să i se împăinjenească.
În dreptul unei spărturi deschise-n mal de îngustimea unui drum de căruțe, câteva gloanțe de la bulgari, trase pieziș, de sus în jos, șuieră pe lângă mine și se înfig în apă. Patru morți înșirați simetric pe o singură linie, în dreptul aceleiași spărturi, îmi arată c-au mai venit și alte gloanțe, tot pe-aici, nimerind în plin… Mai încolo, trăsnetul unei explozii stridente, apropiate, mă ajunge de la spate ca o lovitură de pumn. Întorc capul: un cal de la căruța pe lângă care am trecut cu un minut înainte a izbit pesemne cu potcoava o granată îngropată în nisip. Explozia a sfărâmat partea de dinainte a căruței, a omorât amândoi caii și cărăușul…
Așa e acum. Viața fiecăruia ține de un singur pas, de un simplu gest pe care l-ai făcut fără să știi, cu gândul aiurea. Nedprevăzutul te învăluie mai de-aproape în pânza lui cenușie, îți atinge cu ea genele. Altădată aveai iluzia că poți privi limpede prin clipa care vine; acum nu se mai vede nimic, nici înainte, nici îndărăt. Trecutul s-a isprăvit și viitorul n-a început încă. Trăim ceasul nesigur dintr două hotare, când vremea însăși parcă s-a oprit în loc, rotindu-șe ca apa într-o bulboană. În această demență a realității, care răstoarnă obișnuințe milenare și distramă totul pe dinăuntru, ca un cataclism de ordin chimic, cei mai slabi de înger își pierd mintea. Instinctul de conservare slăbește și orice simț de solidaritate umană dispare fără urmă. Nimeni bu mai dă ajutor, nimănui. Până mai adineauri, strigătele de pierzanie ale celor ce se înecau, în loc să trezească în cei rămași pe uscat o pornire mai omenoasă, îi făceau pe unii dintre spectatori să glumească pe socoteala lor și să râdă-n hohot, ca la panoramă.
Moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează după ospățul cel mare ca o curtezană sătulă, apucând ici colo câte o nouă victimă, pe ales. De la grămada de cadavre zdrobite în picioare lângă pontonul de sus, unde soldați în panică au dat năvală omorând în câteva minute toți răniții aduși acolo pe targă – și până aici, spre Kosui-Bulgar, tot malul apei e semănat cu morți și răniți în agonie. Și valurile Dunării poartă mereu la vale tot alte cadavre, aduse din sus, dinspre oraș.
În fața mea, câțiva cai împotmoliți în nămolul fundului din margine și părăsiți acolo de stăpânii lor întâmplători, agonizează de asemenea în mijlocul nepăsării universale. Unul se zbate epileptic încercând să se ridice în picioare, dar se-afundă și mai mult; altul abia mai poate să-și ție botul deasupra undelor, cu gâtul strâmb, și nechează jalnic pentru ultima oară cerând ajutor; iar al treilea, mai încoace, a rămas în sfârșit nemișcat, pe o coastă, cu burta balonată de apă.
Mă uit împrejur și urmăresc totul cu o curiozitate intensă și lucidă.
O experiență îndelungată a asociat în mintea omului ideea de omor, de crimă fioroasă, cu mistrul și întunecimea nopții. (Biata crimă minusculă din vreme de pace, care răpea când și când viața câte unui om!) Dar acum, războiul a răsturnat și această obișnuință. Scenele groaznice ale atacurilor de ieri s-au desfășurat sub soarele mare al amiezii de vară, când mii de oameni au fost omorâți crâncen – în plină zi. Cât de inofensivă mi s-a părut atunci noaptea, cu liniștea și întunericul ei învăluind lumea în visuri și catifele – în comparație cu lumina albă, feroce, a miezului de zi, care dezolează văzduhul ca o absență și lasă vederii goliciunea hidoasă a realității.
Bătaia tunurilor a tăcut. Ropote de împușcături mărunte, pârâind desupra râpilor de nisip, încep când și când din susul apei și se propagă de-a lungul malului până aici, ca o dâră de pulbere aprinsă. Bulgarii fac exerciții de tir asupra ultimelor ținte mișcătoare – biete epave de vieți omenești – pe care apa le mai aduce din sus și le trece prin fața lor…
Șase inși călare pe un buștean lung se văd venind de departe, mici ca niște insecte. Oamenii vâslesc cu palmele, frenetic, spre țărmul bulgăresc – semn că vor să se predea. Goliciunea lor albă, mai vulnerabilă parcă fără armura de cârpă a veșmântului, oferă o țintă precisă și atrage roiuri de gloanțe în jurul lor. S-au apropiat: sunt acu numai cinci… sunt numai patru… sunt numai trei… Ultimul deschide brațele-n cruce, rugându-se printr-un gest de supremă deznădejde să fie cruțat. Dar peste o clipă dispare și el, escamotat parcă de mâna nevăzută a unui prestidigitator subacvatic…
Iată acum și o mică plută de nuiele, cu trei oameni cinchiți pe ea. Împuns parcă la spate de un ghimpe, cel de la coadă se ridică deodată în picioare, bate văzduhul cu brațele și se prăbușeste în apă, ca o broască. Ușurată la capătul dindărăt, pluta se descumpănește – și omul dinainte e înghițit de valuri într-o clipă… Rămas singur, cel de la mijloc a lunecat printr nuiele – numai capul i se mai zărește deasupra. Și capul acela, plutind singur la vale, se-aude de-aici cum strigă peste valuri:
Mă cumna-a-ate !... Mă cumnate măăă !...


Fața Dunării a fost limpezită în sfârșit de furnicarul omenesc, pe care l-a suportat o după amiază întreagă. Odată cu apropierea înserării, un vânt tare de la răsărit începe să ia apa în răspăr, sporind pe fiecare clipă vrășmășia bătrânului fluviu, care s-a regăsit acum pe sine, rostogolindu-și cu mânie, sigur și maiestos, undele la vale. Subt lumina tot mai roșietică a soarelui, lespezi grele și opace de jad fluid se înalță pe o muche, se clatină și cad, însemnând până departe curgerea lui masivă.
…Și deodată, simt în jurul meu o mișcare neobișnuită. Un freamăt de glasuri s-a ridicat dintr-o parte și-a trecut prin mulțime.
Toate capetele s-au întors în aceeași direcție, toate privirile sunt îndreptate spre același punct…
Sus, pe marginea unui dâmb înalt,deasupra drumului care taie pieziș malul de nisip, un soldat bulgar în uniformă cafenie ne face semne mari cu șapca să pornim într-acolo.
S-a isprăvit.
Peste ultimul act al sângeroasei tragedii de la Turtucaia, se va lăsa în curând cortina ușoară a înserării.
De-acum începe epilogul.
Un epilog lung și tot atât de tragic, făcut din nenumărate episoduri sinistre risipite pe tot pământul Bulgariei, de la Hagifaclar până-n fundul Macedoniei pietroase. Câți dintre cei peste 25 de mii de plugari români, oferiți pradă ușoară bulgarilor la Turtucaia, vor mai apuca să vadă sfârșitul războiului și malul stâng al Dunării?...
Deocamdată, alte griji urgente mă preocupau. Aveam acum dreptul să mă gândesc numai la mine, să scap cu viață.
Dar ce ne aștepta oare acolo sus, deasupra malurilor, unde capătul unei coloane lungi, care s-a format pe nesimțite târându-se încet la deal, trebuia să fi ajuns de-un sfert de ceas între baionetele dușmanilor?
Stiam că bulgarii ne urăsc de moarte. Cunoșteam de pe acum refrenul lor încăpățânat, pe care l-am auzit de atâtea ori mai târziu, ca pe un leit-motiv al urii lor simple și primitive: Trinaisi godina…(1)
Cea dintâi grijă mi-a fost ca, pentru orice întâmplare, să ascund în buzunarul de la spate un revolver mic, solid, cu șase gloanțe, dintre care mi-l destinasem numai pe cel din urmă. Pe celelalte cinci eram sigur că voi avea vreme să le împart, fără greș, călăilor mei eventuali.
M-am gândit apoi că, dacă bulgarii nu vor începe un măcel în masă, ci vor ucide numai pe ales, cel mai bun lucru în asemenea caz este să treci cât mai neobservat. Am smuls deci dintr-o căruță o păreche de pantaloni soldățești uzați și i-am tras peste pantalonii mei noi, de camgar negru; mi-am pus pe cap o capelă veche de la un mort și, în glodul de lângă marginea apei, mi-am murdărit bine bocancii galbeni din picioare, făcuți pe măsură. În altă căruță am găsit un dolmănaș de postav verde, îmblănit cu miel; cărăușul bulgar, care prinsese acum curaj și începea să se creadă proprietar legitim al lucrurilor din căruță, s-a zbârlit puțin la mine… dar când i-am pus revolverul subt nas, a înțeles imediat ca n-am vreme de glume. În buzunare și în mânecile dolmanului, legate jos cu sfoară, am îndesat apoi câteva obiecte de primă necesitate, pe care avusesem grijă mai înainte să le scot din valiza mea, părăsită lângă pontoane.
Echipat astfel pe apucate pentru cine știe câtă vreme, am intrat și eu, în sfârșit, în ultimele rânduri ale coloanei formate din grupul mare de soldați în care mă prinsese vremea.
Și aruncând o ultimă privire spre câmpiile țării și țărmul de dincolo al Dunării, pustiu – am pornit cu hotărâre la deal, spre necunoscut…

(va urma)

(1)1913 [ trad. aut.]

Din G. Topârceanu – “Pagini de proză”, Editura Junimea, 1985