Se naște dintr-un nor… și, la început, e lacrimă. Încă de la naștere începe să se prelingă ușor pe obrazul vântului. Uneori se lasă în voia lui, alteori încearcă să se lupte cu el… Și, dacă are norocul ca răsuflarea vântului să fie rece… foarte rece… începe să plutească. În plutirea sa, parcă nedefinită, cu suișuri și coborâsuri, în drumul său către jos, se aproprie de stele, de razele lor…. este fermecat de a lor stralucire, de frumusețea lor… dar, când atingerea uneia dintre ele este din ce în ce mai tandră… întotdeauna privește puțin mai sus…. spre acea lumină puternică. Din acel moment, plutirea sa are cu adevărat sens. Cu fiecare secundă încercă să se arunce în brațele ei… să fie cât mai aproape de razele sale ce îi aduc doar pierirea.. dar o asa de dulce pierire… Numai că vântul, se joacă cu el și începe să îl îndepărteze de angelica lună… Dar nu vrea să cedeze… și se luptă cu fiecare adiere… cu fiecare secundă pierdută în noapte. Inutil însă… în clipele în care răsăritul începe să se înfrupte din lună, el o privește trist, nepăsător față de tot ce-i în jur… cu o ultimă suflare, îi șoptește vorbe doar de ei știute, își zâmbesc și… atinge pământul… se topește… devine… lacrimă.