Zâmbetul lui M s-a lățit peste toată asistenta șefă. Ea, roșie, în plină vârstă de mijloc, deschide glumele ca pe niște umbreluțe pe care le rotește apoi prin salon în timp ce plesnește fesierii lui scofâlciți ca să înfigă acul de seringă.

M se prinde în orice joc.

Eu mă lipesc de propria-mi absență și zâmbesc pe dinăuntru. Acum el pare o minge de ping-pong ce sare în toate direcțiile fără să lovească nimic. O simplă atingere și M îți sare în brațe, sub fustă sau direct în suflet. Asistenta medicală e bucuroasă în pielea ei de femeie. Umple atât de bine halatul și își face treaba perfect. Doare? Sigur că nu l-a durut. Nici dacă îi tăia piciorul nu ar fi simțit. Ea nu mai râde. Uitase.

Zâmbetul rămâne cocoțat pe chipul lui M tot timpul cât asistenta se fâstâcește și până ea devine mamă apoi asistentă apoi șefă. Vocea ei hârâie tot felul de sfaturi și reguli. Dar M se ia mai departe de toți și de toate. E tot un giumbușluc cauciucat care sare în capul celor ce merg la cantină. Împarte tot felul de remarci aromate. Femeile se înroșesc, apoi se încălzesc și rămân lipite de mâinile lui neobișnuit de lungi.

Îmi iau avânt și trec pe sub focul de artificii pe care M tocmai l-a pornit din ochi sărbătorind ora cinei. Atunci îmi amintesc că nu i-am reținut culoarea ochilor. Mai spre seară trec să-i văd. Sunt de culoarea blândă a nopții. M plânge. Zâmbetul i-a rămas ca un lampion rupt pe chip.

M plânge mocnit sub umbrelă.