Recunoastrea mediocritRecunoastrea mediocritatii….


Ma regasisem si ma completasem asemeni unui puzzle,bucata cu bucata , adunata din drumul deziluziilor.
Eram fereicita contemplindu-mi unitatea ideilor izvorite din adincul unei minti lipsite de consistenta. Apoi dintr-un motiv nestiut mi-am pierdut liantul ce tinea eul legat de trairile mele lumesti…
M-am imprastiat ,izgonita din lumea reala si insensibila intr-o lume noua uimitor de bogata in idei .Si fiecare idée dadea nastere la alte si alte idei transformind noptile mele linistite in nopti albe..
Sint asemeni unui pictor care a vazut”lumina creatoare”din peisaj dar nu poate sa o redea pe pinza,tot asa si eu am incercat sa-mi descopar genialitatea incercind sa ajung la adevarul absolute,fara insa a-l putea atinge.Apoi am cazut in neputinta omului de rind care cauta sa cunoasca legile ce sprijina acest adevar ,recunoscind in final mediocritatea.
In final n-am putut decit sa-mi plec capul ,umilita,in fata inaintasilor mei ce au crezut ca si mine ,ca au un destin impregnat de conditia de geniu.
Trist si monoton se scurge viata mea ,intre dorinta de a reusi si infringerea pe care o simt cu fiecare clipa ce trece ,recunoscindu-mi astfel mediocritatea si neputinta de a fi sau a putea da mai mult.

Ginduri fara noima…

Ti-am gasit sufletul sub o piatra pe care tocmai o strivisem sub piciorul egoismului meu.Ridicindu-ti sufletul ,mi-am descoperit gindurile reflectate in imaginea clara a mintii tale ,agere ce lumina ca un diamant in noaptea framintarilor mele.
Am strins intre palme bietul suflet istovit iar el a murit strivit de atitea idei complexe isvorite din teama de a nu pierde sau de a fi respinsa.
Ti-am urcat sufletul pe altarul vietii mele searbede si l-am plins,dar lacrimile mele uscate au sapat un mormint pe care l-am acoperit cu foile amintirilor noastre.Am incercat sa uit acest suflet dar de fiecare data cind vintul tristetii batea la poarta sufletului meu foile se ridicau dansind pe acordurile unui vechi bocet.
Asa cum pe vremuri glume am amindoi:”incercam sa vorbim la trecut ,ca sa stergem prezentul si sa nu putem fi raniti in viitor”
“A fost o data pe o banca ,…doi tineri si dragostea lor blestemata…"



Adincuri nesfirsite….


M-am ridicat din mine ,din adincuri nesfirsite
Din sufletul strivit sub povara vietii irosite,
Si-am asteptat sa vina ninsoarea unui gind deschis,
Dar n-a venit decit idea vaga a tot ce a fost invins.

Ma ascunsesem de lume si de mine de-o potriva,
Intr-un ungher de suflet ce putea in deriva.
Am fost gasita de ideea ca aveam sa fiu iubita,
Si-n toarsa in lumea din care fusesem izgonita.

Oare ma mira? De ce ma mai intreb.
“A fugi”cosmarul real al bietului cerb.
Ce-a cautat printre bucati de sticla
Un vis frumos ce abia se infiripa.


M-am mai zbatut odata pentru cea care am fost,
Dar am vazut ca totul ,chiar totul n-are rost.
Si m-am intors in mine profound dezamagita
Si am ramas acolo sperind ca am fost iubita.

Acum mi-am ridicat un zid de aparare
Sa nu mai pot sa ies nici daca-as fi in stare.
Inlantuita cu zale grele si amare,de vise,
Am prefaut in aur,cosmarul pacatelor promise.

De-atunci stinghera,hoinaresc prin suflet
Si imi aduc aminte de iluziile apuse.
Cind tropotul de viata m-a aruncat in larg,
In lumea cea normala de care am vrut sa scap.

N-am sa mai ies si voi muri acolo,
Cu parul alb si sufletul de roua.
Am sa arunc oglinzile desarte,
Prin care lumea se strecoara sa se adape.