„Tuturor celor dragi nouă, bătrîni și tineri,
Aflați că am pornit-o într-acolo de unde vin caii albi și se stîrnesc vînturile albastre.
Și fiindcă am plecat, păstrați un colțișor în inimile voastre pentru noi

Fata Calului Alb
Băiatul Vîntului Albastru”
Carl Sandburg – Povești din Þara Rutabaga

Ceața se risipea treptat făcînd loc unei lumini difuze. Coborî spirala. Umbre și voci, țiuitul monoton al aparatelor toate amestecîndu-se într-un amalgam amețitor. Clipirile curioase ale monitoarelor înregistrau pulsul slab al copilului. Nebunia țesuturilor vii care se-ncăpățînaseră să supraviețuiască.
- Situația este delicată, auzi o voce venind din colțul în care i se păru că zărește un stol de îngeri albi. Se concentră să audă mai bine, să vadă mai bine, dar lumina din plafon îl izbi puternic făcîndu-l să-și piardă din nou cunoștința.
Un gol imens, sentimentul acut al singurătății...și setea care îl chinuia de un timp...Încercă să-și miște buzele, să și le umezească. Sora sesiză cum fața micuță acoperită de bandaje se zbate să schițeze un gest. Văzu buzele arse ale copilului mișcîndu-se și se gîndi că s-ar putea să-i fie sete Un licăr de speranță. Trecuseră atîtea zile de cînd se zbăteau să salveze această pîlpîire de viață!
Pe fereastra deschisă năvăli o pală de vînt. Venea primăvara. Pe deal o întîmpina ofrandă de flori. Potop de ghiocei, de zambile, de petunii viu colorate își scuturau scufiile de zăpadă. Natura renăștea îndreptîndu-și spre soare bucuria de a trăi.
Ar fi vrut să alerge. Ba nu, ar fi vrut să zboare! Își aminti machetele la care migălise acasă împreună cu tatăl său. Nu-i plăceau jucăriile gata asamblate. Le demonta ori de cîte ori le prindea. Îi plăcea în schimb să meșterească tot timpul cîte ceva. Aveau garajul plin de navomodele, aeromodele, rachetomodele. Nici unul dintre acestea nu-l puteau deocamdată ajuta. Era legat de mîini și de picioare, răstignit sub o lampă imensă pe un pat de spital. Și tata și mama nu veneau. Doar dimineața și seara îl vizitau un sobor de medici și surorile care se tot schimbau...
Era atît de singur, de neputincios, de trist! Ar fi plîns dar nu avea voie. Un băiețel curajos ca el nu-și putea expune slăbiciunile în fața unor străini. Întoarse privirea dinspre fereastră. Priveliștea aceea, misterioasă chemare la viață, îl tulbura. În dreapta, pe noptieră, o fotografie cu munți și cu zăpadă. Îi zîmbeau ochii oblici ai mamei. Vocea dulce a mamei: într-o zi vei merge și tu acolo, în țara aceea în care se nasc poveștile....Unde erau ei, mama și tata ?
Se deschisese ușa. Din pat nu vedea decît partea superioară a odăii, astfel încît tresări speriat cînd auzi o voce ca un clinchet de clopoțel chiar lîngă el. Se strădui să privească dincotro venea vocea. Un omuleț micuț cu o scufie nostimă pe creștet îl privea cu un amestec de duioșie și veselie.
Cine ești, de unde vii? îl întrebă, bravînd.
Nu-ți mai amintești? Sînt piticul din povestea pe care ți-o spunea mama ta.
Băiatul își aminti cartea cu poze din care-i citea mama cînd era bolnav și trebuia să stea în pat. Observă atunci că piticul avea urechile lungi și o baghetă de argint în mînă, la fel ca cel de pe copertă. Ba chiar și zîmbetul era la fel. Se gîndi cît de mult îi lipsise, în clipele de deznădejde, de durere, de boală.
De ce ai venit?
Pentru că m-ai chemat. Am venit să te-ajut.
- Nu știu dacă mă poți ajuta, îi răspunse copilul. Aș vrea să plec de aici, aș vrea să-i văd pe mama și pe tata. Ei nici nu știu că sînt aici, nu știu că sînt boplnav și cred că mă caută. Poate sînt speriați că nu știu ce se întîmplă cu mine. Sînt sigur că dacă ar fi știut unde sînt ar fi venit.
Spiridușul se fîstîci, apoi făcu un semn cu bagheta și scoase la iveală un glob de sticlă. Prin el se vedea un castel pe un munte înconjurat de văi și prăpăstii adînci. Castelul era cernit. Stăpînul și stăpîna își așteptau copilul pierdut printre străini.
Ningea. Petalele albe ale pomilor înfloriți. Răcoarea zăpezii pe fruntea care ardea.
- Să nu pleci, șopti.
Spiridușul se cățărase pe marginea serii calde de primăvară. Culegea instantanee.