agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-03 | |
M-am săturat. De spital, de acasă, de ai mei, până și de mâncare. Simt gust de sânge. Capul mă doare continuu, iar cu mâinile nu mai pot atinge nimic, sunt distruse: crăpate, umflate, rănite, vinete. Nu pot să mai văd nimic. Nici măcar să gândesc. Simt cum tot corpul își relaxează mușchii, chiar și cei care nu credeam că sunt încordați. Încep să am halucinații, cred. Sunt slăbită... poate prea slăbită. Vreau acasă... Nici nu mai știu unde e aia. În orice caz nu e pe str. Dealul Þugulea, nr. 27.
„Mergeam pe drumul care duce la vechea mea prietenă, Agasha.” , țin perna în brațe și o frământ continuu din frica de a nu-mi da de gol viața. Poate că totuși, până la urmă țin prea mult la orgoliul meu de a părea integrată. Dar este vorba doar de o banală noapte ploioasă. Nu e mare lucru... Agasha, cea despre care îi povestesc, este de fapt sora mea, pe care trebuia să o iau de la intersecția „cu semaforul stricat” și să o duc acasă, ca în fiecare zi. Și nu, nu o cheamă Agasha. Ce fel de nume mai e și ăsta? Am găsit și eu unul la repezeală. Nu pot să-i spun că e sora mea. M-ar lua la întrebări. „Trebuia să ajung la ea cât mai repede. Voiam să o găsesc acasă. Nu puteam să merg mai repede, eram extenuată. Am ajuns la ea. Era târziu. Nu era acolo și trebuia să mă întorc. Eram speriată.” Da, eram speriată. Urma să merg acasă unde mă așteptau ai mei. Nu o aveam pe sora mea cu mine. „A trebuit să o iau pe jos, iar pe lângă că era întuneric, începea să plouă. Și nu, nu aveam mașina la dispoziție, era la reparat. Tot pe o ceață ca aceea i-am trântit un zid în aripa dreaptă.” Ehh… eu, mașină? Nici gând. Probabil că acum aș fi în alte părți, oricâte ziduri i-aș fi trântit în aripa dreaptă. „Furtuna mă termina ” – am continuat eu – „ și trebuia să grăbesc pasul chiar dacă îmi era greu. Cineva mă strigă pe nume. M-am întors... Mă urmărea. Am luat-o la fugă, nu știam cine e și nici ce voia. Unde puteam să mă ascund? Tu ești o prietenă pentru mine și de când ne cunoaștem te știu de treabă. Da, chiar de atunci cand ne-am întâlnit în salonul 41 la parterul spitalului. De aceea mi-am permis să rămân la tine o noapte. Mulțumesc că m-ai primit. Da, am dormit bine...” „Poate prea bine.” - mi-a scăpat. Îmi aruncă priviri ciudate. Sper totuși că nu mă va lua la întrebări. „Prea bine? Cum așa? Eu întotdeauna dorm bine. Numai să am timp... dar de asta nu duc lipsă. Tinerii în general nu duc lipsă.” – și zâmbește... ciudat. Probabil că e o glumă. Zâmbesc și eu forțat. „Păi, nu e vorba de asta. Dar am umblat cam mult ieri. Și eram frântă.” - aici nu am mințit. Dintr-odata sprâncenele îi revin la forma normală. Nu se mai uită intens la mine. Deja mă obosea! „Mă rog. Vrei să mănânci ceva?”-schimbă ea subiectul. „Nu, mulțumesc. Nu îmi e foame. Și apoi, e trecut de amiază. Ar trebui să plec. Mersi pentru tot încă odată. ” Pe cine păcălesc eu? N-am mai mâncat nimic de zile întregi, în afară de niște chips-uri și puține mostre de pe la super-market-uri. Dar ea nu a insistat. Poate că am înflorit prea mult povestea mea. Poate că era mai bine să-i spun adevărul. Îmi schimb hainele, încerc să îmi ascund pentru ultima dată una din petele vinete de pe braț, salut și ies. Pornesc iar spre casă. Nu îmi e bine. Toate se învârt în jurul meu. Nu îmi mai simt corpul. Gura îmi e uscată. E o căldură înăbușitoare. Totul radiază de la atâta lumină și căldură și mă obosește. Magazinul de la care îmi cumpăram chips-uri îmi provoacă greață. Trec pe lângă el, deci nu mai am mult până acasă. Mă apropii... Îmi imaginez fulgerele din ochii lui când va deschide ușa. Ahh, nu pot să mă întorc!!! Dar sora mea... Cred că am să fac o pauză. Da, am să mă sprijin de peretele ăla. Mai am puțin până la el... încă... un...pic... „Criză de spasmofilie!!! ” Oh, nu iar! O grămadă de oameni roiesc în jurul meu disperați. Nu-mi place să fiu în centrul atenției, deși se întâmplă cam des. Măcar de ar fi pentru o realizare sau ceva... Dar nu. Este pentru că viața mea e mizerie. Tremur. Mușchii mi se contractă involuntar. Durerea o simt în tot corpul. Buzele îmi sunt lipite una de alta. Încep să amorțesc. Îmi e somn. Nu am chef de agitație. De ce se încruntă tipul ăsta la mine? De parcă nu ar fi destul de urât și așa. Încerc fără succes să imi țin respirația după ce se apleacă asupra mea. Dar e inutil. Pata umedă de pe cămașa lui mă acoperă cu totul. Răul a fost deja făcut. Nici aerul nu mă mai vrea. Îmi vine să-i zic urâtului că mă scoate din sărite. Dar mai bine nu. S-ar șoca și mai tare. Și asta m-ar speria. „Subnutriție acută... mă mir că n-o dat în anorexie!” „Miră-te, da pân’ una altă fă-i ceva că iară moare aici.” „Ar trebui să iei măsuri, e a treia oară. Îți pasă?” Normal că-i pasă. Întotdeauna s-a crezut un tată bun. Și orice ar fi s-ar crede așa. Și are intenții bune. Dar asta nu rezolvă nimic. M-am săturat. De spital, de acasă, de ai mei, până și de mâncare. Simt gust de sânge. Capul mă doare continuu, cu mâinile nu mai pot atinge nimic, sunt distruse: crăpate, umflate, rănite, vinete. Nu pot să mai văd nimic. Nici măcar să gândesc. Simt cum tot corpul își relaxează mușchii, chiar și cei care nu credeam că sunt încordați. Încep să am halucinații, cred. Sunt slăbită... poate prea slăbită. Vreau acasă... Nici nu mai știu unde e aia. În orice caz nu e pe str. Dealul Þugulea, nr. 27. Dar e aproape. Nu mai e mult. Mai am puțin... încă... un... pic |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate