agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-04 | |
De peste treizeci de ani săpa la tunelul acela, care pornea de lângă propria casă și ducea cine știe unde, spre centrul pământului sau, în plan orizontal, spre una din localitățile învecinate. Nu știa cât era de lung, nu îl măsurase niciodată și nici nu plănuia să o facă prea curând. Va face asta la sfârșit de tot, așa își spunea de fiecare dată când se apuca de săpat. Era din ce în ce mai greu, drumul parcurs cerea tot mai mult timp, lampa electrică avea nevoie de baterii care-l costau o avere, iar pământul i se părea tot mai greu de cărat. Nu voia însă cu nici un chip să renunțe, se obișnuise să sape la tunelul acela și nu putea să abandoneze. În ultimul timp se ruga în fiecare zi să iasă la suprafață, dar nu voia să sape în plan vertical, i se părea că s-ar fi trădat pe sine însuși, nu voia să aleagă soluția cea mai simplă.
Desigur, dacă l-ar fi măsurat, ar fi putut face o hartă pe care ar fi verificat-o la suprafață, dar nu putea face asta pentru că nu fusese inclus în plan. Inițial dorise să creeze pur și simplu o ascunzătoare. Era băiat sărac și nu avea mai nimic pe acasă, iar munca zilnică la uzină nu îi aducea mare lucru, dacă nu ar fi fost produsele pe care le fura și le vindea cunoscuților. Era dreptul lui, așa considera, toată lumea fura, erau bunurile tuturor, așadar avea dreptul să fure cel puțin la fel de mult ca toți ceilalți. Ce nenorocire cu comuniștii ăștia, își spunea uneori, verificând dacă era cineva prin preajmă, să te oblige să furi ca să supraviețuiești! În general fura pungi de detergent și sodă caustică. Femeile din sat foloseau soda caustică atunci când fabricau săpun de casă. Detergentul era extrem de prost, nu spăla aproape deloc, trebuia să freci hainele până când ieșeau petele cu tot cu material, dar fiecare găsise o metodă a lui. Mirosul era satisfăcător, fără să fie întotdeauna același. Era un parfum de iasomie combinat cu o nuanță bizară, obținută probabil în vreun laborator de chimie. Era foarte căutat și îl vindea destul de scump, iar câțiva dintre săteni nu ezitaseră să i-o reproșeze, spunând că el nu avea copii, nu avea pe nimeni de întreținut, trăia doar cu mama lui, care mai scotea câte un ban de la CAP, așa că se putea spune că reușea să se întrețină singură. Dar pe el replicile de acest gen nu prea îl interesau. Ele conțineau totuși o amenințare de care trebuia să țină cont în permanență: dacă unul dintre clienți l-ar fi denunțat la miliție, toate economiile lui n-ar mai fi servit la nimic.
Își dorea să construiască o casă mare, ca un palat.
Visa acest lucru de când era mic, iar faptul că Maria refuzase căsătoria cu el pentru că locuia într-o colibă îi accentuase și mai mult acea dorință. Când se apucase de tunel, îl îndreptase către locuința ei, dar după despărțire se supărase și schimbase direcția de zeci de ori, astfel încât acum nu mai știa încotro se îndreaptă. Și nici nu mai conta, important era să-l termine odată, să ajungă undeva, indiferent unde. La început scotea numai câte o roabă de pământ pe zi, ca să-i fie ușor să ascundă proiectul, apoi accelerase puțin lucrările, în primii ani de după despărțirea de Maria. Săpa ca să poată s-o uite. După căderea comunismului nu încetase lucrul, deși nu mai era obligat să se ascundă. Tunelul acela devenise sensul existenței sale, el îi ținea loc și de soție, și de copii, și de prieteni. Adunase acolo produse cu nemiluita, înșirate pe sute de metri, de la cele pe care le furase de la uzină până la altele, cumpărate sau furate de prin alte părți, țevi, cuie, instrumente de tâmplărie, două sau trei motoare, câteva roți de Dacie, zeci de vedre de vin și de rachiu, conserve de casă despre care nu știa dacă mai erau bune sau nu și sute de alte obiecte inutile. Terminarea tunelului trebuia să fie și momentul în care toate acestea aveau să-i devină folositoare. Între timp, mama îi murise, își pierduse slujba la uzină, recăpătase câteva pogoane de pământ care aparținuseră părinților, apoi obținuse o mică pensie de la stat. Maria se căsătorise de două ori și de fiecare dată rămăsese văduvă. Cineva îi omorâse ambii bărbați și se temea să se căsătorească din nou. Nu mai era demult o femeie tânără și nu mai aștepta nimic de la viață. La Traian nu se mai gândise niciodată după ce se despărțiseră. Îi fusese chiar destul de ușor, deși ținuse sincer la el. O dragoste de tinerețe, spusese odată unuia din cei trei copii ai săi. Nimic important. Dar lui Traian i se părea câteodată că tunelul lui tot spre casa Mariei se îndreaptă. Nu avea cum să știe, dar gândul acesta îl făcea să lucreze mai cu spor. Străbătea distanțe tot mai mari. Pleca dimineața devreme și se întorcea peste câteva ore cu roaba plină. Atât. Avea să continue ziua următoare. Se amuza uneori gândindu-se ce impresie ar face lumii realizarea sa, dar încă nu spusese nimic nimănui. După-amiaza își vedea de treburile gospodăriei și mai lucra pe bani pe la câte o cunoștință. Seara se întorcea în colibă, se întindea pe pat și dormea. Somnul venea destul de ușor, fiindcă era mai mereu obosit. Numai în serile de sărbătoare se lăsa pradă gândurilor, aproape mereu aceleași: Maria, părinții lui, casa cea mare pe care avea s-o construiască și tunelul. Rareori avea alte gânduri, și nici unul dintre ele nu conta. Când îi venea în minte imaginea tatălui înjura de câteva ori cu voce tare. Îi părăsise foarte repede, abia avea cinci ani pe atunci. Păstra destul de puține amintiri cu el, dar figura lui, cu mustața neagră, deasă și cu zâmbetul acela fals i se întipărise în minte pentru totdeauna. Lui Traian i se părea că timpul nu trece. Așa credea el, că trăiește într-un timp static și că poate reface totul în orice moment. Tot ce depinde de el, bineînțeles. Doar câteodată i se făcea teamă gândindu-se că s-ar putea să nu fie adevărat. S-ar putea ca timpul meu să mă păcălească, așa își zicea. Dar după aceea tăcea și își ducea mai departe acea viață cu program strict și cu obiectivele neschimbate. Tunelul avansa, în fiecare seară adormea cu gândul acesta, că tunelul va ajunge la un moment dat la casa ei sau la o altă casă, destinul avea cu siguranță să-i transmită ceva. Și va fi mândru de efortul depus, va fi mândru că a ținut cu atâta încăpățânare la visul lui. Visul lui de casă mare și de Maria și de tunel. Viața asta, câte bucurii îți rezervă, uneori nici nu știi cum să reacționezi. Când va termina tunelul acela, el va reacționa în felul următor: își va ține respirația fix un minut. Va număra în gând preț de un minut, unul singur, atât cât să reziste surprizei. Învățase asta de la un prieten, mai demult. Acela își ținea respirația de câte ori trebuia să înceapă ceva important. Traian nu își ținuse niciodată respirația, dar în ziua aceea avea s-o facă. Pentru el și în amintirea prietenului aceluia. E bine să construiești case, își spunea Traian. Așezi azi o cărămidă, mâine alta, casa aproape că se ridică singură, nu trebuie să faci cine știe ce efort. Așa e cu orice alt lucru, un pic de rutină și ai scos-o la capăt. Important e să începi, asta e tot. La casa cea mare începuse demult lucrările, chiar dacă nu se vedea nimic deocamdată. Începuturile sunt uneori mai discrete, e mai greu să le vezi. Va fi bine când casa va fi deja înaltă, să atragă atenția tuturor, ca și cum atunci ar fi răsărit din pământ. Așa va fi casa lui, va răsări din pământ, va țâșni ca un vulcan. Simplu, controlat, atât cât să se încadreze în planul lui. Tunelul avansa. Schimbase încă de două ori direcția numai săptămâna aceea. Avusese iarăși impresia că nu ajungea nicăieri, că se îndepărta de linia pe care și-o trasase în minte inițial. Dar săpa. Și avansa, asta era important. Avansa. Într-o bună zi ajunse la urechile lui vestea că Maria se căsătorise pentru a treia oară. Adică nu se căsătorise propriu-zis, ci doar își adusese un alt bărbat. Poate că acesta nu va muri înainte de vreme, spusese ea. Și nu mai făcuse nici un fel de act, nu mersese nici la preot, nimic. Nu mai era tânără, ce mai contau toate astea. Voia să nu repete exact parcursul celor două căsătorii anterioare. Maria avea trei copii și era la al treilea bărbat. Asta era situația ei în ziua aceea, motiv pentru care Traian schimbase încă de două ori sensul tunelului. Nu mai credea în destinația pe care și-o prousese la început, nu mai credea deloc în Maria. Și nici în bărbatul ei, despre care știa sigur că o să moară. Traian era un om informat. Săpa la tunel. Începuse să aibă din nou spor, avea forțe proaspete, fără să știe de ce. Nu se mai ocupa de muncile agricole și de gospodărie decât foarte puțin. Nu făcea altceva decât să sape. Străbătea zilnic tunelul de la un capăt la altul de două ori, câteodată chiar de trei ori. Cu pământul scos își înălța în permanență grădina, care arăta din ce în ce mai ciudat. Din nou trecuseră câteva săptămâni fără să iasă la lumină, așa că schimbase iarăși sensul tunelului. Încă zece ani. Cel de-al treilea soț al Mariei se dusese pe apa sâmbetei, așa cum prezisese Traian. Nu îl interesase foarte mult moartea lui și nici existența Mariei nu prea îl mai interesa. Ea îmbătrânise mult și era acum o femeie de-a dreptul urâtă. El era încă frumos și tânăr. Și continua să sape. Grădina era din ce în ce mai înaltă și tunelul din ce în ce mai lung. Își lua provizii ca să poată rezista cât mai mult sub pământ. Și continua să sape și să creadă în surpriza pe care i-o pusese deoparte destinul. Într-o bună zi va ieși la suprafață, era sigur de asta așa cum fusese sigur de moartea celui de-al treilea bărbat al Mariei. Și de a celui dintâi, și de a celui de-al doilea. Și într-o bună zi avu impresia că tavanul tunelului devenea transparent. Lovi cu târnăcopul de mai multe ori în sus și făcu o breșă de câteva palme. Era noapte și din tunelul său, Traian putea să privească două-trei stele. În curând le va vedea pe toate, se gândi. Lovi din nou. Pământul îi căzu în păr, pe față, îi intra în ochi. Se urcă pe roabă și închise ochii. Era deja deasupra. Numără până la șaizeci, dar rar, nespus de rar. Fiecare secundă din minutul acela făcea cât zece secunde din minutele noastre, ale celorlalți. Traian respira adânc și număra, fericit că își terminase tunelul și că avea să vadă ce surpriză îi rezervase destinul. Când termină minutul acela, deschise ochii și începu să râdă în hohote. În fața lui, la câțiva pași, era ușa colibei părintești. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate