Judecată Tovărășească

Poveste de demult.

Prin clasa a X-a să tot fi fost.....
Întră directoarea în clasă la sfîrșitul lecților, mă ia deoparte și-mi spune că vrea să-mi comunice ceva important. Așteaptă să plece toți colegii și-mi spune:
"Mi s-a fost spus că ați depus cerere de plecare în Israel". "Ați", adică tatăl meu, căci eu eram minor.
"Poate", spun eu.
Depusem cererea încă în 1950 și de atunci apucasem să ne fie repinsă cererea de cîteva ori și nici nu știam dacă tatăl meu a cerut iar.
"Care e problema?".
"Păi nu e de bine. Cineva a hotărît să se ia de capul tău. Mai mult nu pot să spun".
Plec acasă și-i spun tatei de convorbirea cu directoarea.
Pleacă tata să vorbească cu ea, căci era doar prieten cu soțul ei căruia într-un timp îi fusese șef, se întoarce și-mi spune că nu a aflat nimic nou.
A doua zi, la școală, îmi spune diriginta:
"Nu e de bine. La sfîrșitul orelor vei fi supus unei Judecăți Tovărășești".
Mai apoi se apropie de mine colegul M cu care împărțeam aceeași bancă de cîțiva ani buni de tot, căci eram ca frații și mă anunță cu lacrimi în glas că el face parte din juriu și că a fost însărcinat să scrie Protocolul.
“Lasă draga, dacă trebuie, scrii și gata”, îi spun.
"Gaură-n cer n-o să fie pe chestia asta”, adaog.
Mai vine altul și-mi spune că va trebui să mă critice cu cruzime, căci el este candidat pentru nu mai știu ce funcție în UTM.
Eram și eu utemist ca toți colegii mei, dar utemist "de rînd".
Și cum de știau cu toții de sedința asta de Judecată Tovarășească afară de mine?
Pe la ora 12 intră directoarea și ne anunță că a fost anulată ora de Geografie și că vom începe imediat ședința de Judecată Tovărășească.
Se aduce o masa de la Cancelarie și membrii Consiliului iau loc acolo.
Din Consiliu fac parte directoarea, diriginta, profesorul de sport, mare comunist, colegul cu „critica crudă”, un alt coleg și M.
După un timp, toți tot așteptînd, se deschide ușa și intră un tip pirpiriu care tot aruncă priviri temătoare în jurul lui și i se dă locul de onoare în mijloc.
"Cine mai e și ăsta”, întreb în șoaptă pe un coleg.
"A, asta e tovul de la Partid”.
"Aha”, imi spun, "bine zicea directoarea că nu-i de șagă”.
Dupa niște șușoteli nervoase cu tovul de la Partid, doamna directoare ne anunță că ea va prezida ședința.
"Dragi elevi. Dupa cum știți, elevul S e un elev bun și are note strălucite la toate materiile afara de Sport”
„Păi sigur”, gîndesc. Eu pe antisemitul asta de prof am să-l mai prind odata la un colț".
Drag nu-mi îmi era. Asta în urma unei serii de observațiuni "critice” la adresa leneșilor din neamul meu. Eu veneam la orele lui și mă uitam în tavan.
"Dn punct de vedere al realizărilor acestui elev la învățătura, eu spun bravo. Chestiunea e însă că elevul S are probleme grave în legătura cu orientarea politică. Deși membru în UTC el a depus actele de plecare în Palestina, țară capitalistă.
Declar discuția deschisă".
Văzînd că mă ridic, îmi spune directoarea:
„Elev S, vei avea ocazia să vorbești la sfîrșit”.
Se scoală primul coleg. Să-l numim „I”, și spune:
"Cum adică, poporul te crește, te hrănește, te apără de dușmanii de afară (s-o fi referit la iugoslavi?, căci alții parcă nu erau), de cei dinăuntru (probabil de "rămășițele burghezo-moșierești" era vorva) și tu vrai sa pleci? Și unde? În Izdrael? Þară capitalistă?". Plînsul îl îneacă. "Am crescut un șarpe la sîn", mai spune. "Rușine, dușman al poporului. Ai scuipat în fîntăna din care ai beut toți anii aceștia".

"Opaaa, chiar că e de rău", îmi spun. Eram dupa ora de sport în care participasem la un joc de fotbal în curtea școlii.
Participasem, vorba vine, căci eu, ca deobicei, stăteam pe gard pe post de "observator".
Colegul I, tot ca deobicei, era portarul. Jucam la o singură poartă.
Băiatul ăsta era un portar „comunist” pătruns de importanța rolului seu întru victoria comunismului.
Cu ideile astea în cap el era plin de intenții bune și se arunca cu mare abnegație în apărarea porții.
Chestia era ca mai totdeauna se arunca în altă direcție decît mingea și intra cu capul în stîlpul porții purtînd pe frunte cicatrice multe, dovadă vie a înverșunării lui comuniste împotriva stîlpului ăluia.
Vorbea din ultima banca, căci fiind cel mai înalt din clasă n-ar fi putut fi pus în alt loc. De la ultima ciocnire cu stîlpul porții avea o rană deschisă și capul îi era înfășurat într-o cravata roșie de pioner. Asta era de fapt o cîrpă triunghiulara, odată albă, martoră a numeroaselor sale ciocniri. Noi aveam doar 16 ani, dar lui, care mai și rămase repetent de vreo două ori, îi creștea o mustață lăsată în oală „a la Stalin”.
Buzunarul de la piept îi era umflat de la un mic dicționar rusesc. Pasămite omu' încerca să-l tot învețe pederost.
"Mai ai ceva de spus”, îl întreabă diriginta.
"Da. Proletari din toate țările, uniți-vă".

”Asta e. Mai rau nu va mai fi de acum încolo", mi-am spus.
Greșisem. Portarul era un om simplu, dar al doilea vorbitor se dovedea o reîncarnare a lui Demostene. De altfel el repeta spusele primului, dar cu mult mai mult talent.
Mă uitai la M. El era ocupat cu scrierea Protocolului. Eu știam doar foarte bine că nu poate să scrie repede. Doar puneam întotdeauna o foaie de indigo sub notițele mele și i le dădeam la sfîrșitul fiecărei ore. După lecții el mai lucra singur singurel la construirea unei căsuțe pe Þicău, lîngă Bojdeuca lui Creangă și mîinile lui pline de bătături țineau cu mare greutate creionul. Un virf i se și rupsese. Îl aruncă inciudat și luă altul. După două minute i se rupse și al doilea și M declară că din punctul lui de vedere protocolul poate să se duca dracului.
Și așa continuă înscenarea aia fără Protocol, fără nimic.
Vorbiseră deja fro șase colegi și ceilalți erau în stare de ațipeală. Tot așa și tovarășul de la Partid. Colegul I ieșise la WC căci sîngele începuse să curgă iar și directoarea, dupa fro cinci minute de liniște apăsătoare spuse:
"Foarte bine. Dacă nimeni nu se mai înscrie la cuvînt, eu spun să auzim ce are de spus elevul S în apărarea lui. Nu-i așa?", spuse întorcîndu-se spre tovul de la Partid care se afla în luptă crîncenă cu Moș Ene.
"Ce? Cum? A, da. Cum spuneți dumneavoastră".
Adevarul era că aș fi putut spune că eu, minor fiind, nu eram în poziția de a depune acte de plecare. De altfel nici nu voiam să plec. Știam însă raspunsul. Ca utemist_viitor_comunist, eu aș fi trebuit să-mi conving părinții să nu plece, asta bazîndu-mă pe învățătura celor patru feți de la Est/Vest, Marx_Enghels_Lenin și, în special Tătucul Stalin.
"Nu am nimic de spus. Așa e. Plecăm într-o țară capitalistă".
De fapt, după cum am spus mai sus, pînă în acea zi nici nu voisem să plec. În sufletul meu nu eram mai puțin comunist decît I.
"Cum adică nu ai nimic de spus? N-am mai văzut așa ceva", spune directoarea.
"Nu am și pace. Dacă judecata s-a terminat, vreau să plec acasă", spun.
"Nu domnule (acum nu mai eram elev sau tovarăș), nu s-a terminat", spune rățoit tovul de la Partid în stare de deplina trezie acum. Deh, acum venise și timpul rolului seu.
"Declar în unanimitate" – cred ca nu știa înțelesul cuvîntului "unanimitate" – "că ești exclus din UTM și declarat un dușman al poporului. Predă imediat carnetul de utemist. Acum poți pleca".
Ședința a continuat și după plecarea mea. Cît timp nu știu. Tot așa nu știu despre ce au discutat. N-am întrebat. Îmi era rușine de rușinea lor.
A doua zi am venit la școală ca deobicei. M nu venise. După lecții am plecat să văd ce-i cu el. Era în pat. Delira. Îl aud cum tipă: "Ha, dușman al poporului? Atunci eu, eu ce sunt? Neobrăzații, șmecherii..".

De plecat în Israel tot n-am plecat. Nu încă...Era în 1957. Aveam să primim Certificatul de Călătorie, nu fere Pașaport căci ni se luase și cetățenia română, abia peste ani...
Între timp, tata fusese dat afară din srviciu pe "cestie de acte depuse" și doar nu era un fiștecine, însă asta e altă poveste..