La izvorul binecuvântat


-Bună ziua !
-Bună ziua ! ni s-a răspuns.
-Mai are izvorul apă și pentru noi ? Am întrebat în glumă.
-Da, cum să nu.
-Are pentru toată lumea, răspunse un bărbat între două vârste care împreună cu soția lui umpleau cu apă sticlele și bidoanele ce le aveau la îndemână.
-Vine apă, dar cam încet, mai comentă cetățeanul întrebat.
-Pe canicula asta nici să nu avem pretenții, am răspuns.
-Da, așa este...
Toată scena se întâmplase într-o zi fierbinte de Iulie, mai bine spus pe data de 24-07-2007 la unul din izvoarele binecuvântate de pe valea Sadului, județul Sibiu.
Familia cu care am început dialogul era venită din Polonia, după numărul mașinii staționate pe șoseaua din apropierea izvorului.
Doamna nu știa românește, dar domnul vorbea bine, cred că el era român de-al nostru. Apa rece și limpede ca cristalul curgea încet intenționând parcă să ne rețină mai mult timp în preajma ei răcoritoare. Iar noi setoșii ne-am așezat pe băncuța de lângă izvor și am început imediat un dialog pe diverse teme de parcă ne cunoșteam de când e lumea. Apa curgea încet lăsând tuturor însetaților timp să se răcorească, să povestească și să privească totodată împrejurimile plaiului mioritic de unde izvorul își aduna debitul vital.
Cerul senin ca sticla și canicula de afară nu au reușit să fure întru totul vlaga verde a pădurilor de brazi din jurul nostru, nici cântecul răsfățat al păsărilor, nici răcoarea râului Sadu care curgea liniștit la picioarele izvorului și nici limbuția trecătorilor cu care intrasem în vorbă salutându-ne fără să ne cunoșteam. În timp ce eu cu priviririle mușcam fără nesaț din frumusețea peisajului înconjurător, la gura izvorului se făcuse rând mare de oameni.
-Bonjour ! Bonjour ! Bonjour Ne salutase la un moment dat doi bărbați francezi și o tânără franțuzoaică coborâți dintr-o mașina frumoasă parcată pe marginea șoselei.
-Bonjour ! am răspuns. Apropiindu-se de noi unul din francezi ne întrebă:
-L’eau est potable ?
-Oui, est tres bonne et tres, tres potable, am răspuns în glumă .
Francezii au rămas plăcut surprinși de răspuns și au început să dialogheze cu noi, care ne chinuiam să ne amintim de franceza învățată la școală.
Apoi au început să filmeze împrejurimile izvorului exprimându-și încântarea pentru acele locuri minunate la fiecare pas, pe lângă care noi cei din zonă trecem superficiali, fără să prețuim valoarea lor naturală și gratuită.
-C’est la Roumanie am zis la un moment dat, către unul din francezi.
-Oui, c’est la Roumanie...
-C’est un pays tres beau.
În tot acest timp un cetățean mai școlit pe care îl cunoșteam din vedere și care era lângă mine își făcea reproșuri că nu-și mai amintea nimic din franceza învățată și se uita cu râvnă la noi care cât de cât ne descurcam.
-La mărinimia izvorului s-au mai atașat între timp doi ciobani coborâți dintr-o căruță plină cu lucruri necesare meseriei lor, printre care și un berbec mare condamnat la ceaun după părerea mea. Auzind francezii vorbind cu noi, unul dintre ciobani după ce sărise sprinten din căruță intră în vorbă cu ei.
-Bonjour mademoiselle,
-Bonjour messieurs
-Bonjour, bonjour, îi răspunse francezii
-Etes-vous en voyaje ? întrebă unul din ciobani
-Oui,
-Venez avec moi, zise ciobanul către tânăra domnșoară
-Ou ? întrebă franțuzoaica.
-Venez, venez...Și le făcuse cu mâna francezilor să se apropie de căruță.
Când au văzut francezii căruța trasă de cai, berbecul cu coarnele mari răsucite tolănit în spatele căruței și colac peste pupăză ciobanul original vorbind franceză au început să filmeze foarte interesați totul, inclusiv pe stăpânii căruței.
La un moment dat, unul din ciobani, foarte îndemânatic, puse șaua pe unul din cai și invită tânăra domnișoară să urce sus. Franțuzoaica surprinsă de invitație ezitase pe moment, privindu-și întrebător însoțitorii, dar ciobanul se apropiase de ea bărbătește o luase în brațe, îi puse mâna în șezut și o ridicase ca pe un fulg în saua calului.
-Il est agreable a cheval ? o intrebă ciobanul râzând.
-Oui, est tres agreable...
Tânăra domnișoară abia când se văzuse sus pe cal se dezmeticise bine ce i se întâmplase.
Din nou filmări, râsete fericite împreunate cu ale privitorilor rămași cu gura căscată de îndrăzneala ciobanului...
Ce să vă spun, se încinsese o atmosferă minunată de nu ne venea să mai plecăm din loc, iar apa izvorului curgea încet peste bidonele pline uitate de noi pentru o bucată de vreme.
-C’est la Roumanie...
De la unul din cetățenii ce stăteau la rând, francezii au primit cadou un bidonaș umplut cu apă, de care s-au bucurat foarte mult, pentru că ei staționase la izvor doar pentru a se răcorii pe moment. După toate cele întâmplate am rămas cu o stare de bine minunată, transmisă probabil de francezii foarte mulțumiți și încântați de ospitalitatea localnicilor.
-Au revoir, au revoir, merci pour tout.
-Merci, merci ne salutaseră îndreptându-se către mașina lor.
-Au revoir,
-Bon voyaje !
-Vous avez un beau souvenir de la Roumanie, mai adăugase ciobanul.
C’est la Roumanie, spuneau din mers francezii cu brațele deschise vrând parcă să mai îmbrățișeze o dată cu noi cu tot peisajul înconjurător.
Apoi au plecat salutând și filmând în continuare de pe geamul mașinii tot drumul, împrejurimile acestuia și turma de bivoli negri ca dracii care tocmai le ieșiseră în cale dându-le din nou ocazia să mai facă o haltă de curiozitate.
Eu am rămas pe gânduri zâmbind cu subânțeles după toată scena ce s-a petrecut în fața mea.
Domnul școlit nu-și mai amintea o boabă franceză, noi câțiva am mai rupt cât de cât, câte un cuvânt, două, iar ciobanul nostru în cisme de cauciuc, soios din cap până în picioare, care-și uitase probabil când s-a barberit ultima oară și care la prima vedere părea un analfabet, ne-a dat o lecție la toți cu franceza lui și cu amabilitatea cu care a întâmpinat francezii de ne-a lăsat mască. Am plecat și eu de la izvor către casă marcată de starea de bine pe care nu o mai simțisem demult și cu nevoia patetică de-a transmite mai departe această simplă întâmplare cu spirit deosebit de profund. Și încă o dată mi-am dat seama cât de ospitalier este românul nostru și ce gazdă perfectă este la nevoie. Românul tot român e până moare, mi-am zis în sinea mea. Și încă ceva de necontestat, omul nu poate fi niciodată caracterizat corect la prima vedere și nici după hainele care le poartă.
-Au revoir mon amie,
-Au revoir.

24-07-2007