DE-A HAI HUI

Poveste despre o stare



Mă trezisem de dimineață în acea stare pe care o știam eu prea bine! Starea de-a hai hui!
Așa că am trecut pe la birou, am lăsat câte ceva de rezolvat colegilor și am pornit total destins spre Cișmigiu.
Era o zi frumoasă de vară, soarele încă nu ardea deasupra, așa că deja salivam cu gândul la o cafea aromitoare, făcută la ibric și la un trabucel, lăsând gândurile să alerge slobode.

Foarte curând, așezat confortabil pe terasa de la Monte Carlo, le savuram pe amândouă. Priveam bărcile ce încă nu cutreierau lacul, cățeii vagabonzi în periplul lor după hrană, trecătorii sau plimbăreții ce începuseră să umple aleile. Am scos telefonul din buzunar și punându-l la îndemână, oftând de plăcere, m-am lăsat gândurilor, pe care le-am lansat cu comanda ce-mi era atât de dragă: Hai hui!
Iar ele, cuminți, dragi și ascultătoare au pornit în cercuri din ce în ce mai largi, ce amestecau locurile și timpurile, purtându-mă cu ele, în singura călătorie în timp pe care o știam eu: amintirile.
După o vreme, ca niște voiajori, gândurile poznașe s-au oprit la una din zilele mele de lucru de acum câțiva ani, în timp ce eu mă cuibăream mulțumit pe scaunul terasei.



Era deja clar pentru mine, că ziua aia începuse cum nu se poate mai prost, așa că la un moment dat, am trântit destul de înfuriat mouse-ul pe birou și pentru câteva minute bune, am privit prin fantele jaluzelelor alea verticale cu care niște amețiți de arhitecți decoratori îmi decoraseră biroul și care mă iritau orice ar fi fost, că umbră nu făceau defel. Aveau măcar meritul că ascundeau perspectiva jalnică, de spate de bloc vechi, umbros și cam neîngrijit
Prin fanta îngustă priveam concentrat și o vedeam pe vecina din blocul de vis a vis, cum se împopoțonează. Probabil în fața unei oglinzi din acelea vechi, cu apele destul de afumate de timp. O vedeam deseori, trecând dintr-o cameră în alta, prin ferestrele-i acoperite doar de perdele subțiri.

Mi-am luat o țigaretă și bricheta și am ieșit în balconul meschin pentru care mă invidiau, degeaba după mine, ceilalți colegi. Vecina își vedea de tabieturile ei, iar eu constatam pentru a nu știu a câta oară, cât de deștept a fost acela care a spus că de fapt realitatea noastră se compune doar din lucrurile și faptele asupra cărora ne concentrăm noi.
Expiram primul fum, gândind că uite, eu și vecina, până la mica mea criză de nemulțumire, deși trăiam normal fiecare în realitatea lui, de fapt ne-am ignorat până am fost interconectați poate doar pentru că eu am zărit-o făcându-și toaleta. Și că m-a mirat cât de târziu, ea ca femeie de o anumită vârstă, își începe ziua, în timp ce eu, după ce-mi spunea ceasul de la mână, alergam deja prin viața asta de câteva ore bune din aceeași zi.
La al treilea fum am realizat dintr-o dată că de fapt, doar ea devenise parte a realității mele, în timp ce eu, deși existam, rămâneam total în afara realității și preocupărilor ei, chiar dacă o studiam ca observator real.
Femeia își aranjase părul și acum se ruja cu atenție. Răutăcios, gândeam ca pe vremea studenției, că toate rujurile alea se fac doar din câinii care nu latră, pisicile care nu prind șoareci și alte răutăți. Mă rog!
M-am întors pentru o clipă în birou, că era păcat de cafeaua ce se răcea singură și am revenit. Spre surpriza mea, femeia ieșise și ea în balconu-i la fel de meschin și mă observa la rândul ei. Din instinct, fiecare am schițat un fel de salut în acel limbaj corporal.
Mă întrebam, dacă eram și eu de-acuma o parte a realității ei din aceea zi, pentru că dacă ea nu s-ar fi concentrat asupra faptului că eu...
De fapt, probabil că pentru ea, eu abia atunci ieșisem în balconul opus, cu o cafea și țigara în mână. De unde să știe ea, că eu o spionam deja de câteva minute bune?
A ridicat doar pentru o clipă fața spre mine și am remarcat din nou aerul distins, de mare doamnă, pe care îl știam de cam acum un an, când făcusem prostia să mă angajez la această firmă.
Nu știu de ce, dar atunci i-am zâmbit. Ne mai întâlnisem noi așa din balcoane de multe ori, dar de fiecare dată parcă ne ferisem stânjeniți, ca și cum fiecare eram cumva nemulțumiți de intruziunea fiecăruia în intimitatea celuilalt.
Nu m-am mirat când am văzut-o zâmbindu-mi la rândul ei și înclinând ușor capul, cu eleganța-i aceea atât de naturală, a salut și recunoaștere. Habar n-am de ce, dar cam ca și un ospătar cu ștaif, așa cum țineam cafeaua aia pe farfurioara ei în mână, am schițat o reverență. Am văzut-o că râde, chiar cu poftă, după care a intrat înapoi. Mă gândeam că uite, ziua asta făcusem și eu o bucurie cuiva și m-am întors la gândurile de serviciu.
Și bine am făcut, că după doar câteva ore, într-una din prea desele și inutilele ședințe de analiză, am răbufnit și am trântit câteva adevăruri usturătoare despre lipsa de conducere vizionară a firmei în fața directorului general, care era și patron asociat al firmei, odată cu demisia pe care începusem să o scriu printre picături, imediat după ce înțelesesem ce curs și atmosferă va avea și acea ședință, adică aceea de a pierde vremea cu el, cel atât de fascinat de propria-i voce.

După alte câteva zile, umblam cu servieta burdușită de diplome și CV-uri, în căutarea unei slujbe. Câteva firme de „head hunting” mă alergau printre interviurile la care nu puteam întârzia, că le stricam eticheta, așa că la un moment dat, plictisit de răspunsuri de genul: știți, dumneavoastră aveți o calificare cu mult superioară postului pus în concurs și alte bla bla-uri, mă îndreptam spre o cafea la ibric, în Cișmigiu.
Când am intrat în Monte Carlo, era aglomerat și cu greu am reușit să găsesc un loc la o masă, pe terasă, lângă lac.
Undeva spre centrul terasei se vedea o masă mare, organizată cu tot dichisul, ce aștepta probabil un protocol de firmă cu bani.
Am înghițit în sec, l-am rugat pe Marian să-mi aducă „o aromitoare” și mi-am aprins cu o oarecare greață o țigară.
Habar n-aveam încotro s-o mai apuc, mă gândeam că banii de pe card îmi vor mai ajunge doar câteva săptămâni, dar asta fără să plătesc chiria și mă gândeam cu groază cum ar fi să îi scriu tatei o scrisoare, că nu mă vedeam în stare să-i spun la telefon ce probleme am.
Între timp, începuseră să apară mesenii din centrul terasei. Costume de marcă, ceasuri scumpe, cămăși fine și cravate de mătase. Mi-am zâmbit, oftând cu un oarecare năduf!
Era clar că așteaptă personajele principale, deoarece în afară de câteva ginuri tonice, nimeni nu comanda de mâncare.
Eram tare curios așa că am răsucit o idee scaunul și am început să-i observ direct, mai atent. Nu mă mai plictiseam și mă simțeam ca un poet ce scrie o fabulă, în exact acea stare în care strugurii după ce că sunt prea sus, mai sunt și al dracului de acrii.
Surpriza mea a fost enormă, în momentul în care am văzut alături de un bărbat încă tânăr, dar foarte impozant, pe care adunarea l-a salutat protocolar, toată lumea ridicându-se în picioare, chiar pe doamna din balconul vecin.
Ca de obicei, elegantă fără de ostentație, îmbrăcată în haine simple, care pe o alta poate ar fi arătat-o ca pe o sărăntoacă, pășea tare mândră alături de bărbatul acela cu mult mai tânăr, dar care se purta foarte atent și curtenitor cu ea.
Nu știu cum s-a făcut, dar când m-a văzut, a zâmbit și m-a salutat exact ca în acea zi în balcon, iar eu, dintr-un imbold pe care nu mi l-am explicat niciodată, am sărit în picioare, salutând-o cu aceeași deferență de ospătar stilat. Am văzut-o că râde, așa cum am văzut și mirarea de pe chipul companionului ei, care o ascultă atent, după care râse sănătos, cu gura plină și-mi făcu un semn amical cu mâna. Am mulțumit cu o înclinare elegantă și m-am reașezat râzând la rândul meu de acea glumă ce mi se părea reușită.
Cum a doua zi împlineam 26 de ani, am hotărât că tocmai îmi făcusem un cadou nimerit!

- Aveți un foc, mă aduse înapoi, de la aproape zece ani distanță, dar tot pe terasa de la Monte Carlo, vocea unui vecin de masă. Instinctiv, poate doar involuntar, am privit spre zona centrală.
I-am întins bricheta, l-am privit cum aprinde și mulțumește și m-am întors bucuros la acea amintire.




După câteva zile, la recomandarea și cu ajutorul unui prieten, dădeam un interviu la o prestigioasă firmă de audit financiar. Nu prea aveam idee ce șanse am, dar cum eram deja disperat aș fi tras până și în vânt, dacă asta mi-ar fi adus o slujbă.

Eram într-o sală impozantă de protocol, cu cineva de la HR, care îmi explica că vor fi câteva interviuri de evaluare înainte de a mă angaja, cu condiția ca eu să trec seria de teste care mă așteptau chiar în dosarul din fața lui.
Ușa s-a deschis, partenerul meu de discuție a sărit rachetă în picioare, așa că și eu, care eram cu spatele, m-am ridicat la rândul meu.
- Scuze, am auzit înainte de a vedea, o voce plină, baritonală.
Era bărbatul de la masa aceea de protocol, așa că m-am fâstâcit oleacă, când l-am salutat, destul de mormăit. M-a privit doar în trecere, tocmai dădea să închidă ușa când l-am văzut tresărind și revenind cu privirea înapoi, asupra mea.
A intrat în cadrul ușii și i-au trebuit doar câteva secunde să-și amintească, după care l-am văzut zâmbind și întinzându-mi mâna.
- Dar tu ești vecinul mamei, așa-i? mă întrebă el bine dispus, aproape râzând.
- Ãăăă... Da! Adică, de fapt fostul vecin!
- Te-ai mutat? mă interogă el curios și făcându-mi semn să mă așez, se așeză și el pe scaunul din dreapta mea.
- A, nuuu! Eu acolo am lucrat până acum câteva zile.
- Aha! Mama mi-a vorbit foarte frumos despre dumneata.
- Mama dumneavoastră este o doamnă foarte drăguță și elegantă, am răspuns eu gândind că de fapt eu și cu ea nu ne vorbisem de fapt niciodată și cam cât trebuia să spun eu din acest adevăr, la o adică.
- Mie îmi spui? E dintr-o clasă și categorie de femei ce au dispărut deja din România, râse el iar, plin și bărbătește. Și cu ce treabă pe la noi?
- Interviu, am spus scurt cu un gest ușor spre cel de la HR!
- Aha, a făcut el și doar a întins mâna spre acela, care i-a întins foarte deferent CV-ul meu.
A citit atent totul. Nici o fibră nu se mișca pe acel chip și eu mă gândeam că probabil s-a prins că nu prea aveam eu ce căuta pe acolo. După ce a terminat, a mai întins odată mâna și cel de la HR i-a întins foaie pe care notase în timpul discuției noastre. A făcut doar o grimasă ce părea orice între mirare și dispreț.
Mă lămurisem și gândeam înciudat cam câți oameni nenorocesc acești HR-iști cu schemele și șabloanele lor.
- Inginer specializat în marketing internațional și vânzări, deci?
Am ridicat doar din umeri a încuviințare și deja mă gândeam că ar trebui să mă retrag cât mai elegant. A scos un telefon scump dintr-un buzunar și zâmbind mi l-a întins.
- Vinde-mi telefonul ăsta!
Nu m-am fâstâcit. Capcana era prea simplă pentru mine. Doar nu era să îl vând tot lui! Am zâmbit, am luat telefonul și l-am studiat pe îndelete. Era un model la care unul ca mine putea doar să viseze și după care oftasem de câteva ori deja, cu ochii pe pliantele lui publicitare.
Nu știu ce mi-a venit, dar i-am făcut cu ochiul și m-am întors spre cel de la HR:
- Ce telefon mobil folosiți?

În viața mea nu pusesem atâta suflet în vânzarea unui obiect, iar apoi nu puteam uita nici grimasa produsă de notele aceluia. Nu i-am dat nici o șansă așa că l-am tot împins spre un colț anume, cum știam eu că trebuie. La un moment dat, exasperat, dar simpatic, acela s-a întors spre șeful lui și a izbucnit:
- Dom președinte, dacă-mi dați o primă, eu zău că îl cumpăr!

Abia atunci m-am relaxat, respirând ceva mai ușurat. Rădeau amândoi foarte bine dispuși.
Bărbatul s-a ridicat în picioare și încheindu-și haina din reflex, mi-a întins mâna:
- Coriolan Arsenie! Mi-a făcut plăcere!
I-am strâns mâna și am spus cu toată sinceritatea.
- Și mie domnule!
Mi-a eliberat mâna și s-a întors spre celălalt:
- Angajează-l! Începe de mâine cu salariul pe care l-a avut! Vă salut domnilor!
- Dar... Domnule președinte! Pe ce post?
M-a privit adânc în ochi, cum îmi făcea tata când voia să știe ce prostii am mai făcut.
- Mama are un dar special la oameni. Ar fi prima dată când s-ar înșela! Vrei să fii mâna mea dreaptă?! Asistentul meu?
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
- Din toată inima, domnule Arsenie! Din toată inima!
Se întoarse încă zâmbind spre HR-ist!
- Va fi asistentul meu personal. Raportează doar la mine și primește și un salariu de instalare!
- Vă mulțumesc, am bâiguit eu simțind că îmi cam ard urechile.
- La revedere, ne-a salutat el și a ieșit.
Și eu și noul meu coleg de la HR ne-am așezat, destul de moi, pe scaune și am răsuflat ușurați.


Am tras de câteva ori din trabucul ce dădea să se stingă pe marginea scrumierei. O guriță de cafea cu ceva caimac și cu un oftat am aruncat nostalgia acelei angajări aproape miraculoase, poate singurul lucru minunat și atât de greu de crezut care mi se întâmplase vreodată. Zâmbeam încă amintirilor, când Marian se opri lângă mine și îmi reumplu paharul cu apă minerală:
- Hai hui, hai hui, dom director?
- Hai hui Mariane! Hai hui, am răspuns eu oftând, conștient că starea aia deja trecuse.