agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-03 | |
În anul 2100 zilele treceau la fel de repede atât în orașul Vechi cât și în orașul Nou. Viața părea contrastant diferită, însă totul se rezuma la aparențe. Odată cu zorii, prin parcurile bătrânului oraș, vedeai tineri și bătrâni făcând jogging, dar lucrurile nu se petreceau altfel nici în cetatea fantezie, construită în ultimii cincizeci de ani. Aici oamenii ieșeau în fiecare dimineață pentru puțină gimnastică în culoarul tubular, transparent, ce lega locuințele lor de centrul de comandă cel mai apropiat, suspendat ca mai tot orașul Nou. Orașul Vechi se vedea prin sticlă, de sus, rămânând ca o relicvă pe plajă, în legătură cu natura autentică și aerul destul de îmbâcsit cu dioxid de carbon.
Multă lume se mutase în orașul suspendat din dorința de a asista la moartea poluării, dar avariile destul de dese îi speriaseră suficient încât să-și dorească să locuiască din nou în orașul gotic de sub picioarele lor. Orice mic virus în sistemul computerizat de aerisire, filtrare, reglare a umezelii sau temperaturii trebuia imediat detectat. Aici aerul era controlat 24 de ore din 24, apa foarte filtrată și vegetația urmărită cu atenție pe parcursul dezvoltării ei luxuriante. Uneori transpirai în exces sau simțeai că nu ai suficient aer, trebuia să semnalezi imediat în rețea aceste nereguli, computere erau peste tot, și nu mică iți era mirarea când ți se răspundea: sistemul funcționează la parametrii standard. Verificați-vă pulsul. În 10 secunde vă punem în legătură cu un medic. Ultima oară, când pentru un pic de căldură în plus, sistemul a intrat pe avarie, oamenilor li s-a cerut să evacueze cât mai urgent zona unde s-au înregistrat erorile. Toți au alergat care încotro și s-a produs o busculadă de neînchipuit. După aceea, unii dintre ei au făcut plângere către centrul de comandă, dar computerele nu le-au dat câștig de cauză, deoarece situația era unică, de necontrolat pe moment. În acea perioadă toți au urât orașul Nou, unii s-au întors la casele bunicilor din orașul Vechi și au acceptat să lucreze în condiții mai grele, să-și sape propriile roșii în grădină, deplasându-se la locul de muncă zilnic cu diverse mijloace de transport. Orașul Nou li s-a părut că seamănă cu o eprubetă imensă în care viața era păstrată ca într-un laborator. Apoi, peste un timp, au uitat totul. Stă în natura oamenilor să uite. Stă în natura oamenilor să repete vechile greșeli.
V-am povestit acestea pentru că eu sunt unul dintre cei care nu m-am mai întors niciodată în orașul Vechi. Am rămas în tuburile de sticlă unde toate lucrurile îți vin la nas și poți respira mai puține gaze nocive, considerând că este de domeniul antichității să mai gătești în bucătărie, sau să bați covoarele în spatele unei case de cărămidă. Aici în orașul Nou apăs pe un buton și orice vis devine realitate. Hologramele îmi aduc în casă marea sau munții, ploaia sau zăpada, pot procura în 3 secunde cântecul unei păsări și șuieratul vântului. Nu îmi pot cumpăra, însă, păsări vii pe care să le țin în colivie, nici pești. Ecologiștii interzic creșterea animalelor în captivitate. În orașul Vechi mai poți păstra un câine sau o pisică, dar neapărat să deții o curte unde ele să se joace nestingherite. Îmi amintesc cu nostalgie casa în care m-am născut, semăna cumva cu cea a familiei Buddenbrook, doar că era mai puțin înaltă. Mai nimeni nu știe ceva despre această familie, cândva celebră, despre Mann sau Hoffmann, pentru că nu citește nimeni cărți atât de vechi, dar stilul arhitectural al casei Buddenbrook îl mai întâlnești încă în orașul Vechi. Uneori mă plimb pe culoarele largi ale tuburilor unde locuiesc acum, având verdeață de-o parte și de cealaltă, ca într-o imensă seră, și încerc să caut cu privirea casa mea din copilărie. Într-o zi mi s-a părut că am trecut pe deasupra ei, dar nu știu cu siguranță, pentru că eram în grabă, încercând să înregistrez într-un server taxele pentru primărie. De sus nu se disting prea bine decât contururile străzilor, acoperișurile caselor și omuleții mărunți. Câteodată poți vedea copii jucând fotbal pe o pajiște însorită, la apusul soarelui, cum am vazut eu într-o seară de pe terasa unui restaurant vegetarian în timp ce ascultam în căști sarcinile pentru a doua zi din partea șefului. Am urlat în microfon: ,,goooool’’ – pentru că după reacția celor de jos și mișcările din teren chiar fusese un gol. Șeful nu a înțeles despre ce e vorba și a crezut că am descoperit vreun fișier gol în computerul personal, i-am dat emoții gândindu-se că am pierdut informație valoroasă pentru proiectul pe care îl executam. A fost foarte derutat când i-am explicat ce se întâmplă de fapt și m-a rugat să mă concentrez asupra discuției pe care o aveam fără a mai privi pe geam. În timp ce vorbea, am reflectat că în orașul Nou copiii joacă jocuri numai pe computer și iși mențin pentru un timp forma fizică în capsule de întreținere. Nu cred că mulți dintre ei mai coboară în Orașul Vechi pentru vreo partidă de fotbal. Sunt frumoși și sănătoși fără a alerga în bătaia soarelui, cu vântul în plete. De ce să mai coboare? Poate doar de dragul tradiției, din respect pentru bunici… Așa, tot de dragul istoriei s-au mai păstrat și cărți din hârtie, deși oamenii citesc de pe ecrane speciale unde informația se derulează și se schimbă doar la atingerea cu degetul. Credința în Dumnezeu au păstrat-o mai mult pentru a cere toată ziua să li se îndeplinească câte ceva sau să fie apărați de cele rele, veșnic înspăimântați sau cu speranța în suflet. Oamenii cer, cer, și iar cer, de 2100 de ani, fără a înțelege că mai important este să dăruiești, că atunci când primești ai, dar atunci când dai începi să exiști. Puțini sunt cei care sunt cu adevărat. O navetă, un zbor în cosmos, o casă plutitoare, ultimele invenții ale tehnologiei sunt râvnite de muritori sau de clonele lor ridicole. Aș vrea uneori să cobor pentru câteva zile în orașul Vechi, dar știu că și acolo lumea nu este alta. Precis ceea ce se vede de sus e doar o impresie, o iluzie ca toate hologramele pe care le întâlnesc zilnic. O parte dintre cei care locuiesc acolo sunt și ei la fel ca noi, doar că păstrează cărți drept amintiri și iarna se joacă cu zăpadă rece, care se topește în palme. Nu mai sper să îmi mai regăsesc nici casa unde m-am născut, iar dacă s-ar întâmpla, aș ocoli-o din teama că acele spirite puternice ale trecutului să nu se trezească din somnul lor profund și să înceapă să-mi bântuie gândurile și, poate, chiar baza de date a computerului pe care îl port tot timpul cu mine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate