Eram de cinci săptămâni pe mare. Timp nu suficient pentru a-mi dovedi că acesta era într-adevăr țelul meu în viață. Îmi plăcea. Îmi plăcea chiar foarte mult viața pe mare, însă evitam să trag această concluzie deoarece mai aveam multe de trăit. Nu văzusem prea multe în aceste cinci săptămâni, dar învățasem destule. Trecusem prin numeroase porturi ce înaintașii mei mi le lăudau, însă datorită evoluției moderne nu izbutisem să poposim mai mult de șase ore în oricare dintre ele. Ba chiar unele porturi pentru noi erau doar niște luminițe văzute de departe, din radă.
Navigam pe un bulkerrier, și nu era nici o bomba plutitoare cum spuneau unii și nici „O chestie concavă” cum îmi spunea o fostă iubită; iar viața în 23 de oameni de 5 naționalități și 3 religii diferite era ceva ce-mi punea ambiția și curiozitatea la încercare.
Uscatul îl vedeam odată la două-trei zile. De multe ori rămâneam doar cu atât. Defapt în aceste cinci săptămâni nu am coborât deloc de pe navă. Nu disperam, insă. Acum aveam de parcurs un drum ceva mai lung. Trecuse deja 4 zile fără să oprim in vre-un port și mai aveam încă vreo 3. Urma acolo să poposim un timp mai îndelungat, necesar pentru o vizită de câteva ore. Avea să fie Palma de Mallorca! Un loc atât de lăudat de toți marinarii, dar și de marele Minulescu, încât abia așteptam să pun piciorul acolo sau să savurez o bere la o terasă cu vedere către acel minunat port. Colegii mei aveau alte gânduri însă. Nu vroiau sa-mi destăinuie. Trebuia să fiu curios? Oricum aveam sa aflu.
În cele din urmă trec și acele 3 zile –nu greu- și înainte de apunerea soarelui suntem remorcați și amarați într-una din danele din Palma de Mallorca. Simțeam că îmi ard buzele după o bere în cea mai apropiată terasă a uscatului, nu departe de țărm; dar cerlorlalți marinari le fugeau ochii după altceva. Fiind mic (în funcție) m-am supus și de această dată fără a insista.
La un moment dat văd că pe scara de promenadă urcă spre coca navei trei doamne ce nu le puteam aproxima vârsta datorită întunericului ce s-a așternut între timp. Un coleg trecând în fugă pe lângă mine mi-a șoptit hulpav ce se petrece. Cum? De-asta nu puteam eu ieși la bere? Cum adică e și pentru mine? Vai de mine… eu nu eram de acord cu aceste lucruri nici acasă, de ce aș face-o aici? Să nu descoperi ci să ți se ofere și să pătrunzi în toată vuoluptatea unei necunoscute fără nici un sentiment, să nu o compari decât cu o bucată de carne pe care o vei plăti-o… Voi îi spuneți descărcare hormonală? Numiți-o cum vreți. Este doar a voastră.
Văzându-mă singur mi-am terminat în liniște treaba pentru a doua zi, până când aud cum Comandantul mă cheamă să îmi ordone ceva. Ordinul lui era să mă duc la mine în camera. Oare se întâmpla ceva ce nu trebuia să văd? …sau să știu? Sau m-a trimis la mine în cabină pentru a ști unde să mă caute pentru o eventuală conversație.
Nici nu-mi imaginam ce aveam să observ la mine în cameră când am deschis ușa. Un trup bine conturat, vuoluptos și umed, acoperit doar de o pânză transparentă se întindea provocator pe canapeaua mea. La o primă privire ai fi tentat de acele forme perfecte însă un fulger m-a străpuns când i-am zărit chipul. Am zis că nu poate fi adevărat ca peste atâția ani și atâtea țări să dau de ea… tocmai ea, mai ales în aceste condiții! Ba da. Chiar ea era. Cea care mi-am dorit-o în urma cu 9 ani si n-am avut-o. O priveam. Era mult schimbată. Dar –din păcate- tot ea era. Mi-a fost muză timp de 22 de luni, timp în care am scris versuri, proze și acorduri doar pentru ea, doar să zâmbească măcar; iar acum o revăd cum se vinde tuturor necunoscuților fără nici o jenă.
M-a recunoscut. Superioritatea de acum mulți ani din privire i-a dispărut complet. Acum era femeia care se supunea oricui. Mi-a vorbit în română, însă vocea ce o adoram cu ani în urmă nu îmi lăsa decât un mare dezgust acum.
Povestea ei nu o cunosc decât într-o foarte mică măsură. Copil provenind dintr-o familie dezorganizată a fost unul din exemplele pozitive ale orfelinatului din cartierul unde am copilărit. Acel orfelinat era văzut –și pe bună dreptate- ca un spațiu foarte rău famat. Fetele de acolo nu se remarcau prin rezultate excepționale la învățătură, însă la fumat si înjurături ele dădeau tonul. Ba chiar seara golanii din cartier aveau parte de o felație din partea vre-unei fete din orfelinat, prin gard. Ea însă era exemplul pozitiv. Avea cele mai bune note din întreg orfelinatul. Era –și nu o vedeam numai eu așa- mai mult decât frumoasă; iar seara nu ieșea din cameră. Acestea au fost motivele să mă inamorez de ea, însă în ciuda insistențelor mele de aproape doi ani tot nu am avut-o.
Puteam spune că o parte din dorința mea de atunci s-ar fi împlinit acum. Dar nu! Nu în acest fel mi-o doream atunci. Și chiar nu mă mulțumește postura în care ne aflăm.
După o clipă de tăcere o văd cum își depărtează ușor coapsele și își dezvelește sânii mari și rotunzi. Îi spun poruncitor să se îmbrace. Și-a dat și ea seama. Nici ea nu se simțea în largul ei, însă nu mai avea ce să piardă. A înțeles că nu vreau așa ceva de la ea dar m-a rugat să mai stea câteva minute cu mine. La sfârșitul unei discuții puerile în care nu am răspuns decât cu da si nu se decide să mă întrebe ceva de poeziile ei. (Ale tale?!! Sunt numai ale mele... ce-i drept, scrise pentru tine. Dar sunt poeziile mele.) I-am spus că nu le mai am. Că defapt nici nu mai scriu. Nu am vrut să știe că versurile ce ea m-a inspirat acum 9 ani sunt postate pe un site romanesc unde le poate viziona oricine.
Seara aceea mi-a lăsat un gust mai amar decât orice bere. Mai auzisem că primul contact cu târfele este ceva mai greu iar după aceea te obișnuiești. Acest prim episod a fost decisiv, iar de acum voi ști că in spatele fiecărei Madone sau Venere ce se vinde stau pe lângă poveste ei și alte povești lafel de triste.




29 decembrie 2007