Prima și ultima experiență legată de beție o am de la cinci ani. Eram o fetiță slăbuță și sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înșiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roșii, lucrate în multe fațete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecați, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde și tot ce atingeai începea să strălucească.
Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am acești cercei, cu două bucățele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii și în aer plutea magia.
Oftam adânc. Va veni o zi în care îi voi avea! Mama nu putea fi înduplecată să-mi găurească urechile pentru că îi era milă. Și cum nici ea nu avea cercei, nu înțelegea ce era în sufletul meu.
Dar eu continuam să-i sortez în minte după lungime și culori, așteptând ziua. Și ea a venit!
Aveam două vecine, domnișoare de măritat, cărora le eram dragă. În desele mele vizite la ele, am făcut o obsesie pentru o policioară de sticlă, acoperită cu un macrame și suspendată în perete cu două șnururi de mătase răsucită. Deasupra policioarei era o oglindă cu flori imprimate în care se aranjau să meargă la bal, cele două.
Ei bine, pe această policioară, stătea cuminte, printre sticluțe de lac de unghii și parfum, o pereche de cercei, magnifici. Erau clipsuri, deci n-avea importanță că nu aveam găuri la urechi. I-am privit îndelung. Șiruri multe de mărgelușe albe sunau între ele când le atingeai. În capul meu rămăsese doar ideea fixă că trebuie să îi am. Că îndată ce îi voi pune la urechi, se va întâmpla o minune. Și cei din jur nu vor ști cine sunt eu. Le voi spune râzând cum mă cheamă și nu vor crede. Vor povesti tuturor că s-au întâlnit cu vreo prințesă. Pentru mine toate poveștile începeau cu o pereche de cercei, o rochiță de catifea cu dantelă și pantofiori de lac!
Purtam un sarafan cărămiziu, tivit cu alb. Cerceii ar fi mers de minune la culoarea asta.
-Îi vrei? am fost întrebată de prietenul uneia din fete.
-Da! Mi-i dai? am spus aproape pe nerăsuflate.
Dar nu mi i-a dat.
-Dacă bei un pahar de vin, ți-i dau!
Deci exista o șansă! Ura! Am dat peste cap paharul de vin în aplauzele celor din jur.
-Acum mi-i dai?
-De fumat, fumezi?
-Nu, că-i păcat! m-am apărat eu.
-Ei, nu toată țigara! Doar un fum! m-a îmbiat tânărul.

A fost prima oară în viață când mi-am dat seama că adulții sunt doar niște copii mai mari.
Asta după ce trăsesem un fum dintr-o țigară cu filtru. Am lăsat țigara aprinsă în scrumieră și vecina mea m-a ajutat să-mi fixez cerceii la ureche. Doamne, erau ai mei, erau aievea minunățiile acelea! Am făcut o piruetă, râzând în hohote și un cercel a căzut pe covor. Timpul se scurgea prea repede, parcă cineva spărsese clepsidra și eu alunecam odată cu firele de nisip, fără să mă pot împotrivi. Vârtejuri de lumini mi se strecurau în urechi ca un clipocit de izvor iar ochii obosiți de atâta lumină, grea ca mierea, refuzau să mai stea deschiși. Prea multă frumusețe ce l-ar fi făcut și pe prințul unei povești să-și piardă vederea! Dacă închideam ochii aveam să fiu salvată! La a doua piruetă am căzut. Am văzut oglinda cu policioara de sticlă și chipurile celor din jur speriate de figura mea. Auzeam frânturi de voci și culori și imagini . Totul se amesteca într-un caleidoscop continuu. Cineva mă susținea de sub braț. Eram în fața porții și am întrezărit șorțul cu flori al mamei. Vecina mea îi explica de ce nu stau în picioare singură. Nu reușeam să îi disting chipul. Nu puteam ști dacă e supărată sau nu că eu mă transformasem în prințesă. Voiam să-i spun că fără cercei, aveam să fiu iarăși fetița ei, dar nu am mai apucat. Am început să tremur și am continuat încă două zile. Prima plăcere din viața mea am plătit-o scump!
Mai târziu, după câțiva ani, mi-am făcut pe furiș găuri la urechi, și am avut cercei de argint, de aur, cu pietre șlefuite în multe fațete, dar nici o pereche nu era fermecată ca cea din visul meu de fetiță!