Mă uitam și eu ca tot omul
pe cerul care părea să fie
nici mai mult nici mai puțin
decât gazda unei viitoare
minuni.

O lebădă neagră, ieșită din adâncurile lacului ascuns privirilor mele. Poate ca ar fi mai bine să opresc muzica...

În ultima scrisoare
ți-ai schimbat scrisul.
Nu știu dacă din cauză că ți-am spus
că îmi place să șoptești
crezi că dacă vocea ta se stinge încetul cu încetul
va fi mai ușor.

Lebăda a pornit în viteză, apropape desfigurată de vânt, spre cerul care în sfârșit își primea minunea. Cum a părăsit adâncurile lacului cu maluri transparente, am văzut că în urma ei rămânea o urmă de fum negru.

Sunt atâtea lucruri
pe care aș fi vrut să ți le spun
dar așa m-am grăbit să mă retrag într-un colț
să plâng pentru că jucăria mea preferată
și-a luat jucăriile preferate
și a plecat.

Eu sunt aproape sigur că lebăda neagră are niște gaze urâte de tot. Nu cred că se poate explica altfel urma de fum pe care o lasă în zbor. Cerul pare de-a dreptul traumatizat de minunea pe care urmează să o primească și pun pariu că dacă ar putea, ar refuza-o.

Nu tot timpul suntem pregătiți
pentru minunile pe care le așteptăm.