22

Norii opriseră soarele, ca niște degete întrepătrunse, de parcă s-ar fi rugat cuiva sau ar fi așteptat ceva, de lângă ei, din cer, sau de pe pământ. Un vânt ușor și cald, precum apropierea unui obraz iubit, își făcea mendrele cu frunzele crude ale pomilor, cu florile zdrențuite și cu fructele mici, nasturi ai unui mijloc de primăvară, fructe care împingeau lumina, încruntate ca sfârcurile fetelor de treisprezece ani. Aceste fructe mici, descoperind natura și toate foșnetele dimprejur, ieșeau cu un fior de teamă înaintea unui timp al naturii, viguros și bătrân…, ieșeau dintr-un legământ prea puternic ca să îl mai poată opri vreodată ceva. Pe undeva, pe acolo, în această pornire, poate exista ceva și din puterea domnului Dumnezeu.


Cu o seară înainte, Marin Petreanu trecuse prin „Þogoie”, discoteca din fața stadionului municipal. Acolo, se întâlnise cu una dintre colegele sale de liceu, de la o clasă mai mare însă. O găsise dansând aproape dezbrăcată, într-un fel de tăvăleală asistată și chibițată de un grup gălăgios de prieteni. Atunci s-a gândit că un om inteligent nu va putea niciodată să se batjo-corească pe sine cu prețul de a-i distra pe ceilalți.


Acum, venise la țară, era din nou la Alimpești, se întorsese în Corșor, poate pentru ultima dată…
Satul se pitula pe după dealuri, temându-se puțin de înălțimea Munților Parâng, de veghea lor nelipsită în miile de ani. Din loc în loc, aproape nelămurit, acest sat se ridica ușor, ca o bucurie, sprijinindu-se de ferestrele vreunei case mai înalte, să poată privi ce mai fac celelalte sate dimprejur… Obosise oarecum de goana celor două alergări ale planetei și de alergarea din vorbele oamenilor, care abia apucau să se rostească și cădeau cu trupuri nevăzute în morminte secrete ale prafului, unele, în morminte ale sufletului, altele. Cădeau fără nici o importanță aparentă, de parcă nici nu ar fi fost… Aceste vorbe ale oamenilor din sat ar trebui strânse și legate într-un suflet, să rămână veșnice, în cazul în care se va dovedi vreodată că sufletul e veșnic. Iar lumea ar putea să supraviețuiască acestei demonstrații...


Aproape de fiecare dată, de câte ori trecuse podul peste Părăul al Tulbure, și podul vechi de lemn, al copilăriei, cu stâlpi înalți de stejar, cu bârne groase, adevărați bâlvani, prinse în drugi de fier, și podul cel nou, făcut din beton, care nu mai purta pe el urmele călcâielor timpului bătrân și greu, simțise o emoție, o bucurie de a fi într-un loc pe care îl iubești obligatoriu, fără să fi avut posibilitatea să optezi cândva pentru asta, o dragoste hotărâtă de către altcineva, impusă, și care te caută, pe oriunde ai fi și oricum te-ai găsi, să te locuiască defi-nitiv, să te stăpânească, precum stăpânește vântul arborii înalți, desenându-le forma coroanelor, hotărându-le aplecarea…
Venise acasă, în acel gând sau sentiment de pământ. În spatele casei, spre „locu’ lu’ Berdiță”, o împărăție a florilor. Era mijlocul lui aprilie și luna aceasta coborâse, ațâțată, de la casa ei, în rochie de mireasă, pentru a se întinde cu satul pe toate posibilele paturi de iarbă proaspătă, pe toți pereții de flori de pomi fructiferi și flori de câmp. Tot verdele lumii petrecea în lumină. Aici, aceste întinderi erau obrazul lui Dumnezeu, pe care munciseră și se iubiseră străbunii lui, pentru ca el să existe acum, să vadă și să înțeleagă de ce trebuie să trăiești pe pă-mânt, de ce să iubești viața, măcar atât cât o iubiseră ei  muncă până la bătături! Bătături de sub care se încăpățânează sângele să iasă, și multă dragoste  până la marginea pământului și a timpului… În acest loc, Marin Petreanu știa totul, oricând L-ar fi putut înlocui pe Dumnezeu!
Rânduiala venirii la țară păstra cu sine obligativitatea unei sacoșe sau două cu pâine, așa își amintea dintotdeauna. Nimic altceva în afară de pâine! Părea anormal, dar așa era obiceiul. Copii țăranilor, plecați pe la orașe, se întorceau acasă cu pâine, acesta era darul lor obligatoriu. Și nici după revoluție nu se schimbase nimic…
Poate că asta era și o încercare de scăpare dintr-un complex al copiilor față de părinții lor, uitați și neglijați, un gest destul de ieftin, convenabil, acceptat într-o repetabilitate continuă, din care să rezulte grija lor, a celor de la oraș, pentru cei rămași acasă, dovada neuitării. Însă, dincolo de asta, plasele de pâine hrăneau o necesitate precisă, nici măcar nu puteau lipsi.


La intrarea în sat, pe mâna dreaptă, parcă de când era lumea, făcea de pază drumului aspru o fântână impozantă, boierească, împrejmuită frumos, cu podișcă pentru hodinit, cu acoperiș rotund și larg, fântână cu roată și cu găleată din lemn gros, cu doage chibzuite bine în cercuri de fier. Găleata avea, la capătul unei doage, un canal care cobora, prin interiorul scândurei, înspre apa rece, scoasă din adânc. Acolo puneau copiii gura, pe dunga aceea, și sorbeau apa rece, venită de foarte de jos, din genunchiul pământului, cum îi spusese al lui, al bătrân. Găleata era grea chiar și când era goală. În copilărie, ridicarea ei din fântână, plină cu apă, învârtind roata continuu, cu o singură mână, era o probă de forță. Dintre copiii satului, cine nu reușea, învârtind cu o singură mână, și se ajuta câtuși de puțin de cealaltă, sau se odihnea vreun pic, era socotit a nu avea mușchi! Lucru foarte grav, cu atât mai greu cu cât s-ar fi nimerit vreo fată prin preajmă. La fântâna aia, toți copiii dăduseră măcar o singură dată obligatoria probă a bărbăției.
În memoria lui, parcă vedea, printr-un alt fel de vis, și o cumpănă mare, așezată puțin înapoia acestei fântâni, în partea din deal, dinspre Luculești, o cumpănă neagră, cu furcă înaltă și bucăți mari de fier, atârnând imprudent deasupra mieilor de la C. A. P., care se zbenguiau încolo și încoace, până adăpau ciobanii oile în gâldanele părăului, venind de pe Luculești sau de pe Bâtcani, la vale.
Petreanu rar dorea să urce la pas Corșorul, prin sat în deal, prefera o scurtătură căreia i se spunea „pe părău”, întinsă ca o panglică pe sub grădinile lui Geoge Popa, ceirul lui Tică și al lui Gheorghe al lu’ Ică, potecă ruptă de două pârleazuri, unul, cam în dreptul casei Liței, iar celălalt, la ieșirea în drumul satului, la grădina lui Nicolae al lu’ Mitoi, fratele poetului Ion Lotreanu, care fusese asasinat de Securitate sau care se spânzurase, în tradiția familiei.
La Corșor, toată lumea află când vii și când pleci, parcă la fiecare casă ar fi niște ochi, lăsați în bătătură, să vadă tot ce se întâmplă afară cu lumea. „Pe părău” era mai fereală și nu tre-buia să răspunzi tuturor ce mai faci, cât stai, dacă vine și tac-tu, cât stă el și ce mai aveți de făcut pe acasă… De la Nicolae, în deal, acolo unde ieșea potecuța în sat, mai avea de înfruntat doar curiozitatea Nanei lu’ Ghiță. Atât și scăpa tura asta! În plus, pe părău, era și peisajul frumos, îți era drag să mergi, te tot duceai întins, ca prin pădure, cu susurul apei cântând pe lângă tine lucruri neștiute, în contra mersului tău. După ploile repezi de vară, era o minunăție să vezi roind furnicile, făcându-și drumuri înguste și lungi. Pe unul veneau, pe altul plecau în treburile lor, drumuri la care, oricât le studiase în copilărie, nu le găsise niciodată capetele. Ierburile miroseau unele pentru altele, pentru chemarea sau pentru alungarea insectelor, altele se apărau în acest fel împotriva ierbivorelor. Probabil că asta era o vorbire a lor. Oamenii se auzeau mult prea încet, de aici, dintre ierburi. Locuirea lor nu învingea sonor bucuria naturii. Pe părău, era drumul cel mai scurt către copilăria lui, vândută pe unele gânduri mai recente, păcălindu-se mereu cu timp…
Din dreptul știubeiului, apăreau casele lor, pe stânga. Mai întâi, se vedea grădina și ceirul de porci, casa a mică, albă, și casa a mare, cu ziduri înalte, îmbolnăvite într-o culoare galbenă, cu tencuiala desprinsă puțin, pe la colțuri, de la umezeala respirației sălciilor și a copacilor mari, care o îmbră-țișau după gard, de lângă dud.
De fiecare dată, ajuns în acest loc, de primă vedere a gos-podăriei lor, avea o altă emoție, o bucurie cuminte  acolo se găseau oamenii lui, singurii oameni, de pe această planetă, care aveau legătură cu el. Îi iubea cu o iubire pe care niciodată nu o putea rosti. Ceva oprea acest sentiment să se audă. La oraș, toate se pot spune cu mult mai ușor. La țară, cuvintele nu vor să iasă din inimă… în mediul rural, cuvintele se cuibăresc din pricina lumii străine, înfrigurate, în adâncurile inimii. Numai pe al bătrân îl iubise mărturisit, reușise mai ușor. Copil fiind, nu îl oprise rușinea, conștiinței nu îi era frică atunci de minciună.


În fiecare noapte, adormea în brațele străbunicului, culcușit la pieptul lui, cu pleoapele sprijinite de păr, fără povești înainte de culcare. Atât era de ajuns...
Când a murit „al bătrân”, într-o zi de joi, în 19 august 1982, „copilu’” nu putuse fi adus la înmormântare, pentru că ar fi murit și el. Înainte de momentul morții, când se cam știa că este iminentă, Victor și Mariana îl duseseră la Petroșani, la ceilalți bunici, cei din partea mamei. Îi era teamă familiei, știind dragostea dintre „al bătrân” și „copil”, că dintr-o așa durere ar fi rămas „copilu’” cu nenumărate sechele… Științele moderne făcuseră cumva să nu mai permită această durere. Ce-va știau ei. Într-adevăr, dacă l-ar fi adus la înmormântare, „co-pilu’” s-ar fi aruncat în groapă după străbunicul lui și nu s-ar mai fi dezlipit de sicriu, decât luat cu forța. Chiar și acum, părerea de rău că nu îl mai găsea pe „al bătrân” acasă îi schingiuia sufletul, aștepta ziua când va pune mâna pe oasele lui și le va săruta, cu ocazia altor morți de la el din familie… Mai toate disponibilitățile, pe care le avea acum, fuseseră atent supravegheate de Tătăică, îl învățase multe. Nu pleca nicăieri fără el, îi aducea tot felul de daruri. Gândul la străbunicul său îi cobora, scormonitor, în suflet. Lacrimi subțiri îi umezeau ochii ori de câte ori se gândea la el, de câte ori trecea pe lângă cimitir. Nu putuse niciodată să îl uite. Dar și toți ai casei îl aduceau cu diverse ocazii în discuție. Legătura dintre cei doi fusese atât de puternică, încât, exact în ziua în care a murit Tătăică, îl visase, noaptea, venind la el pe un cal mare și alb și îi spusese că „pleacă undeva, departe, unde tu nu poți să vii, dar ne vom întâlni și vom sta numai amândoi. Acum, plec de tot și nu ne mai vedem curând. Să te faci mare și hai încoace să te pup!” Când să se ducă, Tătăică a dispărut cu cal, cu tot… Plânsese în somn și îl strigase, rugându-l să îl salte pe cal. Și numai o dată îl mai putuse vedea, poate doar din pricina dorinței. Se trezise țipând după „al bătrân”, cu gâtul sfâșiat de durere. Atunci simțise prima dată durerea în gât. Toată ziua aceea a plâns. În vis, alergase chiar și după cal, la întâmplare, tot degeaba! La doi-trei ani în urmă, când crescuse mai mare, aflase de la a bătrână și de la Măria cât îi mai putuse striga Tătăică, înainte de a muri, întins pe pături, la buți, pe el și pe Victor, chiar înainte de a i se pierde ultima suflare. Tătăică ar fi vrut ca amândoi „copiii” să fie lângă el, să moară lângă ei, să îi vadă aproape, cu ultima lui vedere, aceea cu care omul vede totul… Măria alerga prin sat și pe la Primăria Alimpești să dea telefoane, implorându-l pe Victor să vină acasă și să aducă și copilu’, „că strigă întruna al bătrân după ei, că nu poate muri până când nu îi vede, că așa e din bătrâni – nu iese sufletul din piept până nu te uiț’ la ce ți-a fost mai drag…” Tatăl lui Marin le trimisese vorbă că nu poate veni atunci, pentru că are treabă la Consiliul Popular din Sadu, se făceau raportările despre cât se scotea la hectar pe județ și trebuia să fie obligatoriu prezent, probleme de serviciu, care nu se puteau amâna! Chiar în acel an, Gorjul era între primele trei județe ale țării. Cu inima la gură, autoritățile urmăreau cântarele atent și adăugau minciuni cu greutate politică, în funcție de câte minciuni puneau și alții pe cântarele socialismului. Oricum, aceste clasamente se știau în fiecare an, cu mult înainte de a se pune în pământ. Victor transmisese în sat, la telefon, că vine peste patru zile, să mai aștepte puțin… Și cum Petreanu fusese dus cu forța la Petroșani, la o distanță de 120 de kilometri, peste munte, să nu simtă sau să nu îi doboare moartea psihicul, „al bătrân” nu a avut încotro, a trebuit să accepte să moară numai cu ai casei, într-o uriașă mâhnire, fără ca el și cu Victor să fi fost acolo… Dar cât a mai tras până muri! Așa că Tătăică a închis ochii, până la urmă, și fără ei! Acum, la puțin peste zece ani de atunci, îi mocnea în suflet o revoltă împotriva părinților săi, a deciziei lor de atunci!
Și-l amintea mereu pe Tătăică așa cum îl văzuse în visul de la Petroșani: încălțat în cizme, pantaloni și vestă neagră, că-mașă albă și calul tot alb. Își mai amintea că imediat după înmor-mântare spusese cuiva: Departe mai e și Dumnezău ăsta, dacă lu’ Tătăică i-a făcut rost de un cal, să se poate duce pân’ la El.