Desi simteam ca inimii mele ii e noapte, aici dimineata ma atingea pe obraz. Cu un inger invizibil dupa mine, am dechis fereastra catre univers si m-am aruncat in gol. Oricum, nu mai conta. Dumnezeu stie ca as muri pentru libertate. Si mai stie ca de fiecare data cand ajungeam prizoniera undeva, faceam singurul lucru care imi era in putere: sa ma arunc in gol. Pentru ca nu imi trebuie mult curaj si intelegere a mintii ca sa fac asta.

Dupa-amiaza m-a gasit zburand. Zburam in nestire, atenta sa nu dau peste unele stelele ce erau stinse. La vederea lumii universului, m-am umplut de un sentiment necunoscut si ma intrebam ce-o fi crezand inima-mi in acest moment, simtind ceva ce nu vede... Ici-colo, stelute ce cadeau usor, tragand cu ele cate-o dorinta nemaipomenita. Ma intreb...doar daca sunt pe pamant am voie sa imi doresc si eu? Dar mai bine cu dorinte neimplinite, decat prizoniera pamantului.

Spre inserate, m-am asezat pe-o cale ce aflasem ca se numea "Lactee" si am
inceput sa privesc soarele, cum isi spala apusul, cu razele scurgandui-se, de m-am ales si eu cu niste picaturi pe care le-am ascuns in buzunarul aripii, ca amintire.

Acum.. fugisem din cer, cazusem de pe pamant si vazusem universul. Gandindu-ma la asta, am realizat ca nu mi-e indeajuns. Ce altceva puteam sa cunosc fiindca eram in viata? Si unde imi era inima?
M-am intors spre inger, sa-i repet gandurile mele, dar el dormea. Devenise vizibil din nou, uitasem a va spune... Il priveam cu ciuda si incercam sa inteleg cum poate sa fie atat de linistit si sa-si ingore gandurile, adormind?
Poate ca ar trebui sa il cunosc mai indeaproape.. Oare ce e de invatat de la el?

Insa dupa cateva clipe am uitat de orice, fiind cotropita de gandurile mele. Poate doar acordurile unei chitari ma puteau salva, dar ingerul dormea si in plus nu avea o chitara. Stelele stiau doar sa formeze muzica luminilor iar soarle isi canta simfonia doar pentru el insusi, fiind prea mandru sa ii pese de altii, noaptea.

Chitara...