Invazia…

… E noapte. Încă o noapte prea caldă pentru a putea ațipi măcar. Cleioasă și înceată, ne duce și sufletele la vale odată cu trecerea ei. Cearșafurile albe devin parcă jilave sub trupurile noastre,mai fierbinți decât aerul ce le îmbracă. Stăm goi, întinși pe patul larg, încercând să nu mișcăm un deget măcar, să nu ne atingem nici gândurile unul de altul. Ne-am scos singuratațile ce fuseseră pitite bine în sertarele minții încă de pe vremea când buchiseam amândoi abecedarul iubirii și le-am așezat -sabie a lui Tristán, între noi, protejându-ne unul pe celălalt.
Mirosul puternic al teilor a inundat dormitorul, impregnând pentru câteva zile mobila și cărțile răspândite până și sub pat. Răcoarea dușului abia părăsit, se pierde încă de la primii pași, trupurile învelindu-se cu aburii ceaiului ce au înlocuit pe nesimțite aerul. Ochii lucesc parcă a febră când se întretaie privirile și cuvintele pregătite recad în tiparele îmbâcsite de curgerea gelatinoasă a timpului…
« -Hai afară !» îmi spune și îmi atinge ușor mâna cu degetele ei lungi, având un singur inel cu piatră turcoaz pe cel mare, veriga fiind prea largă pentru celelalte. Inelul și brățara cu pietre identice înșirate pe un șnur subțire îi sunt singurele podoabe ce le poartă, nu și le scoate nici noaptea. Spune că o ajută să viseze în culori, îi poartă noroc și dacă le scoate, vraja se rupe. Eu cred că, de fapt, e prizoniera lor. Nu mi-a spus de unde le are însă câteodată, mai ales în timp ce facem dragoste, scânteiază scurt, parcă fură din energia noastră, parcă se incarcă...
Ne ridicăm anevoie și pășim desculți pe covorul devenit dintr-odată o părticică din nisipul fin al dupamiezelor sahariene. Afară , gresia terasei ne primește prietenoasă, îmbrățișându-ne tălpile cu urmele văpăii de peste zi, atât de caldă încât nici nu o mai simțim, persistă doar senzația că din ea ne-am fi născut. În spatele nostru perdeaua albă, străvezie, unduie ușor sub atingerea unui curent de aer, mai mult o părere. A coborât o cortină...
Acum, deasupra noastră e cerul negru, noi fiind în interiorul unei sfere... pământul e tot o sferă... o sferă închisă într-o alta sferă... și noi... entități la hotarul dintre două lumi. Avea dreptate Eugen Ionesco ! Ce-o fi însemnând «Mă simt în al nouălea cer ! »? Poți ști cum ți-ar putea fi acolo din moment ce tu nu l-ai străbătut nici pe primul?!?... Doar l-ai atins așa, în treacăt, nici zgârietură nu poate fi numită asta!
Stăm rezemați de balustrada din lemn de mahon montat pe armătură din fier forjat amintind feroneriile evului mediu și privim stelele așteptând o adiere măcar. Fierul negru, răsucit în spirale împletite și țintuite cu trandafiri lucrați în alamă nu e un moft sau un kitsch, e chiar vechi, ca dealtfel și casa cu cei peste o sută de ani ai ei. Având ziduri groase de peste un metru și camere înalte de trei metri, cum se făceau pe atunci, casa a constituit mult timp o posibilă pradă pentru tot felul de hiene ale agențiilor imobiliare sau prădători ai lumii interlope. Ca și pentru unele mărimi politice ale vremii, de altfel. Asta până a apărut ea, femeia de lângă mine, purtând un dosar burdușit cu acte de proprietate, parafat de tribunalul de la Haga și încheiat cu o sentință de punere în posesie irevocabilă, totul însoțit de o scrisoare adresată unei eminențe cenușii a guvernului. Din acel moment, parcă în urma unui ordin, casa a fost scoasă din toate evidențele celor enumerați mai sus. Cred că am fi putut să o și lăsăm descuiată, parcă erau postați la porți paznici nevazuți ce îi întorceau din drum pe toți cei ce veneau cu gând să fure. Chiar și musafirii simțeau prezența acestora pe lângă ei, nu-și puteau explica ce simt, dar unii chiar nu se simțeau în largul lor și se grăbeau să plece. Mai ales cei ce veneau cu gânduri ascunse. Așa am ajuns să descoperim realii prieteni, cam puțini la număr, e adevărat, dar izbutind să avem o companie agreabilă de fiecare dată.
Stelele sclipesc șters ca cioburile pe bolta de catedrală a cerului. Privindu-le, unele parcă încep să coboare încet, dar fără să crească în volum, ceea ce m-a mirat. « -Privește, i-am spus, nu vezi nimic neobișnuit?» Mă mângâie cu privirea și zâmbește doar, ridicând galeș un colț al gurii, așa cum știe că îmi place mie. Mai știe și că nu mă pot abține să nu-i culeg zâmbetul cu buzele. După o astfel de invitație ar urma războiul simțurilor, atingând hotarele demenței în încercările de contopire la nivel molecular ale celor două trupuri. În asemenea momente aprind scântei brățara și inelul !...
Sunt însă atent la steluțele ce coboară încetișor, pentru moment am crezut că sunt licurici, dar de unde licurici în plin oraș ?! E adevărat, casa e înconjurată de un parc plin de vegetație amestecată, castani uriași, plantați încă de la ridicarea construcției, printre ei nuci bătrâni ca romanțele, strajuiți de tufișurile ploii de aur. Iarba crește în dezordine prin hățișul rugilor de mure, zmeură și măceș, totul formând o mică junglă aici, în centrul orașului, stropită în alb și albastru de izbucnirile liliacului, primăvara. Mai noi sunt teii ce inconjoară casa, aceștia fiind plantați chiar în ziua morții lui Nicolae Labiș, spunea ea odată, așa scrie în documentele păstrate la dosarul familiei. Se poate să fie așa, poate ceva din spiritul poetului a migrat în sufletele acestor copaci cu flori mari și galbene ca mierea. Avem acolo, între doi tei, montat un hamac dublu, unde făceam dragoste și apoi dormeam în serile de mai, când erau teii în floare. Ziua, teritoriul era al albinelor, nu ne înțepau, dar le respectam munca și alternanța asta de a stăpâni acel colț al visării chiar ne plăcea, ne dădea ceva fiori. Nu știam niciodată dacă au plecat toate albinele spre adăposturile stupilor odată cu lăsarea serii, sau dacă a mai rămas vreuna mai leneșă să-și facă și ea somnul în hamac.
Coboară steluțele lin, parcă nu vor să fie observate. Ajung cam la înălțimea zborului unui avion utilitar, bun de păcălit țânțarii vara și încep să se deplaseze încet în stânga și în dreapta. Din fiecare steluță se desprind altele mai mici care continuă coborârea la fel de lin. Totul durează câteva minute, poate mai mult, dar eu pierdusem deja noțiunea curgerii timpului. Plouă pur și simplu cu luminițe mici ca scânteile desprinse dintr-o grămadă de jar răscolită cu vătraiul. Odată ajunse pe pământ, își fac loc și se cuibăresc acolo, așteptând zorile.
Mă întorc spre doamna mea. Continuă să tacă, doar mă fixează zâmbind. Îmi ia palma în mâna ei micuță dar fermă și o strânge cu putere privindu-mă în ochi. Simt cum pătrunde în adâncurile ființei mele, cum îmi inundă corpul și mintea, cum mă transformă într-o dublură a ei. Mă soarbe ușor, devenim un singur fluid energetic, un singur EU, ce umple două trupuri. Închid ochii, lumini de toate culorile se-amestecă sub pleoape, parcă se naște o auroră boreală acolo, iar în urechi răsună clinchetele unor pahare de cristal, ciocnindu-se, Totul pe fondul unui zgomot asemănător curgerii șampaniei spumoase în cupe. Litere și cuvinte fără noimă se amestecă în gânduri ce parcă nu sunt ale mele.
Acum, știu! Știu pentru că simt viitorul în toată splendoarea lui ! Luminițele sunt semințele unor plante ce nu se găsesc pe pământ, sunt aduse și pregătite pentru a fi introduse în solul nostru. Încolțesc sub efectul umezelii produse de roua dimineții, după noaptea Sânzienelor. Cresc relativ repede și în câteva zile înfloresc având toată gama de culori și nuanțe ale curcubeului. Când le privești vibrează și încep să irizeze, parcă îți citesc gândurile, formând o hologramă ce se zbate în jurul fiecăreia, îndemnându-te la visare. Asta dacă ai gânduri curate. Dacă vrei să le strivești simți țipătul a sute de lilieci în creier și renunți repede, mai ales că rămâi și cu o durere de cap persistentă, pulsatorie, parcă-ți explodează tâmplele. Trece cu o sărutare dată cuiva drag...
Dacă sunt tăiate sau rupte, continuă să ființeze fără să se ofilească. În timpul acesta, dintre staminele lor apar timide mici semințe cât gamalia de ac. Își caută o traiectorie care să le asigure o cât mai rapidă metamorfoză, apoi țâșnesc. Când găsesc pământ se ascund acolo iar puțina umezeală din aerul încins le ajută să prindă viață. Uneori, chiar și o urmă de praf între două scânduri ale podelei e deajuns pentru asta. Se hrănesc cu oxigenul din aerul terestru. Cu oxigen și lumină ! Misiunea lor este să curețe atmosfera de oxigen. Alt gaz, având arome din cele mai plăcute și cuprinzând toată gama mirodeniilor pământene avea să fie introdus prin intermediul altor semințe ce urmau să fie aduse mâine noapte. Gazul acesta cuprinde și toate atributele oxigenului! Invazia începuse, iar tot ce există aici va fi modificat, fiecare om purtând câte două flori în suflet. Entitățile neștiutei lumi urmau să coboare printre noi după trecerea a încă unui an, în dimineața Sânzienelor .
« - Sunt regina lor iar tu vei fi regele meu !» mi-a șoptit la ureche duios ca un acord de vioară, mușcând ușor.
Am plecat capul zâmbind. Două lumi își vor da mâna prin mine, o altă lume se va naște !...

TIMIȘOARA
NOAPTEA DE SÂNZIENE 2008