Albert era un tânăr student pasionat de literatură ca dealtfel toți tinerii din generația lui. Diverse cărți îi trecuseră prin vitrină, unele mai slabe, altele mai bune. Colegii săi considerau unele cărți ca niște trofee iar alții căutau să-și înmulțească colecția cu orice preț, renunțând la unele criterii. Noapte de noapte, carte după carte împlineau sufletele acestei generații tinere. Unii preferau doar proza, alții poeziile. Cei mai mulți citeau în paralel. Oare cărțile acceptau lucrul acesta?
Albert nu era așa. El nu citea în paralel. Era fidel și conștiincios când punea mâna pe câte o carte. Ba mai mult decât atât, nu citea orice. Își alegea cu mare grijă cărțile pentru a ști de la fiecare ce pretenții să aibă.
Într-una din seri, lui Albert îi cade în mână o carte care promitea… Deși era o carte care nu se potrivea deloc stilului său, sau el cărții, lui îi plăcea foarte mult. Avea să fie chiar o carte contestată de unii, dar acest lucru nu l-a împiedicat sa-și continue cititul.
După doar câteva capitole –nici măcar jumătate- lui Albert îi recade în mână o altă carte. Era continuarea forțată a unei trilogii citite de el in trecut. Fără nici o reținere, el renunță la cartea deja începută și cu dorință hulpavă se năpustește asupra acestei secunde bucurii. Avea să fie cea mai proastă carte citită vreodată.
Problema este că în secolul din care vă descriu aceste întâmplări, accesul la cărți nu era lafel precum este azi, adică o carte dacă nu apuci să o termini, rar mai ai ocazia să o citești iar.
În timp ce citea, lui Albert îi părea din ce în ce mai rău după cartea începută și neterminată. Știa că nu va mai exista o a doua ocazie să o citească. Dar cum mai toate regretele de genul acesta odată cu timpul își pierd intensitatea, studentul nostru se gândea ca în scurt timp va uita de acea carte și nu va mai fi urmărit de dorința de a o citi. În ce a constat resemnarea lui? În lecturarea altor cărți, foarte vechi, sacre, de o reală importanță, cărți aduse de la mare distanță, cu un puternic conținut epic. Dar zilele treceau și el nu putea să uite acea colecție de nuvele.
Trecuseră mai mult de un an. Săptămânal sau bilunar căuta la bibliotecă. Răspunsul era același: este dată altcuiva. Întreba la diverse librării: nimeni nu auzise de cartea aceasta. A încercat și la anticariat: „A… doar ce am dat-o zilele trecute” i-a răspuns anticarul…
Și totuși, în decurs de peste un an, o dată a dat ochii cu această carte. O singură dată. Într-o seară, chiar de ziua lui, cartea mult visată i-a răsărit în vitrina unei librării. Era foarte târziu, librăria era închisă, dar el oricum nu avea bani să o cumpere. Așa că tot fără cartea lui a rămas.
Altădată, într-o discuție amicală cu câțiva cunoscuți, Albert observă pe cineva care doar ce citise această carte. Pentru a nu părea nici incult și nici vinovăția să nu și-o arate, a căutat să-i adreseze întrebări subtile despre acea carte. Foarte trist a fost când a auzit răspunsul grosolan al tipului. Nu-i venea să creadă: „Cum? O carte atât de bună iar tu astfel de concluzii poți să tragi?” Simțea atunci că nu este drept: el care căuta cartea aceea cu disperare de atâta timp ar fi prețuit-o cum se cuvine, iar unul căreia i-a ieșit din mâini nu este deloc încântat de ea. Era extrem de frustrat din cauza aceasta.
Dar adevărul era altul. Iar Albert și-a dat și el seama… vina era în totalitate a lui. Faptul că acel băiat nu era încântat de carte nu reprezintă o ofensă foarte mare în comparație cu ce făcuse el. El de bunăseamă a renunțat la acea carte fără să aibă răbdare să o termine. I-a fost infidel… Iar acum își acceptă pedeapsa primită de la viață.

Cartea… cel mai bun alibi.