Încă de la primul contact cu apa din cristelnița bisericii, Ionică a început să urle. Înzestrat cu o capacitate pulmonară invidiată până și de măgarul familiei, în scurt timp plânsetul lui făcu înconjurul satului.
Având în vedere momentul declanșator, unii spuneau că necuratul are sigur vreo legătură cu țipătul copilului, alții gândeau că mama Firica are partea ei clară de vină, cu uitătura ei vicleană și nițel șpanche, cei mai mulți însă făceau echilibristică pe diverse crengi ale arborelui genealogic al familiei, nereușind să cadă de acord, dacă a șaptea sau a cincea spiță ar fi putut prevesti un urmaș atât de gălăgios.
Dar cum datul cu presupusul nu avea finalitate iar Ionică nu contenea cu plânsul, obștea se mobiliză asupra găsirii unor posibile soluții.
Au fost aduse, rând pe rând, toate specialistele calificate în străvechea artă a descântatului. După manevrele radicale pe care le împlică descântecele de strâns, de prins, de streche, de bubă neagră, de mătreață, de pocitură, de mâncătură, de roșață, de rânză, de junghi, de ursită pe ursită fără ursită, Ionică se mai lungi, de voie de nevoie, cu câțiva centimetri iar zbierătul i se extinse preț de câteva octave.
Sătenii se văzură nevoiți să încadreze situația la gradul minus zero pe scara podului. Fără această manevră strategică nu ar fi putut beneficia de consilierea profesionistă a înțeleptului local. Înțelept care, privind scurt în direcția ghemotocului urlător, puse diagnosticul cu profesionialism și rapiditate:
- Copilul acesta vrea ceva. Am zis!
Femeile își puseră mâna la gură speriate, bărbații clătinară din cap grav, pentru a câta oară uimiți până în străfundurile lor de străfundurile înțelepte ale înțeleptului.
- Poate ar fi trebuit să-l întrebăm ce anume, îndrăzni Firica, odată ieșiți din bordeiul acoperit cu stuf, din belșug.
Oamenii înmărmuriră în fața prostiei fără margini a femeii. Personaje ca ea, fără brainstorming-uri și open mind-uri, reprezentau singurele și principalele piedici în calea marei și izbăvitoarei integrări europene.
Femeia fu lăsată să băltească în propria ei ignoranță, precum o gâscă beteagă în mijlocul iazului.
Înviorați de verdictul înțeleptului, ceilalți stabiliră în grabă un extra-calendar al adunărilor obștești, știut fiind că unirea în cuget și simțiri a procurat românilor mai multe probleme decât orice altă hoardă migratoare pripășită vremelnic.
În grabă mare fură organizate alte trei botezuri, la care sătenii au schimbat, consecutiv și gradat, apa, cristelnița, biserica și, în cele din urmă, popa. Fără rezultat.
Nici schimbările nutritive n-au avut un rezultat notabil. Nici laptele de măgăriță, bivoliță, capră, nici laptele femeiii cu IQ-ul cel mai ridicat pe o rază de trei sate de jur-împrejur nu se dovediră a fi alternative mai bune decât laptele Firicăi.
Încet-încet, ridicară din umeri cu toții.
Soluția este că nu sunt soluții, hotărâse primarul la ultima adunare cu caracter conclusiv.
Sătenii îi dădură dreptate și apucând hârlețele de coadă porniră la treburile lor. Era timpul arăturilor de primăvară pe care le terminau iarna, imediat ce se isprăveau inundațiile de toamnă. Le-ar fi fost mai ușor dacă ar fi folosit tractorul Gugulanului, dar trepidațiile acestuia puneau în pericol stabilitatea digului de protecție dintre sat și Dunăre, o altă problemă gravă cu soluție fără soluții, clasată cu mai mult timp în urmă.
În timp ce sătenii zgârâiau coaja încrețită a ogoarelor cu lopățelele, pe ușa din dos a povestirii noastre intră, intempestiv, tatăl lui Ionică. Deși programat să apară doar la următorul eveniment notabil din viața pruncului, cum ar fi nunta, bunăoară, dădu peste cap frumusețe de scenariu, impulsionat fiind de goliciunea dezolantă a butoiului cu care se antrenase vreme de trei luni în beciul familiei.
Când își descoperi fiul zbierând cu nădejde în pătuț, lui Gheorghe i se dezvoltă brusc un vârtej emoțional turbulent. Brațele sale, pe alocuri vânjoase, pe alocuri păroase ridicară șovăielnic pruncul.
La primul contact cu figura paternă, Ionică slobozi un strigăt înfricoșător, care scutură câmpiile și digul sătesc mai ceva decât tractorul Gugulanului.
Adâncurile pământului se cutremurară, zgâlțâind prin propagare și sufletul virgin al lui Gheorghe:
- Ete, bă, cum te cheamă, bă... de ce plângi tu așa tare, băiatu’ tatii? Din cauza lui mă-ta, nu-i așa? Grijania mamii ei de muiere împuțită! A plecat la prășit și te-a lăsat singur în casă... nu te-a luat și pe tine ... ea i-o doamnă, nu-i așa? Ei lasă, îi arăt eu când vine acasă, spuse cu mai puțină convingere Gheorghe, nebizuindu-se prea mult pe capacitatea lui de așteptare în condiții de uscăciune.
Neașteptat, o altă dorința ciudată îl încercă, precum un pantof strâmt. Ce-ar fi dacă și-ar lipi obrazul de fețișoara copilului?
Zis și făcut, numai că la apropierea pădurii țepoase mirosind tranchilizant, Ionică scoase un alt urlet, de cel puțin zece ori mai puternic decât primul.
Lumea păru că se oprește în loc iar ochii lui Gheorghe se căscară în același mod și în același moment cu o breșa imensă în digul de protecție.
Eliberată în sfârșit din strâsoare, Dunărea umplu cu frenezie toate cotloanele realității sătești, incluzând aici și izmenele lui Gheorghe.
Și, pentru că în mintea lui toate relele vieții lui prezente, anterioare și viitoare o indicau drept vinovată pe Firica, nu se gândi nici o clipă că Dunărea ar putea fi responsabilă de umezeala și răceala ce-i ajunse, ușurel, până la brâu...
- Grijania mamii ei de muiere proastă! De unde o fi scăpat potopul aist de apă, bombăni Gheorghe când zări în ușă plutind butoiul pe care tocmai îl golise. O omor, tată, o omor, altarul cui o făcut-o! Tu, stai aici, zise trântind copilul în polobocul plutitor, în timp ce el, precum un haiduc se aruncă hotărât în apă. Butoiul rămas în fundul beciului trebuia salvat cu orice preț.
Ionică, ajuns precum o sarmală pe fundul neobișnuitei ambarcațiuni, era mai mut ca niciodată. Poate, pentru că locul nu-i permitea o perspectivă de ansamblu asupra celor ce se petreceau în jurul lui sau, poate, tocmai pentru că avea o bună perspectivă pe ansamblu, acesta incluzând atât viitorul apropiat, cât și pe cel de foarte departe.
Cu totul neobișnuit, butoiul navigant, odată ajuns pe mijlocul Dunării, nu se lăsă influențat de curenții care în mod normal l-ar fi purtat spre oarece guri vărsătoare, ci, bățos, o porni spre Munții Pădurea Neagră, precum o pasăre migratoare ce se întoarce la cuib.

Epilog

Sătenii, înmărmuriți, n-au bănuit niciodată că vechea problemă cu soluție fără soluții o rezolvase pe cea de proaspătă amintire. S-au refugiat prin păduri, așa cum făceau odată străbunii lor, mâncând rădăcini și trăind în corturile oferite cu dărnicie de guvern.
Gheorghe n-a mai apucat să o bată pe Firica, alegând să rămână, pe veci, ud și țeapăn. Mai târziu, legendele satului aveau să-l treacă în rândul eroilor, doar murise încercând să-și salveze fiul, nu?

Ionică a avut parte de o călătorie liniștită și plină de învățăminte. Odată ajuns în punctul final, fu pescuit de un bancher celebru, orfan de copii, dar cu multe jumătați de împărățit.

Dumnezeu și-a frecat mâinile bucuros, privind peste balta imensă unde fusese odată o țară. În sfârșit, rezolvase încurcătura teribilă pe care o făcuse la nașterea lui Ionică. Băiatul ajunsese acolo unde îi era locul. După ce va crește mare, va reveni pe vatra fostului său sat pentru a construi o țară nouă.
De data asta, așa cum trebuie, fără probleme grave cu soluție fără soluții.