dimineața orașul miroase a benzină. decît să cred că tot mirosul ăsta vine din școlile igienizate prefer să-mi imaginez că sînt primarul acestui oraș cu două artere principale una care duce spre inimă și alta care străbate tot trupul. și în fiecare dimineață organizez întîlniri cu beneficiarii de la 416 stropesc pe cîte unul cu benzină îl urc pe hotel și-i dau foc. carnea lor e bună arde o zi întreagă și fumul se înalță nesperat de mult. ăsta e felul meu de a avea grijă să nu te rătăcești. de fapt în fiecare zi ghicesc în oase în pietre în ceara de pe ochi locurile unde ai putea fi. pe o plajă avînd grijă de balenele eșuate din vis. pe un cîmp făcînd poteci ascunse pentru iepuri ferindu-i în chipul acesta de pușcoacele vînătorilor. noaptea dau foc altuia e felul meu de a-ți spune că nu dorm. primarul orașului de termopan și de orologii nu doarme. el ține luminile aprinse merge noaptea pe străzi și strigă e ora unu nu s-a întîmplat nimic e ora două n-a venit nimeni. să știi că aici toată lumea te așteaptă cu lanuri de floarea soarelui în geam.

*

de regulă ajung primul în redacție. mă calcă pe nervi bîzîitul aspiratoarelor chelnerii curăță terasele de lîngă noi calculatorul vuiește de parcă în apropiere s-a rupt un baraj. pentru jumătate de oră sînt singur îmi desfac țeasta îmi las gîndurile hai hui peste birouri ca niște capre de munte care dispar la vederea primului om. o jumătate de oră sînt al meu o jumătate de oră sînt al tău de fapt al meu sau al tău e totuna.

apoi totul se precipită îmi cresc gheare și colți sfîșii orașul mănînc apoi adorm în măruntaiele lui. nu mă pot întoarce la ceea ce am fost decît seara. atunci lucrurile își pierd conturul și îți e mai ușor să crezi tu poți fi orice.

*

cînd intri la don petrică trebuie să știi patru lucruri. vinul se dă la halbă cînd se îmbată oamenii se cară pe brațe ca într-un fel de brotherhood of man pe care nici măcar nu trebuie să încerci să-l înțelegi nimeni n-a auzit de cohen și toți joacă table.
don petrică e chel și uneori uită unde își pune ochelarii. despre crîșma lui vorbește ca despre o hacienda. îmi spune uite aici e candelabrul aici e salonul unde luăm cina aici e țarcul de vite. în hacienda se retrag senioritele după ce fac curat în scările de bloc. toate put a mahorcă și rom. aici e cel mai bun loc să faci pace cu tine să te gîndești la ai tăi. dacă ne e teamă de moarte nu ne temem niciodată la fel. dar moartea nu e atunci cînd te cobori în pămînt și-ți faci curaj să respiri. moartea e atunci cînd lipsește ceva sau cînd cînd uiți sau cînd stai zece ore pe tren și-ajungi într-o gară care se lipește de tine ca o boală de piele.

uneori don petrică doarme cu capul pe bar din gură îi curge saliva ai impresia că toate gîndurile au ieșit din el ca niște melci poți să știi ce-au devenit după dîra pe care au lăsat-o în urmă.
atunci las și eu în urmă orașul mă fac mic un punct un bob de orez un fir de praf pe parchet. atunci mă gîndesc la faptul că facem dragoste facem copii doar ca să nu ne simțim singuri. doar ca să ne recunoaștem. don petrică se trezește îmi spune nu mai vorbi singur eu îi răspund nu vorbesc singur iubita mea e aici dar nu o vezi pentru că ochii văd doar ceea ce ne trebuie nouă. într-un fel e plăcut să adormi în felul acesta și să te trezești cu aceeași dragoste ghemuită în stomac ca un animal călduț care nu mai are unde să plece.