Partea 1- Rostuiri

substantiv : masca;
verb : a (ritmic)...
adjective : n-are !
Noptiera rămânea sprijin serilor în care singurătatea îl îmboldea să mai arunce o privire fugară, fără conținut, ultimei rămășițe din viața în care crezuse. Asta era doar în primul plan existențial...Pe al doilea era prezentă o masă de ruletă pe care cărțile de tarot stăteau în pachet. Pe cel din urmă era vocea.
1 Substantivul își acoperea din nou fața. Știa ca florile nu-i fac bine , dar nu se chinui să le acopere - își acoperi fața, mâinile, ghinionul, speranța! Auzea clocotul cailor de a purcede în cețurile sub care se întindea zarea...asta era alta lume. Oglinda reflecta în interiorul semiîntunecat valurile de dorința acerbă, izbucnite din izolarea la care masca se supuse. Nu mai plângea, nu mai râdea, o făceau atîți alți subiecți...Citi : "coeficient de fericire 175%" și își privi culoarea cenușie a încheieturii eliberate din strînsoarea uniformei. Și-o acoperi repede, cu scârbă, de parcă pofta de libertate ar fi ieșit prin porii neacoperiți și , sprijinit de noptieră, își alese din nou tipul de somn - urma schimbul trei...

2 Trecuse încă un ciclu de eternitați peste somnul care , deși programat, nu vroia să apară. Pielea aceea roz-trandafirie chinuia substantivul. Era mai ales o întrebare care presupunea răspuns cu da sau nu: laitmotivul răspunsului zăcea, însă, în zeci de ipoteze pe care nu le acoperise. Pur și simplu nu avea cîte o mască pentru fiecare.
Și-l mai deranjau caii...Masa de joc era deja desfășurată, cărțile stăteau cuminți în locul ales de ...destin? De ...Dumnezeu?
Făcuse jocul în tropotul obositor al copitelor, care ritmau în respirația sacadată, în zgomotul bilei rostogolindu-se pe verde. Iar acum urma să extraga întîia carte...

3 Analogia rămânea singurul punct din care putea pleca pe o alee nu tocmai lină. Împletitura decibelilor nu lăsa nimic la voia întâmplării...aceeași voce era situată pe un ton baritonal, pe unul de soprană, aaa, mai era si unul comun. Dar situația trăgătorilor la caleașca somnului, deținătorul pielii albe care-și îndrepta sistematic - din reflex, poate- privirea spre soarele de dincolo de cețuri, cititul panopliei de deasupra ușii care acum arăta: "coeficient de fericire - 14%", lipsa acerbă a atingerii directe cu suprafețele înconjurătoare, duceau la aceeași carte - prima extrasa. Gândea, poate pentru prima oara. Asta durea. Și durerea îi făcea plăcere!
Știa asta, așa cum știa că e drept! Poate din această cauză avea buzunare doar pe stînga ...


Partea 2- Reverii

Caii albi își scuturaseră ceramica opulentă și plecaseră pe drumul visului. Aruncă o privire grăbită asupra urmei aburinde, asupra caleștii negre, hotărîndu-se dacă să participe, parcă, apoi intră în trăsură. Frapat, descoperi masca, iar sub ea pielea gri care-i aparținea!
Nu-i rămase decît să-și câștige locul în propriul trup.
Priveliștea era încîntătoare...Cînd zburau peste o pădure care-și agăța copacii negri de vîrful norilor albi, prin care un pârâu uitat își cânta trecerea printre pietre cu sunete molcome, romantice, cînd părăseau uscatul avântându-se în întinderi cu valuri curgătoare, cu delfinii care-i conduceau cu spinarile în aer, suplinind , parcă, lipsa unei cărări bătătorite...Și toate astea nu le văzuse vreodată...
La un moment dat avu sentimentul trezirii...Ba nu! Era încă acolo, în trăsura, doar mâneca îi era trasă sistematic de cineva...Copilul!
Recunoștea în acest copil anii tinereții care trecuseră ca un vifor și se terminaseră prea devreme...Apoi începu șirul întrebărilor. Scurte, cu o multidunine de înțelesuri , mai ales personale, întrebarile veneau fulger de parcă gânditul răspunsului nu era necesar. Răspunsurile, adesea bâlbâite, se mutaseră pe canapeaua albă, moale pe care era întins. Copilul , cu ochelari cu ramă groasă, părea o caricatură severă a subiectului...așa...așezat pe fotoliul care nu-i lăsa nici o portiță de scăpare.
Nu-și dădu seama cînd părăsise trăsura, unde dispărusera caii, auzea doar tirul întrebărilor obositoare- mai ales- prin dependența de ele...Îl mira și mai tare pielea alb-trandafirie a copilului...a lui!

Partea 3- Revelatii

În faptul trezirii îi apăru din nou masa, cu bila care se tot învârtea. Așternutul boțit nu-i liniștea cu nimic fruntea chinuită încă de întrebările la care nu găsea răspuns. Din tot visul alb-negru asta rămase, încrețind și mai mult fruntea transpirată. Deasupra ușii, panoplia arăta ultima legătură cu ce se întamplase : "coeficient de fericire -54%"
Pe fereastră, dimineața își făcea loc - ca de atîtea ori. Dar ceața dispăruse! Era atât de senin , încat corola roșie a soarelui se vedea în toata plinătatea sa. Substantivul scoase din buzunarul - care bineînțeles era pe partea stîngă- o batistă și-și șterse transpirația de deasupra ochilor...Apoi , se așeză în fața ferestrei cu o bucurie copilărească, molipsitoare. Răsăritul îi aducea răspunsurile! Răsăritul, soarele, îl umplea de atâta dorința! Aruncă masca, mănușile, acoperământul! Pipaia geamul cu degete tremurânde, găsind în rugozitatea aproape perfectă rostul , esența atingerii...
Cercul roșu nu-i rănea ochii...Îl privea lăcrimând, înduioșat de ceea ce-i putea transmite.
La început, pielea lua o culoare albastră, nefirească. Dupa un timp în care soarele își reflecta puterea asupra corpului, aceasta deveni de un roșu incandescent. Parcă razele intrau în corpul amorțit și nu mai vroiau să plece...rămâneau prizoniere împrumutând din culoarea lor pielii obosite...Iar în mijlocul incandescenței bila își continua traseul pe masa verde în volute din ce in ce mai închise... Asta până când substantivul, obosit de atâta frumos, începu o plimbare forțată în interiorul căruia îi cunoștea fiecare pată, fiecare colț! Le pipăia pe toate , pe rând, bucurând simțurile. Atașând sentimente lucrurilor care în seară le cunoștea insuficient - reci, străine... Așa, pielea lua culoarea alb-trandafirie!
Înțelese!
Aflase!

Partea 4 - Retuș

Se îmbrăcă știind că tebuie să iasă, să vadă! Aruncă o ultimă privire în oglinda și - stupoare! Se opri să observe îndelung pielea ce devenise trandafirie..."Asta rămâne doar pentru mine" gândi, și-și acoperi fața cu masca, mâinile cu mănuși...
Se opri în parcul din apropiere uimit de frunzele căzute anul trecut. Începu febril să le culeagă, întâi pe cele mari care-și păstraseră codița, apoi pe celelalte...
Revenit în încapere, împrastie frunzele pe pat, pe noptiera -de pe care culese grăbit singurul ornament - bibeloul cu trasura neagră și caii albi, pe care o depuse ca pe o ofrandă pe birou. Se aseză apoi în scaunul acela ...
Bila își terminase ultima rotație și se izbi cu putere în pătrățelul negru în care numarul 13, pictat în alb, aducea o domolire a culorii transformînd-o într-un gri șters. Doar masa își continua rotațiile...Alături, era cartea extrasă. O intoarse cu oarecare teamă : reprezenta "Bufonul" !
Se desfacu din strânsoarea hainelor fără a părăsi scaunul. Apoi, mâinile dezgolite le înfundă în pieptul care aștepta asta. Își scoase sufletul și-l aseză în fata, pe masă. Începu să-l împartă : întâi în două, apoi în patru, apoi din ce în ce mai mic pînă se transformă într-o sumedenie de atomi jucăuși.
Ca să-i liniștească, îi aranjă în litere...
Apoi se întinse în patul plin de frunze veștede, sperând la un ultim vis.

Partea 5 - Rest

După ani, un copil se apleca să așeze floarea pe mormântul cu dale gri...
Nuuuu, nuuu... Nu floare! Florile îi fac rău!
Florile..., nu-i mai făceau nimic!