agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5360 .



Uimire și cutremur
proză [ ]
fragment2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Amélie_Nothomb ]

2008-10-13  |     |  Înscris în bibliotecă de carmen nicoara



Tenul ei alb și totodată mat era acela despre care vorbește atît de bine Tanizaki. Fubuki întruchipa la perfecție frumusețea niponă, cu excepția stupefiantă a taliei sale. Chipul său o înrudea cu „garoafa vechii Japonii", simbolul tinerelor de viță nobilă din vremurile de odinioară: așezat pe silueta aceea imensă, era menit să domine lumea.
Yumimoto era una dintre cele mai mari companii din univers. Domnul Haneda conducea sectorul Import-Export, care vindea și cumpăra tot ce exista de-a lungul și de-a latul întregii planete.
Catalogul de Import-Export Yumimoto era versiunea titanică a celui al lui Prevert: de la șvaițerul finlandez pînă la soda singaporeză, de la fibra optică cana-diană pînă la pneurile franțuzești și iuta togoleză, nimic nu-i scăpa.
Notiunea de bani, la Yumimoto, depă-șea înțelegerea omenească. Incepînd de la o anumită acumulare de zerouri, sumele părăseau domeniul numerelor pentru a
21
intra în cel al artei abstracte. Mă întrebam dacă exista în companie vreo ființă capa-bilă să se bucure de cîștigarea a o sută de milioane de yeni sau să deplîngă pierderea unei sume echivalente.
Angajații de la Yumimoto, ca și zerou-rile, nu dobîndcau valoare decît precedați de alte cifre. Toți, în afară de mine, care nu atingeam nici măcar valoarea lui zero.
Zilele se scurgeau, iar eu continuam să fiu inutilă. Asta nu mă deranja din cale-afară. Avearn impresia că mă uitaseră, ceea ce nu era dezagreabil. Așezată la birou, citeam și reciteam documentele pe care Fubuki mi le pusese la dispoziție. Erau extrem de neinteresante, cu excepția unuia care repertoria membrii companiei Yumimoto: în el erau înscrise numele și prenumele, data și locul nașterii, iar dacă era cazul numele soțului sau soției și ale copiilor, cu data de naștere a fiecăruia.
în sine, infbrmațiile astea n-aveau nimic fascinant. Dar cînd ești lihnit de foame, un coltuc de pîine devine apetisant: în starea de inactivitate și de inanitie în care
22

se afla creierul meu, lista mi s-a părut picantă ca o revistă de scandal. De fapt, era și singura hîrțoagă pe care o înțe-legeam.
Ca să las impresia că muncesc, am hotărît s-o învăț pe de rost. Erau cam o sută de nume. Cei mai mulți erau căsă-toriți și tați sau mame de familie, lucru care îmi îngreuna sarcina.
Studiam: rînd pe rînd, figura îmi era plecată deasupra materialului, apoi ridi-cată pentru a recita în interiorul cutiei mele negre. De fiecare dată cînd înălțam capul, aveam dinaintea ochilor chipul lui Fubuki, așezată față-n față cu mine.
Domnul Saito nu-mi mai cerea să-i scriu scrisori lui Adam Johnson sau oricui altcuiva. De altfel, nu-mi cerea nimic, doar să-i aduc cafele.
Nimic nu era mai normal, cînd debutai într-o companie niponă, decît să începi cu ochakumi - „functia onorabilului ceai". Mi-am luat așadar rolul foarte în serios, mai ales că era singurul care mi se atribuise.
23
Am învățat foarte repede obiceiurile fiecăruia: pentru domnul Saito, încă de la opt și jumătate, o cafea neagră. Pentru domnul Unaji, o cafea cu lapte, două cu-buri de zahăr, la ora zece. Pentru domnul Mizuno, un pahar de Cola pe oră. Pentru domnul Okada, la cinci după-amiază, un ceai englezesc cu o infimă picătură de lapte. Pentru Fubuki, un ceai verde la nouă, o cafea neagră la doisprezece, un ceai verde la trei și o ultimă cafea neagră la șapte - de fiecare dată îmi mulțumea cu o politețe fermecătoare.
Această primă și umilă sarcină se dovedi și cea care avea să mă ducă la pierzanie.
/•>
Intr-o dimineață, domnul Saito mă anunță că vicepreședintele va primi în biroul său o delegație importantă a unei firme prietene:
— Cafea pentru douăzeci de persoane. Am intrat la domnul Omochi cu o tavă mare și am fost mai mult decît perfectă:
am servit fiecare cească cu deferenta
24

cuvenită, psalmodiind cele mai rafinate formule ale ritualului, plecîndu-mi ochii și înclinîndu-mă. Dacă ar exista o medalie de merit pentru Qchakumi, ar fi trebuit să-mi fie decernată.
Cîteva ore după aceea, delegația plecă. Vocea bubuitoare a enormului domn Omochi tună:
— Saito-san!
îl văzui pe domnul Saito ridicîndu-se dintr-un salt, devenind livid și dînd fuga în bîrlogul vicepreședintelui. Urletele obezului răsunară dincolo de perete. Nu se întelegea ce spunea, dar nu părea ceva prea amabil.
Domnul Saito se întoarse, cu o față des-compusă. Am avut o izbucnire prostească de tandrețe pentru el, gîndindu-mă că agresorul său trăgea de trei ori mai greu la cîntar. în clipa aceea mă chemă, pe un ton furios.
L-am urmat într-un birou gol. îmi vorbi cu o mînie care-l făcea să se bîlbîie:
— Ați indispus profund delegația firmei prietene! Ați servit cafeaua cu niște
25
formule care sugerau că vorbiți japoneza la perfecție!
— Dar n-o vorbesc chiar așa de rău, Saito-san!
— Tăceți! Cu ce drept vă apărați? Domnul Omochi e foarte supărat pe dum-neavoastră. Ați creat o ambianță execra-bilă în ședința de azi-dimineață: cum ar mai fi putut partenerii noștri să se simtă în siguranță, cu o albă care le înțelege limba? începînd din momentul ăsta, nu mai vorbiți japoneza.
Am făcut ochii mari.
— Poftim?
— Nu mai știți japoneza. E clar?
— Păi Yumimoto m-a angajat tocmai pentru că știam limba!
— Nu mă interesează. Vă ordon să nu mai înțelegeți japoneza.
— Imposibil. Nimeni nu se poate su-pune unui astfel de ordin.
— Există întotdeauna un mijloc de a te supune. Asta ar trebui să înteleagă creie-rele occidentale.
26

„lată-ne ajunși și aici", mi-am zis, înainte să-i dau înainte:
— Probabil creierul nipon este capabil să-și impună să uite o limbă. Creierul occi-dental nu are asemenea mijloace.
Argumentul acesta extravagant i se păru admisibil domnului Saito.
— Incercați totuși. Prefaceți-vă măcar. Am primit ordine în ceea ce vă privește. S-a înțeles?
Tonul era sec și poruncitor.
Cînd m-am întors în biroul meu, pro-babil că nu aveam o mutră prea grozavă, căci Fubuki îmi aruncă o privire blîndă și neliniștită. Am rămas multă vreme într-o stare de prostrație, tot întrebîndu-mă ce atitudine să adopt.
Cel mai logic ar fi fost să-mi prezint demisia. Totuși, nu mă puteam împăca cu ideea. In ochii unui occidental, n-ar fi fost deloc degradant; în ochii unui japonez, ar fi însemnat să-mi pierd obrazul. Eram în companie abia de o lună. Or, eu semnasem un contract de un an. Dacă aș fi plecat
27
după atît de puțin timp m-aș fi acoperit de rușine și în ochii lor, și în ai mei.
Mai ales că n-aveam nici un chef să plec. Făcusem totuși niște eforturi ca să intru în compania asta: studiasem tokyota de afaceri, trecusem o grămadă de teste. Desigur, nu avusesem niciodată ambiția să ajung mare căpetenie în comerțul inter-național, dar simțeam dintotdeauna dorința de a trăi în această țară căreia îi consacrasem un cult încă de la primele amintiri idilice pe care le păstram din fragedă copilărie.
Am să rămîn.
^.
In consecință, trebuia să găsesc un mij-loc de a îndeplini ordinul domnului Saito. Mi-am sondat creierul în căutarea unui strat geologic propice amneziei: existau oare astfel de subterane în fortăreața mea neuronală ? Vai mie, edificiul meu cerebral avea puncte forte și puncte slabe, tur-nulețe și fisuri, spărturi și șanțuri cu apă, dar nimic care să-mi permită îngroparea unei limbi pe care-o auzeam vorbită fără încetare.
28

Neputînd s-o uit, oare puteam măcar s-o ascund? Dacă limbajul era o pădure, îmi era oare cu putință să tăinuiesc, în spatele fagilor francezi, teilor englezești, stejarilor latini și măslinilor grecești, imensitatea cryptomerilor niponi, care în acest caz și-ar fl meritat numele pe drept cuvînt ?
Mori, patronimul lui Fubuki, înseamnă pădure. Să fi fost și motivul pentru care în acel moment privirile-mi descumpănite s-au oprit asupra ei? Mi-am dat seama că mă privea lung, cu un aer întrebător.
Se ridică și-mi făcu semn să o urmez. La bucătărie, m-am prăbușit pe un scaun.
— Ce v-a spus? mă întrebă.
Mi-am vărsat amarul. Vorbeam cu glas întretăiat, eram în pragul lacrimilor. N-am reușit să-mi mai rețin niște vorbe primejdioase:
— îl urăsc pe domnul Saito. E un tică-los și un imbecil.
Fubuki schiță un surîs:
— Nu. Vă înșelați.
29
— Evident. Dumneavoastră sînteți drăguță, nu vedeți răul. Oricum, ca să-mi dea un asemenea ordin nu poate să nu fieun...
— Liniștiți-vă. Ordinul nu venea de la el. Transmitea doar instrucțiunile dom-nului Omochi. N-avea de ales.
— In cazul ăsta, domnul Omochi e un...
— E o persoană foarte aparte, mi-o tăie ea. Ce vreți? E vicepreședinte. Nu putem face nimic.
— Aș putea să-i vorbesc președintelui, domnul Haneda. Ce fel de om e?
— Domnul Haneda e un om remar-cabil. E foarte inteligent și foarte bun. Din păcate însă, nici nu poate fi vorba să-i adresați vreo plîngere.
Avea dreptate, știam. Ca subaltern, era de neconceput să sari fie și o singură treaptă ierarhică, darămite pe toate! Nu aveam dreptul să mă adresez decît supe-riorului meu direct, care se nimerea să fie domnișoara Mori.
— Fubuki, dumneavoastră sînteți sin-gura mea scăpare. Știu că nu puteți face
30

mare lucru pentru mine. Dar vă mulțumesc. Simpla dumneavoastră ome-nie îmi face foarte bine.
Surîse.
Am întrebat-o care era ideograma pre-numelui său. Mi-a arătat cartea ei de vizită. M-am uitat la kanji și-am ex-clamat:
— Furtună de zăpadă! Fubuki în-seamnă „furtună de zăpadă"! E prea frumos să te cheme așa!
— Cînd m-am născut, era o furtună de zăpadă. Părinții mei au văzut un semn în asta.
Lista Yumimoto îmi veni din nou în minte: „Mori Fubuki, născută la Nara pe 18 ianuarie 1961...". Era un copil al iernh. Mi-am imaginat dintr-o dată furtuna de zăpadă peste sublimul oraș Nara, peste nenumăratele lui clopote - oare nu era normal ca această femeie superbă să fie născută în ziua în care frumusețea cerului se abătea asupra frumuseții pămîntului?
Mi-a vorbit despre copilăria ei în Kansai. I-am vorbit despre a mea, care
31
începuse în aceeași provincie, nu departe de Nara, în satul Shukugawa, aproape de muntele Kabuto - evocarea acelor locuri mitologice mă făcea să lăcrimez.
— Cît mă bucur că amîndouă sîntem copii ai Kansai-ului! Acolo bate inima vechii Japonii.
într-acolo continua să bată și inima mea din ziua în care, la vîrsta de cinci ani, părăsisem munții niponi pentru deșertul chinez. Atît de adînc mă marcase acest prim exil, încît mă simțeam în stare de orice pentru a fi reîncorporată țării din care atît amar de vreme mă crezusem ori-ginară.
Cînd ne-am întors la birourile noastre așezate față în față, nu găsisem nici o soluție pentru problema mea. Știam mai puțin ca oricînd care era ori care avea să fie locul meu în compania Yumimoto. Dar simțeam o mare ușurare, fiindcă eram colega lui Fubuki Mori.
Trebuia deci să dau impresia că lucrez, fără să pară totuși că aș înțelege vreun
32

cuvînt din tot ce se spunea în jurul meu. De aici înainte, serveam diversele cești de ceai și de cafea fără cea mai mică urmă a vreunei formule de politețe și fără să răs-pund la mulțumirile funcționarilor. Aceștia nu erau la curent cu noile mele instruc-țiuni și se mirau că amabila gheișă albă devenise mută ca un pește și grosolană ca un yankeu.
Din păcate însă, ochakumi-vX nu-mi lua mult timp. Am hotărît, fără să cer per-misiunea nimănui, să distribui cores-pondența.
Trebuia să împingi un enorm cărucior metalic printre numeroasele birouri uriașe și să-i dai fiecăruia scrisorile. Munca asta îmi convenea de minune. Mai întîi, pentru că-mi punea la contribuție competențele lingvistice, întrucît majori-tatea adreselor erau redactate în ideo-grame - cînd domnul Saito era foarte departe de mine nu ascundeam faptul că știu japoneza. în al doilea rînd, desco-peream că nu degeaba învățasem lista Yumimoto pe de rost: puteam nu numai
33
să-i identific pînă și pe cei mai mărunți dintre angajați, dar și să profit de sarcina mea la o adică pentru a le ura la mulți ani - lor, soției sau copilului.
Cu un surîs și o plecăciune, spuneam:
„Domnule Shiranai, iată corespondența dumneavoastră. La mulți ani micuțului Yoshiro, azi face trei ani".
Ceea ce îmi atrăgea de fiecare dată o privire stupefiată.
Această ocupație îmi lua cu atît mai mult timp cu cît trebuia să circul prin toată compania, întinsă pe două etaje. Cu căruciorul meu, care îmi dădea o înfă-țișare agreabilă, luam liftul întruna. Asta mi-era pe plac, deoarece chiar lîngă ușa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj".
Imi lipeam nasul de fereastră și, mental, mă lăsam să cad. Orașul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.
34

Imi găsisem vocația. Sufletul meu înflorea datorită acestei munci simple, utile, umane și propice contemplatiei. Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viața.
Domnul Saito mă convocase în biroul său.
Am avut parte de-o săpuneală meri-tată: mă făcusem vinovată de grava crimă de inițiativă. îmi atribuisem o funcție fară
.A.
să cer permisiunea șefilor mei direcți. In plus, adevăratul poștaș al întreprinderii, care sosea după-amiaza, era în pragul unei crize de nervi, căci se credea pe punctul de a fi concediat.
— A fura munca altuia este o faptă foarte rea, îmi zise cu dreptate domnul Saito.
îmi părea rău să văd o carieră pro-mițătoare întrerupîndu-se atît de repede. Pe deasupra, se punea din nou problema activității mele.
îmi veni o idee care, în naivitatea mea, mi se păru luminoasă: în cursul peregri-nărilor prin întreprindere, remarcasem că
35
în fiecare birou. se aflau numeroase calendare care nu erau aproape niciodată la zi, fie că micul cadru roșu mobil nu fusese dat înainte pînă la data corectă, fie că pagina lunii nu fusese întoarsă.
De data asta, n-am uitat să cer per-misiunea:
— Aș putea să aduc la zi calendarele, domnule Saito?
Mi-a răspuns că da fără să dea atenție. Am considerat că am o meserie.
Dimineața, treceam prin fiecare birou și deplasam micul cadru roșu pînă la data potrivită. Aveam un post: eram înaintă-toare-întorcătoare de calendare.
Incet-încet, angajații de la Yumimoto mi-au remarcat bîlciul. Mă priveau cu o ilaritate crescîndă.
Mă întrebau:
— Cum merge? Nu vă obosește prea tare exercițiul ăsta epuizant ? Răspundeam zîmbind:
— E îngrozitor. lau vitamine. îmi iubeam munca. Avea inconvenien-tul de a-mi ocupa prea puțin timp, dar îmi
36

permitea să iau liftul și, prin urmare, să mă arunc în peisaj. In plus, îmi distra publicul.
în privința asta, punctul culminant a fost atins cînd am trecut din februarie în martie. In acea zi nu mai era suficient să dau înainte cadrul roșu: trebuia să întorc, ba chiar să smulg pagina cu luna fe-bruarie.
Angajații diverselor birouri mi-au făcut o primire demnă de cea rezervată unui sportiv. Asasinam lunile februarie cu ges-turi largi de samurai, mimînd o luptă crîn-cenă împotriva uriașei fotografii cu muntele Fuji înzăpezit care ilustra acea perioadă în calendarul Yumimoto. Pără-seam apoi cîmpul de luptă cu un aer epuizat, cu mîndria sobră a războinicului victorios, printre strigătele de banzai ale comentatorilor încîntați.
Rumoarea gloriei mele ajunse la ure-chile domnului Saito. Mă așteptam, după cîte clovnerii făcusem, la un perdafde zile mari. Așa că îmi pregătisem apărarea:
37
— M-ați autorizat să aduc la zi calendarele, începui eu mai înainte chiar ca el să-și verse furia.
^
Imi răspunse fără pic de mînie, pe tonu-i obișnuit de simplă nemulțumire:
— Da. Puteți continua. Dar nu vă mai dați în spectacol: distrageți atenția anga-jaților.
Am fost mirată de blîndețea mustrării. Domnul Saito reluă:
— Fotocopiați-mi astea.
Mi-a întins un teanc enorm de pagini format A4. Trebuie să fi fost vreo o mie.
Am încredințat pachetul copiatorului dat pe automat, care își îndeplini sarcina cu o rapiditate și o curtoazie exemplare. I-am dus șefului copiile și originalul.
Mă chemă înapoi :
— Fotocopiile sînt ușor descentrate, zise, arătîndu-mi una din foi. De la început.
M-am întors la copiator, gîndindu-mă că se putea să nu fi pus bine paginile. De data asta am fost extrem de atentă, iar rezultatul fu impecabil. I-am prezentat domnului Saito opera.
38

— lar sînt descentrate, îmi zise.
— Nu-i adevărat! am strigat.
— E îngrozitor de urît să spui așa ceva unui șef.
— lertați-mă. Dar am avut cea mai mare grijă ca fotocopiile să fie perfecte.
— Nu sînt. Uitați-vă. îmi arătă o pagină care mi se păru ireproșabilă.
— Unde-i defectul?
— Aici, priviți: marginile nu sînt perfect paralele.
— Credeți?
— Dacă vă spun!
Aruncă teancul la coș și continuă:
— Lucrati pe automat?
— Da.
— Asta-i explicația. Nu trebuie folosit automatul. Nu e destul de precis.
— Domnule Saito, fără automat mi-ar trebui ore întregi ca să termin.
— Și care-i problema? zîmbi el. Tot vă lipsea ocupația.
Am înțeles că asta mi-era pedeapsa pentru tărășenia cu calendarele.
39
M-am dus la copiator ca la tăiat sare. La fîecare foaie trebuia să ridic capacul, s-o așez cu minuțiozitate, să apăs pe buton, apoi să examinez rezultatul. Cînd am coborît în ocnă era trei după-amiază. La șapte seara, încă nu terminasem. Din cînd în cînd, mai veneau cîțiva funcționari cărora, dacă aveau de făcut mai mult de zece copii, le ceream respectuos să con-simtă să folosească aparatul aflat la celălalt capăt al culoarului.
Am aruncat o privire la conținutul a ceea ce fotocopiam. Am crezut că mor de rîs cînd am constatat că era vorba de regulamentul clubului de g-olf la care era afîliat domnul Saito.
In secunda următoare îmi veni mai degrabă să plîng, gîndindu-mă la bieții arbori nevinovați pe care-i irosea șeful meu pentru a mă pedepsi. Mi-am închipuit pădurile de cryptomeri, arțari și gingko din Japonia copilăriei mele, distruse numai spre a pedepsi o fîință atît de neînsemnată ca mine. Și mi-am amintit că numele de familie al lui Fubuki însemna pădure.
40

Sosi atunci domnul Tenshi, care dirija sectorul de produse lactate. Avea același grad cu domnul Saito, care era directorul sectorului de contabilitate generalâ. L-am privit cu uimire: adică un funcționar de rangul său nu trimitea pe altcineva să-i facă niște fotocopii?
La întrebarea mea mută, răspunse:
— E ora opt. Din birou la mine am rămas numai eu. Spuneți-mi, de ce nu folosiți automatul?
I-am explicat, cu un surîs timid, că aveam instrucțiuni precise de la domnul Saito.
— Ințeleg, zise el cu o voce plină de subînțelesuri.
Păru să reflecteze, apoi mă întrebă:
— Sînteți belgiancă, nu-i așa?
— Da.
— Pică bine. Am un proiect foarte inte-resant cu țara dumneavoastră. Ați accepta să efectuați un studiu pentru mine ?
M-am uitat la el cum te-ai uita la Mesia. Mi-a explicat că o cooperativă belgiană pusese la punct un nou procedeu de eliminare a grăsimilor din unt.
41

— Cred în -untul fără grăsimi. Ãsta-i viitorul.
Mi-am inventat pe loc o părere:
— Asta am crezut și eu dintotdeauna!
— Veniți mîine să vorbim la mine în birou.
Am terminat fotocopiile ca-n vis. înaintea mea se deschidea drumul spre o frumoasă carieră. Am pus vraful de foi A4 pe masa domnului Saito și am plecat, triumfătoare,
A doua zi, cînd am ajuns la Yumimoto, Fubuki îmi zise cu un aer speriat:
— Domnul Saito vrea să faceți din nou fotocophle. 1 se par descentrate.
Am izbucnit în rîs și i-am explicat colegei mele micile șmecherii cu care se îndeletnicea șeful nostru.
— Sînt sigură că nici măcar nu s-a uitat la ultimele copii. Le-am făcut una cîte una, calibrate la milimetru. Mi-a luat nu știu cîte ore — și toate astea numai pentru regulamentul clubului său de golf!
Fubuki mă compătimi cu o blîndețe indignată:
42

— Vă torturează! Am consolat-o:
— Nu vă faceți griji. Mă amuză.
M-am întors la copiator, pe care înce-pusem să-l cunosc foarte bine, și am încre-dințat treaba automatului: eram convinsă că domnul Saito avea să-și proclame verdictul fără să-și arunce măcar o privire peste munca mea. Gîndindu-mă la Fubuki, am schițat un surîs emoționat: „E atît de drăguță! Noroc că mai e și ea pe-aici!".
în fond, noul bîlci al domnului Saito pica la țanc: în ajun petrecusem mai bine de șapte ore făcînd, una cîte una, cele o mie de fotocopii. Asta îmi oferea un alibi excelent pentru orele în care aveam să fiu în biroul domnului Tenshi. Automatul sfirși treaba în vreo zece minute. Am luat teancul și am șters-o la sectorul de pro-duse lactate.
Domnul Tenshi îmi dădu coordonatele cooperativei belgiene:
— Aș avea nevoie de un raport complet, cît mai detaliat posibil, despre noul unt fără grăsimi. Puteți să vă așezați la biroul
43
domnului Saitama, e în călătorie de afaceri.
Tenshi înseamnă „înger". M-am gîndit că numele i se potrivea de minune. Nu numai că-mi acorda o șansă, ci, mai mult, nu-mi dădea nici o instrucțiune, adică îmi lăsa mînă liberă - ceea ce, în Japonia, e un lucru excepțional. Și luase această ini-țiativă fără să ceară aprobarea nimănui:
era un risc mare pentru el.
Eram conștientă de asta. în consecință, am simțit imediat un devotament fără limite pentru domnul Tenshi - devota-mentul pe care orice japonez îl datorează șefului său și pe care fusesem incapabilă să-l încerc față de domnii Saito și Omochi. Domnul Tenshi devenise brusc coman-dantul, căpitanul meu de oaste: eram gata să mă bat pentru el pînă la capăt, ca un samurai.
M-am aruncat în bătălia pentru untul fără grăsimi. Decalajul orar nu-mi per-mitea să telefonez în Belgia imediat; am început așadar printr-o anchetă pe lîngă centrele de consum japoneze și alte
44

ministere ale Sănătății pentru a afla cum evoluează obișnuințele alimentare ale populatiei în privința untului și cum in-fluentează aceste schimbări nivelul coles-terolului pe plan național. A reieșit că japonezul mănîncă din ce în ce mai mult unt și că obezitatea, precum și maladiile cardiovasculare cîștigă tot mai mult teren în țara Soarelui-Răsare.
Cînd fusul orar mi-a permis, am tele-fonat la mărunta cooperativă belgiană. De la celălalt capăt al firului, accentul neaoș din provincie m-a emoționat ca niciodată. Compatriotul meu, flatat să aibă Japonia în legătură directă, se dovedi de o com-petență desăvîrșită. Zece minute mai tîrziu, primeam prin fax douăzeci de pagini expunînd, în franceză, noul pro-cedeu de eliminare a grăsimilor din unt, ale cărui drepturi de exploatare erau deți-nute de cooperativa sa.
Am scris raportul secolului. Incepea cu un studiu de piață: consumul de unt la niponi, evoluția sa începînd din 195o și, în paralel, evoluția tulburărilor de sănătate
45
legate de absorbția excesivă de grăsimi butirice. Descriam apoi vechile procedee de fabricație a untului cu conținut redus de lipide, noua tehnică a belgienilor și avantajele ei considerabile etc. Cum toate astea trebuia să le scriu în engleză, mi-am luat de lucru acasă: aveam nevoie de dictionar pentru termenii științifici. N-am dormit toată noaptea.
A doua zi, am ajuns la Yumimoto cu două ore mai devreme ca să tehnoredactez raportul și să-l predau domnului Tenshi, fară să întîrzii totuși la postul ineu din biroul domnului Saito.
Acesta din urmă mă chemă imediat:
— Am verificat fotocopiile pe care mi le-ați lăsat aseară pe masă. Sînteți în pro-gres, dar încă nu e perfect. De la început.
Și aruncă teancul la coș.
Am plecat capul și m-am executat. Mă țineam cu greu să nu rîd.
Domnul Tenshi mă găsi lîngă copiator și mă felicită cu toată căldura pe care i-o îngăduiau politețea și rezerva sa res-pectuoasă :
46

— Raportul dumneavoastră este excelent și l-ati redactat cu o rapiditate extra-ordinară. Vreți să semnalez, în ședință, cine este autorul său?
Era un om de o generozitate rară: ar fi fost dispus să comită o greșeală profe-sională dacă i-aș fi cerut-o.
— în nici un caz, domnule Tenshi. Ar fi la fel de dăunător și pentru dumnea-voastră, și pentru mine.
— Aveti dreptate. Totuși, aș putea să le sugerez domnilor Saito și Omochi, la următoarele ședințe, că mi-ați putea fi de folos. Credeți că domnul Saito s-ar simti ofensat?
— Dimpotrivă. Uitați-vă la vrafurile de fotocopii inutile pe care-mi ordonă să le fac, numai ca să mă țină cît mai mult posibil departe de biroul său: e clar că încearcă să se debaraseze de mine. Va fi încîntat să i se ofere ocazia: nu mă mai poate suporta.
— Deci nu v-ati simti jignită dacă îmi atribui paternitatea raportului dumnea-voastră ?
47
Eram uluită de atitudinea lui: nu era obligat să arate atîta considerație unui ajutor de băgător de seamă.
— Vai, cum, domnule Tenshi, pentru mine-i o mare onoare ca dumneavoastră să doriți să vi-l atribuiți!
Ne-am despărțit nutrind o aleasă stimă reciprocă. Priveam spre viitor cu încre-dere. In curînd se va sfirși cu umilințele absurde ale domnului Saito, cu copiatorul și cu interdicția de a vorbi a doua mea limbă.
o dramă izbucni cîteva zile mai tîrziu. Am fost convocată în biroul domnului Omochi. M-am prezentat fără nici o temere, neștiind ce voia de la mine.
Cînd am pătruns în bîrlogul vice-președintelui, l-am văzut pe domnul Tenshi așezat pe un scaun. S-a întors spre mine și mi-a surîs: a fost surîsul cel mai plin de omenie pe care mi-a fost dat să-l cunosc. Se citea în el: „Ne așteaptă o încercare cumplită, dar o vom înfrunta împreună".
48

Credeam că știu ce-i aia o ceartă zdravănă. Cele îndurate m-au făcut să-mi văd ignoranța. Atît eu, cît și domnul Tenshi am avut parte de niște urlete smintite. Și-acum mă mai întreb ce era mai rău: fondul sau forma ?
Fondul era incredibil de jignitor. Eu și tovarășul meu de nenorocire am fost făcuți în tot felul: eram niște trădători, niște nulități, niște năpîrci, niște prefăcuți și -culme a injuriei - niște individualiști.
Forma explica numeroase aspecte din istoria niponă: pentru ca aceste zbierete odioase să înceteze, aș fi fost în stare de tot ce-i mai rău - să invadez Manciuria, să persecut mii de chinezi, să mă sinucid în numele împăratului, să mă arunc cu avionul într-un cuirasat american, poate chiar să lucrez pentru două companii Yumimoto.
Lucrul cel mai insuportabil era să-mi văd binefăcătorul umilit din vina mea. Domnul Tenshi era un om inteligent și conștiincios: își asumase un risc mare pentru mine, în deplină cunoștință de
49
cauză. Nici un, interes personal nu-l mînase să facă asta; acționase din simplu altruism. Ca răsplată pentru bunătatea sa, era tîrît în mocirlă.
încercam să iau exemplu de la el: lăsa capul înjos și se făcea din ce în ce mai mic. Chipul său exprima supunerea și rușinea. L-am imitat. Veni însă și momentul cînd obezulîi spuse:
— N-ați avut niciodată alt scop decît acela de a sabota compania!
în capul meu, lucrurile s-au petrecut foarte repede: acest incident nu trebuia să compromită avansarea ulterioară a îngerului meu păzitor. M-am aruncat în asurzitorul torent de zbierete ale vice-președintelui:
— Domnul Tenshi n-a vrut să saboteze compania. Eu l-am implorat să-mi încre-dințeze un dosar. Sînt singura res-ponsabilă.
Am mai avut timp doar să văd întorcîn-du-se spre mine privirile îngrozite ale tova-rășului meu de nenorocire. I-am citit în ochi: „Ai milă, taci!" - vai, prea tîrziu însă.
50


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!