Anie a ieșit în pustiu, departe, acolo unde nu se mai vedea nici începutul, nici sfârșitul lui, cale de două zile de cel mai apropiat arbust care-și ițea crengile acoperite de câteva frunze îngălbenite și aspre, dar încă pline de viață. Dorea să dovedească tuturor și sieși că acel Crist a existat cu adevărat și că postul său de patruzeci de zile în pustiu și înfruntarea sa cu Acela și ascetismul său alimentar sunt toate reale, dar numai pustiul poate să creeze acea stare care să-i ofere omului posibilitatea să-și arate ardoarea. Atât timp cât fusese printre oameni, aceștia îl ascultau, unii cu evlavie, alții cu prefăcută evlavie, alții îl luau în râs pentru cele predicate. Nu-i putea condamna pe nici unii dintre aceia, care se îndoiau sau care își manifestau deschis necredința. Știa atunci că nu sosise momentul să plece în pustie asemenea lui Crist. Mai întâi, trebuia să fie asemenea celorlalți, apoi să fie ca El. Pustiul îl făcea acum să fie el însuși. În acele momente știa despre sine, că nu este Crist, că îl respinge chiar și pe El, doar pentru a se convinge de cele predicate în fața oamenilor. "Dacă eu nu te resping Doamne, cum oare să știu să te apăr de toți aceia care te alungă din inimile lor?", începuse să mormăie în fiecare clipă, pentru el, dar și pentru Celălalt, care i se arăta tot mai des. După cele patruzeci de zile, Anie a revenit printre ai săi, devenind unul dintre cei mai înverșunați apostați.