agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1172 .



Despre azi și toamnă
proză [ ]
Intoarcerea(II)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [seferon ]

2008-11-18  |     | 



“Săturatu-s-a pământul de noi și ceilalți ne mustră. Au doară ne vei mai scăpa în următorul veac?”

Bătrânul abia mai respira. Era frig în cameră și cu toate că purta vesta veche de lână și era învelit cu două pături tremura violent la intervale scurte. Focul aproape se stinsese, răspândea doar câteva luminițe în colțul dinspre ușă. Stătea întins pe recamier și citea șoptit. Acatistul era ținut strâns în mână ca ultima speranță a omului muribund.
Acum doar candela de la căpătâi îl mai veghea, răspândind miros de ulei ars. I-a trimis pe toți acasă ca să stea singur cu gândurile sale, cu rugăciunile de sfârșit. De pe fotoliul vechi, ros de molii și plin de păr îl privea bătrânul motan, ca în orice seara de cinci ani încoace, încolăcit nesigur lângă spătar. Câteva icoane atârnau nemișcate pe un perete și primea mulțumitoare și tăcute rugăciunile omului, zâmbindu-i împietrit.
Omul a trăit mult. O viață lungă și grea l-a încercat de-a lungul a optzeci și unu de ani, o viață ce descria un drum. Drumul pornea în perioada Marelui Război Mondial, dintr-un sătuc lângă Rădăuți. Cotea la dreapta, la stânga, trecea prin munți, traversa prăpăstii, se uda, se murdărea. S-a pustiit mult în anii comuniști, s-a sălbăticit, însă a continuat hotărât. Ajuns aici, la capăt, nu știa ce să mai facă. Nu credea că sfârșitul drumului îl va surprinde prin plictiseală, așa cum observa el, se aștepta probabil la fenomenele descrise în cărți, ca cerurile să se deschidă și să îl răpească sau să îl înghită pământul. Nu se întâmpla încă nimic din toate acestea cu toate că abia mai respira. De mic era credincios. Părinții îl duceau la biserică de fiecare dată când aveau ocazia, la mănăstiri, la preoți mai mult sau mai puțin vrednici, așa încât își formase o imagine clară despre ceea ce însemna trăirea duhovnicească. Încercase chiar să urmeze sfatul cărților și să se roage “neîncetat” însă totul dura doar câteva zile, apoi cădea iarăși în greutatea zilelor. “Ispite”. Era convins de existența lor și de rolul lor în formarea sufletului, însă le vedea mai mult ca o noțiune teoretică decât ca o realitate.
“Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sunt sfinții”.
-La naiba, sigur nu sunt sfânt și totuși nu simt nimic. Nici frică, nici entuziasm, nici… Poate e prea devreme, poate mai durează un ceas. Nah, pis-pis, vin’ la tata, hai sus! Motanul deschise ochii, trezit de vocea răgușită a bătrânului și îi închise imediat. Bătrânul murmură ușor cu buzele uscate și curând adormi.


Doi tineri intrară în cameră. Erau străini sau, cel puțin, nu îi păreau cunoscuți după chip. Amândoi înalți, bine făcuți, îmbrăcați cu haine de lucru. Îl salutară politicos, cercetară precauți camera și se așezară de o parte și de alta a patului, cu grijă, să nu îl deranjeze. Nu spuneau nimic. Unul dintre ei, mai urâțel, cu fața pătată și plină de pete și arsuri, își scoase o țigară lungă și o aprinse. Fumul acoperi imediat mirosul de tămâie. Bătrânul se uită mirat la cei doi, care parcă îl ignorau și se gândeau la orice altceva decât la scopul vizitei lor. Tuși ușor.
-Tinere, te rog…
Cel din stânga se uită lung la bolnav, ca și cum ar încerca să își amintească cine era.
-Ah, mă scuzați, ați vrea să deschid geamul?
Un zâmbet strâmb și lat dezveli câțiva dinți galbeni, dezordonați.
-Nu, nu. Aș vrea să nu mai fumezi aici.
-Ah. Hmmm. Desigur.
Deschide rapid geamul și aruncă dezamăgit țigara afară, în timp ce tânărul din dreapta se pregătea să-I vorbească. Vocea îi răsuna plăcut în odaie.
-Nu știu… Poate ne mai ții matale minte. De fapt, nici nu cred că ai cum să-I amintești. Ultima dată când ne-am vorbit noi doi erai acasă, în satul tău…
-Nu cred că ar trebui să îi spui de la început toate detaliile.
-Mda. Oricum, a trecut multă vreme și nu cred că mai ține minte ceva.
Bătrânul îi privea curios, așteptând nerăbdător explicații.
-Eu am fost într-un fel delegat să te ajut, uncheșule. Să te ajut să scapi de situația în care ești acum. Știu că suferi de ceva timp, eu am urmărit de îndeaproape evoluția ta, a reacțiilor tale și pot să spun că știu totul despre cazul de față. Însă nu asta este ideea. Am venit să îmi duc la capăt misiunea ce mi-a fost dată.
Tânărul urâțel lovea enervat cu degetele-I lungi geamul, așteptând ca celălalt să-și termine mai repede prezentarea.
-Însă, înainte de a face ceea ce se cuvine, eu și domnul de lângă noi avem fiecare câte o propunere. Până în sfârșit ( și prin sfârșit mă refer, desigur, la moartea dumitale) va trebui să alegi una din acestea două și apoi… apoi vom mai vedea.
-Eu îl numesc joc, interveni tânărul din stânga zâmbind.
Bătrânul închise ochii plictisit. Nici acum, în starea în care era, speculanții și profitorii nu îi dădeau pace. Avea doar o parcelă de pământ la marginea orașului și casa în care locuia. Nu mare lucru însă tinerii aceștia păreau doritori să pună mâna pe ceva după moartea lui.
-Uitați, băieți, chiar nu mă interesează ce oferiți, vindeți sau propuneți voi și chiar nu îmi dau seama de unde mă cunoașteți, de unde îmi știți “situația”.
-Mda, cred că va trebui să încercăm altfel, zise tânărul mai simpatic.
-Tataie, tu știi că în curând o să mori, nu?
-Da.
-Păi? Încerca să-l lămurească cel din stânga. Ce vei face după aceea?
Bătrânul căscă ușor gura, surprins de întrebare. Privea când în ochii mici ai băiatului, când la rănile de pe față, care păreau că se îngroașă și se înroșesc la lumina focului.
-Matale, ce crezi că e moartea, tataie?
-Păi, probabil că o să mă doară puțin, o să mă simt așa, mai rău, și apoi voi merge cu un înger sau mai mulți acolo unde îmi va fi locul.
-Exact. Acum întrebarea se pune: “Unde vei vrea matale să stai?”, iar propunerile noastre ar răspunde la nedumerirea dumitale.
În cameră se făcu tăcere.
-Eu îți propun să mori acum, zise tânărul din stânga, și o să mergi cu mine imediat în locuri extraordinare, cu petreceri, voie bună, ca să suplinească într-un fel suferința ta. Că oricum în viața asta ai fost bun și meriți toate acestea.
-Nu, nu, interveni tânărul din dreapta. Ascultă ce spun eu. Eu te sfătuiesc să refuzi propunerea lui în primul rând și să mai rabzi puțin, un an, doi, iar după toate acestea te iau cu mine în raiul desfătării.
Între timp, într-un colț al camerei se așeza un al treilea tânăr, mult mai urât decât ceilalți și deschise cu grijă o condică groasă, verde. Părea nebun. Stătea ghemuit, cu capul sprijinit de perete și cu picioarele sub șezut. Degetele agitate și lungi scoteau repetat capacul unui pix, îl învârteau, îl puneau la loc. Ochii scrutau titlurile cărților de pe masă, fixau unul, se închideau, se strângeau nervos. Aștepta, pregătit să scrie.
-De ce aș avea nevoie de oricare dintre voi să mor? De ce trebuie neapărat să aleg una din ideile voastre, care, drept să spun, nu mă tentează în nicio privință, ba chiar mă înfricoșează. Mi-e frică de faptul că aș cădea din slăbiciunea pe o cale să alta; mi-e teamă de iad, dar și de rai, de frumos, de bine, pentru că toate astea nu le-am trăit niciodată. Si cum să decid de unul singur locul meu, gândindu-mă că aș putea să fac vreo greșeala și apoi să sufăr sau să mă plictisesc pentru totdeauna? Vă înțeleg acum, înțeleg ce vreți, înțeleg cine sunteți. Dar prefer să mai stau și să mai aștept.
Cei trei tineri dispăruseră într-o lumină roșie cu râsete puternice, forțate.
Bătrânul pleca capul în piept și ofta lung. Picioarele amorțite se desprindeau cu greu unul de celălalt, ușor umezite de transpirație. Privirea-i era înțepenită pe podea și se gândea, probabil, la ce urma să i se întâmple de acum înainte.
Motanul deschise leneș ochii. Acum avea să mai aștepte o toamnă să rămână singur.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!