Au trecut una peste alta, aproape zece zile de pândă reciprocă. Nu mă îndoiam că încearcă să mă fiarbă puțin, măcar din cochetărie, la foc mărunt și că, mai devreme sau mai târziu, voi primi și răspunsul pe care acum trebuie să recunosc, îl așteptam. Și într-una din zilele următoare a sosit și suna cam așa:

Bună ziua domnule Sebastian,
Acesta este exact tipul de răspuns pe care îl așteptam. Și nu v-am scris mai degrabă pentru că l-am ținut în fața ochilor și l-am citit în fiecare zi de mai multe ori până când l-am învățat pe dinafară.
Mustrați-mă că merit, dar să știți că n-am purtat niciodată rochii cu gulerașe sau volănașe. Bunica mea avea așa ceva și când lipsea de acasă, îi umblam prin garderobă, mă îmbrăcam în hainele ei și mă admiram ceasuri întregi în oglindă, închipuindu-mă mare cucoană. Cât despre vârstă, nu vă mai complexați că diferența dintre noi nu este chiar așa de mare cum vă învchipuiți Dvs. Ce ați zice dacă ați afla că nu intraserăți încă la liceu când eu eram în clasa întâia?
Vă cer scuze cu toată sinceritatea pentru impolitețea de a vă fi întrebat de sănătate. Recunosc că am șarjat să vă epatez, dar se pare că nu v-am surprins și v-ați dat seama, mult mai devreme decât speram eu, cum am ajuns, fără voia mea, în posesia acestor amănunte care vă privesc.
Nu știu ce îmi spune mie, că sunteți un fel de lup singuratic și pe care nu e bine să-l superi niciodată.
Eu lucrez ca graficiană la un institut de proiectări, sunt perioade când șomăm din lipsă de comenzi dar avem și perioade de lucru până peste cap, că ne mai luăm și în geantă pentru acasă.
Bănuiesc că Dvs nu lucrați. Nu vă simțiți mai bine ca noi, robii pâinii de fiecare zi?
Credeți-mă că sunt în stare să stau și în genunchi pe coji de nucă, numai să știu că m-ați iertat. Căpriana

L-am citit și eu de mai multe ori dar nu ca să-l învăț pe dinafară. Și am zâmbit observându-i persiflarea subțire din prima parte a scrisorii, amestecată cu o undă de înțelegere și duioșie, să nu spun chiar compasiune din cea de a doua parte a ei.
Și oricât ar părea de ciudat, îmi trecuse toată supărarea.
Nu-i mai purtam nici un fel de ciudă acestei Căpriana care, mi se păruse mie, ținea morțiș să păstrăm legătura. În definitv ce ar fi rău în asta, din moment ce nu dăunează nimănui?
Așa se face că din această zi, am început să ne scriem cu regularitate, fără să ne mai sinchisim de altceva. Și cu fiecare din mesajele schimbate, am început să ne cunoaștem ceva mai bine, în limitele unei bune cuviințe care nu a fost niciodată pusă în cauză și, fără ca vreunul din noi să dorească a-l întâlni pe celălalt.
Doi străini care vor să-și trimită gânduri bune unul celuilalt, să se ajute prin telepatie și în mod cu totul dezinteresat. Și încetul cu încetul, această corespondență a trecut pe primul plan în preocupările mele cotidiene. Urmăream ca un școlar, cu ochii minții cuvintele aruncate în eter dar cu adresă precisă, bucurându-mă dinainte nu pentru ce avea să-mi răspundă, ci pentru că avea să-mi răspundă.
Trăiesc ca un refugiat pe o insulă pustie, de multă vreme și nu sufăr nici de sindromul singurătății, nici de cel al inutilității. M-am obișnuit cu dedublarea pe verticală a personalității, dacă pot să mă exprim astfel, eu jupânul, eu sluga și afară de doi câini și mai multe pisici, nimeni nu-mi tulbură liniștea universului meu domestic. Lumea se oprește pentru mine la poartă. Și chiar strada se oprește la poarta mea, la modul propriu. Iar pe strada pe care locuiesc, nu se mai află nici o altă casă, ceea ce îmi dă un aer de falsă suficiență. Adevărul este că așa am cumpărat cu mai mulți ani în urmă casa, aflată pe o fundătură, poziție care mi-a convenit de minune din cauza liniștii dar și a peisajului reconfortant pe care-l oferă. Din timp în timp primesc ce e drept câte o scrisoare, dar pentru asta am o cutie poștală la poartă. Nu sunt prieten cu televizorul și ascult de regulă numai știrile la radio, emisiunile care îmi stârnesc interesul fiind și acestea din ce în ce mai puține. Și dacă nu ar fi fost nevoie să ies după cumpărături, să admitem o dată la două zile, aș fi întrerupt cu plăcere și această legătură cu lumea exterioară. Nu mă deranjeaza că vecina mea este atât de curioasă, că atunci când mă cheamă cineva la poartă, se apropie ghemuită cât poate, fără să fie văzută, credea ea, să știe și cu cine stau de vorbă și, dacă se poate și ce discutăm. Aveam însă grijă ca după ce rămâneam singur, mă aplecam și eu căutând-o cu privirea, îi făceam semn cu mâna, odată am vrut să îi strig chiar: cucu, aicea sunt!
Și atunci, de bine de rău, îmi făcea și ea semn cu mâna că m-a văzut și se retrăgea mormăind. Nu mă mai deranja că trăim timpurile care le trăim, că bucuriile vieții se împuținează pe zi ce trece și că în viitorul apropiat nu se întrezărea nici o ieșire din criză. Mă aflam în situația călătorului care traversează un pustiu, fără nici un fel de țintă de jur împrejur, pustiu în care iată, pe negândite, a răsărit soarele și recunosc dintr-odată și drumul dar și punctele cardinale iar de țintă nu mă mai plâng. Viața însăși căpătase alte dimensiuni și devenisem imun la cele mai multe din mizeriile mărunte ale cotidianului. Făceam abstracție și de faptul că uite unde a ajuns civilizația noastră, să „elibereze” cu sila țări care nu vor să fie „eliberate”, iar oamenii din țările ocupate nici nu-și dădeau seama cât de „liberi” au devenit ei dintr-odată! „Eliberare” care ucide oamenii nu cu miile sau cu zecile de mii, ci cu sutele de mii... Și sângele acestora strigă întruna către cer pentru dreptate.
Evenimentele din '89, schimbarea stăpânilor, bucuria noastră, ne-au luat prin surprindere, cu garda jos, țara a dus lipsă de o generație de oameni politici în stare să o scoată la liman. Semn că pentru îndepărtarea noastră de Dumnezeu, mai avem încă de îndurat destulă suferință.
- Und te duci nea Ilie?
- La poștă să pun niște bani băiatului.
- Păi nu spuneai că lucrează și stă pe picioarele lui?
- Așa este, dar mi-a zis că nu se descurcă și-i mai trebuie.
Oftat prelungit de ambele părți.
- În rest văd că arăți bine, tot verde, tot verde.
- Vai de verdeața mea, taică!
- Dar de ce ești cătrănit?
- N-am pace de la vecin. De la Mănăilă. Îl cunoști. Ãla care vorbește tot timpul. Care îți intră în curte, în casă, ți se bagă în suflet să vadă ce ai, ce nu ai și pe urmă umple satul cu tot felul de prostii.
Îl știam. Trecea prin fundul grădinii să vadă dacă am plivit sau nu buruienile și mă arăta cu degetul că sunt leneș.
- Mi-a venit până la poartă, s-a uitat prin uluci, doar să vadă ceva de care să râdă. Pusesem mâna pe cazma, scosesem un pui de vișin care răsărise chiar în mijlocul bătăturii și pe care l-am plantat mai departe. Eh, pentru gropița aia de o palmă pe care nu o mai astupasem, a fost în stare să-mi spună în față: - Ai săpat în curte, la fel ca ăia proștii care fac câte o groapă, îi întreabă lumea de ce sapă și ei răspund: Să vedem dacă ne mai rabdă pământul. Și începe să râdă singur ca un nărod ce este.
- Lasă-l în pace. Dacă nu a învățat până la anii ăștia cum să se poarte, slabă speranță să se mai dea pe brazdă de acum încolo.
- Da, dar nu m-a răbdat inima să tac din gură și i-am zis și eu: - Auzi mă' vecine, mie nu mi-a plăcut în viață drumul lung, omul prost, femeia bleagă și paharul gol. Să știi că măgarul moare întotdeauna de drum lung iar prostul, de grija altuia. Mai bine tăceam. Acum îmi aruncă în curte ba o pisică moartă, dacă taie o găină, îmi azvârle măruntaiele peste casă.
- M-ai văzut pe mine că ți le-am aruncat eu? Și iar n-am avut ce face. M-am coborât la mintea lui. Le-am luat și i le-am agățat noaptea de clanța ușii. Așa cum erau pline de țărână și de sânge. Acum vrea să ne judecăm, am primit citație că nu-și poate îngriji sănătatea din cauza mea că-l terorizez cu mațe de găină.


Stimată domnișoară,
E drept că eu am mai mult timp liber, pentru că de fapt mi-a rămas mai puțin. Nu sunt încadrat pe motive de sănătate și am avantajul să-mi fac singur programul de dimineața până seara. De venituri nu mă plâng, ca omul care s-a obișnuit să nu protesteze niciodată, că tot degeaba o face, iar de înnădit, oricum trebuie să-și înnoade traiul, treaba lui cum. Secretul supraviețuirii și pe plan individual dar și social. Ceea ce ar trebui să învețe prima dată politicienii.
Ziua în care primesc răspunsul dumitale, soarele răsare, te rog să mă crezi, mai devreme și pe mine unul mă încălzește mai prietenos ca în alte dăți. Mi-am înjghebat în curte un adăpost acoperit cu polietilenă, seamănă cu o gheretă de pază la frontiera unei țări, în care nu a mai rămas aproape nimic de furat și în care mă retrag cu predilecție când plouă.
Cantilena picăturilor îmi fură visarea spre ținuturi pe care sper să le descopăr odată și odată. Dacă în februarie pe jos este zăpadă iar cerul însorit, îmi place să mă închid în această rezidență pe care eu am numit-o Soledad, fără să știu prea bine de ce și în care, prin efectul de seră, se face mai cald ca în casă.
M-am bucurat și continui să mă bucur ca un copil de această improvizație ca de o realizare cu totul ieșită din comun. Dar cel mai important este că aici îmi place să citesc mesajele dumitale atât de optimiste și pline de viață.
Dumneata urci, eu cobor.
Dumneata ai în față o planetă de cucerit, spre care de-abia ai început să zbori, în timp ce eu zburând prea aproape de o lumină puternică, mi-am ars aripile.
Dar lumea nu începe și nu se termină cu mine și totul curge mai departe. „Amăununte” de care optimismul meu încearcă să nu țină cont.
Te rog să zâmbești. Încearcă și vei reuși. Sebastian

Duminecă după ieșirea de la biserică, am trecut să caut o elevă din calasa a șasea, Georgeta Secariu, căreia îi apăruse o poezie într-una din revistele literare, la poartă au ieșit ambii părinți explicându-mi că mititica fusese noaptea trecută la bar, acum nu era decât amiaza și ei înțelegători o mai lăsau să-și facă somnul.
Clasa a șasea! Fără comentarii.
La Sâmburești, sat vecin cu al nostru, veniseră după inundații ajutoare din Italia pentru sinistrați și care
s-au distribuit sub stricta supraveghere a primarului, că el era gospodarul obștei. Se striga o listă, fiecare venea cuminte, cu mâna întinsă, mai dorea și altceva ce nu se poate, mormăia și pleca mai departe.
- Altul la rând.
- Dom' primar...
- Ce e mă', nu-ți convine ce-ai primit?
- Dom' primar ... uite ce-am găsit aici și arată cojocul nu prea elegant pe care-l încerca, fără prea mare tragere de inimă.
- Ce-ai găsit mă' ?
- Uite bre, ai naibii italieni au trimis un cojoc în care am găsit buletinul dumitale înăuntru. Mari pișicheri, bre, macaronarii ăștia și face cu ochiul spre cojocul arătos, aproape nou al primarului.
Nu mai e nevoie de nici un comentariu.
Dumneavoastră cum ați primit moda buricelor goale, că la noi și cele slabe și cele plinuțe, au adoptat-o fără să clipească? S-a dus perioada în care oamenii foloseau îmbrăcămintea ca să-și acopere goliciunea trupului. Acum tinerii sunt învățați să o folosească pentru dezvelirea ei. Și ei cred că fac un lucru bun, demn de toată lauda. Dacă „progresăm” în ritmul ăsta, nu m-ar mira să vedem într-o zi nu prea îndepărtată, perechile mergând pe stradă în lenjerie intimă transparentă sau chiar fără.
Spunea un bătrân mai hâtru:
- Ascultați-mă pe mine taică, își bate dracul joc de cine poate și nu duce niciodată lipsă de clienți. Așa să știți.
Sau v-a fost dat să auziți un dialog ca acesta:
- Bunico,
- Ce e mă'?
- Ai dat în mintea copiilor, umbli și tu cu buricul gol?!
- Hai sictir că nu știi ce vorbești.
Iar puștiul începea să sară șotronul în urma ei de mai mare hazul și o arăta din spate celorlalți cu degetul, având grijă să întrebe de fiecare dată:
- Bunico, umbli și tu cu buricul gol?