Trecusem de mai multe ori prin dreptul cofetăriei, în acea zi. Prima dată m-am întors să-mi cumpăr pâine. A doua oară am cumpărat crizanteme de la o bătrână ciudată care mai avea doar un dinte în gură. Îmbrăcată ponosit, a vrut să-mi dea rest la zece lei și din buzunarul pardesiului pătat de grăsime a scos un teanc de euro. Bancnote. Fâstâcită, le-a băgat la loc.
Mirarea de pe fața mea a zăpăcit-o rău de tot. Mi-a adăugat la buchet câteva fire, gratis. Am mulțumit și-am plecat. Nici a doua oară nu am văzut afișul de pe stâlp. Doar când m-am întors de la piață cu o sacoșă grea, plină cu struguri, afișul mi-a atras atenția. M-am oprit în loc și l-am citit pe îndelete. De fapt, nici nu era mare lucru de citit. Doar atât: Cumpărăm păr! Și o adresă.
Întrebarea e: ce fel de păr? Anunțul m-a sâcâit toată ziua. De câte ori treceam prin dreptul oglinzii de pe hol, îmi admiram pletele blonde. Îmi prindeam foarte des părul într-o coadă ce-mi ajungea până la mijloc. Eram tare mândră de el. E-adevărat că mă costa destul de mult întreținerea lui. Șampoane scumpe, balsam. Plus timpul pe care mi-l lua pieptănatul. Și, săptămânal, ceaiul de urzică, fără de care nu-mi puteam clăti pletele.
Oare cum se plătește părul? Dacă aveam să merg la adresa respectivă, aflam.
Anunțul m-a torturat o săptămână întreagă. Aveam nevoie de bani să-mi achit întreținerea și să-mi iau o pereche de ghete noi pentru iarnă. Am așteptat zece ani să-mi crească părul!
Întreținerea va trebui plătită în fiecare lună. Ghetuțele nu m-au ținut niciodată mai mult de trei ierni. Părul crește greu. Cam 1,5 centimetri pe lună. Al meu creștea un pic mai repede. Poate 2 centimetri? 24 de centimetri într-un an? În cinci ani îl aveam iarăși de un metru. Acum are peste un metru.
Mă tund! Gata! Îl vând! Dacă e lună plină, e semn că poate fi tăiat părul!
Dar dacă, după ce îl tund, nu mai vrea să crească la fel? Asta chiar n-am de unde s-o mai știu!
În timp ce întrebările îmi frământau mintea, eu eram când pe canapeaua din sufragerie, când în bucătărie, când în balcon. Nu-mi găseam liniștea.
Am intrat în bucătărie. Am gătit un pilaf cu multe legume. Tot e toamnă și geme piața de roade. Am mâncat pilaful cu o salată de varză roșie. Ar fi trebuit să mă relaxez.
Tot n-aveam liniște. Mi-am umplut și un păhărel de cristal cu o afinată ca cerneala, pe care am degustat-o încet-încet, și nu m-am liniștit.
Na, cine m-a oprit în dreptul stâlpului cu anunțul?
Nu puteam să trec mai departe fără să-mi ridic ochii spre el?
Adevărul e că erau litere de-o șchioapă, roșii pe fond alb, chior să fii, să nu le vezi! Așa mi-a trebuit!
Dar dacă mă tund și soțului meu nu-i va plăcea acest lucru? Doar peste o lună vine acasă, dar cât de repede poate să-mi crească părul într-o lună?

Dis de dimineață mă scol și îmi fac cafeaua. Apoi mă hotărăsc pe loc. Am nevoie de bani.
Hotărârea mea bruscă mă face să transpir de emoție. După două stații de autobuz eram în salonul de frumusețe „Celebrity”. Stau de vorbă cu o doamnă dolofană care îmi analizează pletele, îmi pune mâna pe coada groasă și o strânge de parcă ar vrea să mi-o smulgă, mă întreabă dacă l-am vopsit vreodată, cum îl spăl, cum îl pieptăn, chestii tehnice.
Eram ca o văcuță la abator, analizată pentru a putea fi pus prețul corect. În fața mea, pe un fotoliu, o zăresc pe vedeta orașului nostru, Dina. Este mlădie, are ochi minunați și o voce superbă. Nu sunt un fan al ei, dar îmi place la nebunie cum cântă. Dina are un defect, însă. Părul. Rar, subțire, pleoștit. Îmi aruncă o privire veselă. Am impresia că trage cu urechea la discuția mea cu doamna. Doamna, însă, îmi propune un preț de nimic, pentru minunatul meu păr blond. Părul se plătește la kilogram. Dezamăgită, îi spun nu, doamnei dolofane, cu prețul ăsta nu-mi cumpăr nici papuci de casă, darămite ghete de piele, întreținerea se plătește cu vreo doi kilometri de păr, asta nu e afacere!
Dina stă cu ochii pe mine, sau mi se pare, eu sunt necăjită, fața mi-a căzut ca la votare. Îmi iau poșeta, spun nu încă o dată, dau din cap, să-mi întăresc spusele și apuc ușa cu mâner argintiu.
Cineva grăbit este în spatele meu. Mă dau într-o parte să-i fac loc. Dina se apropie și-mi zâmbește.
- Am auzit fără să vreau discuția, și, știu că nu e frumos, dar știți, v-am admirat
părul de cum ați intrat, și, dacă nu vă supărați, v-aș propune o afacere!
Eu fac ochii mari, mă străduiesc să zâmbesc, dar nu-mi iese, femeia vrea să-mi vină în ajutor.
- 500 de euro, dacă-mi dați mie părul!
Mă uit la ea și nu-mi vine a crede. Asta-i nebună! Eu îl gâdil de zece ani să crească
Și ea-mi dă 500 de euro, cât ia într-o oră de cântat. Dintr-o dată mă uit la ea și mă simt superioară. Eu am ceva ce-și dorește. Mă trezesc spunând:
- Nu-l dau fără 2000.
La început a tușit ușor, dar hotărârea din ochii mei nu i-a dat de ales.
- Bine, acum, pe loc!
M-am trezit că iau loc pe scaun și asist la propria decapitare. Ies din salon cu un
nou look, tunsoarea am plătit-o din cei 2000 de euro primiți cash. Cu generozitate, i-am lăsat 10 euro ciubuc și tipei care m-a scărmănat, ea a zâmbit cu voioșie, parcă îi dădusem inelul de logodnă. Merg pe stradă și nu-mi vine a crede. Am primit mai mult decât mă așteptam. Mă privesc în oglindă. Sunt drăguță și cu părul scurt. Va crește el negreșit.
La primul concert al Dinei voi merge să o văd cum arată pe scenă cu plete blonde.
Eu am treabă acasă, mă grăbesc să fac ordine și ceva de mâncare. Prăjitura cu mere, care-i place atât de mult lui Hans, se coace în cuptor, în timp ce eu cânt veselă prin casă.
Chiar că e frumoasă toamna asta! Când nu mai ai datorii, când ai ce pune pe masă, și ghete noi în picioare, e foarte frumos orașul. Nu am mai mers de mult în parc, acum m-am plimbat o după amiază întreagă, am fost la teatru, nici biletul nu mi s-a părut scump.
Sunt bucuroasă că am descoperit secretul! Secretul celor ce apar la televizor, îmbuibați, cu zâmbetul lățit pe față, cu ochii strălucind ca moneda de-un euro. Ãștia n-au griji. Au întreținerea plătită, au ghete noi de câte ori își doresc, foșnetul banilor din buzunar le face circulația cerebrală mai bună, le alintă degetele, ei pot să zâmbească.
Zâmbesc! Ca ăia de pe afișele electorale. Care au mutre strălucitoare și arătătorul la vedere. Haine scumpe. Zâmbete fabricate.
Hans revine după o lună acasă. Îi place cum arăt. A fost o surpriză plăcută pentru el. Mi-am făcut griji degeaba. Totul a reintrat în normal. Lui nu i-am spus că mi-am vândut părul. Știe doar că m-am tuns. La cei 29 de ani ai mei, spune că arăt de 22. E expert în complimente. Păcat că trebuie să plece de acasă foarte des. Deplasările îl fac să se simtă vinovat și atunci când se întoarce acasă, pentru puțin timp, mă face să mă simt ca o prințesă. Așa e Hans. Nu l-am iubit din prima clipă. Dragostea pentru el a fost ca un bulgăre de zăpadă care crește, și, spre surprinderea noastră, și după cei nouă ani de casnicie, el încă mai crește. Ne este foarte dor unul de celălalt. Vorbim la telefon zilnic și suntem fericiți.
Azi am ajuns la servici mai repede. Șeful are nevoie de niște acte, urgent. Xeroxez, capsez, pun în mape. Și, știind că sunt singură în birou, cânt. La întâmplare, cântecele trupei O-zone. Apoi, ceva din Celine Dion, apoi refrenele celor de la Ace of Base. Mă simt foarte bine de când m-am tuns. Azi mi-am pus o fustă neagră și pantofi roșii cu tocuri cui, o bluziță fină din dantelă roșie. Termin ultimile acte de pus în dosar. Și ultimul vers din refren.
În ușa biroului, șeful, rezemat în toc, mă aplaudă. Simt cum mă înalț, și-mi scot capul prin tavan, la aer. Când revin, șeful zâmbește. Nici o gaură de șoarece în care să pot intra, de rușine. Inima însă, bate normal în piept. De ce nu o fi apucat-o palpitațiile acum? Aș fi simulat o criză de calciu, aș fi leșinat, dar ea se încăpățânează să bată normal! Tic-tac, tic-tac...lasă că-ți arăt eu ție, când te prind că te mai scuturi de dorul lui Hans!
- Nu știam că ai o voce atât de frumoasă! îmi spuse șeful, calm.
Și eu care mă așteptam să zbiere la mine. Ridic din umeri. Nu știu ce să-i spun! Dar el continuă:
- Păcat că stai aici, cu vocea asta! Îți dai seama că ai talent! Uite, dacă vrei, am
un prieten care are un studio de înregistrări...pot să vorbesc pentru tine.
Iarăși am ridicat din umeri. Cântam și eu ca tot omul care este fericit, dar nu mi-a spus nimeni că ar fi ceva de capul meu. Șeful meu este însurat. Nu cred că urmărește altceva cu aceste complimente.
Mai trece o lună și eu nu am datorii la nimeni. De când m-am tuns, visez cam de două ori pe săptămână un vis ciudat. Se face că am părul foarte lung și el se întinde spre lună ca o cărare pe care coboară un înger mic și dolofan care cântă la o liră de argint, niște sunete minunate. Coboară încet, iar eu lăcrimez de fiecare dată când îl ascult și stau cu brațele întinse și îl aștept. Îngerașul se apropie de mine și îmi întinde lira dar eu mă trezesc înainte să o primesc.
După un timp șeful iar mă întreabă dacă m-am mai gândit la propunerea lui.
Azi m-am întâlnit cu omul care se pricepe la muzică. M-a pus să-i cânt ceva. Am mormăit la întâmplare un refren, omul a uitat să mai închidă gura, m-a rugat să continui. Eu m-am jucat cu notele. După două luni am fost inclusă într-un spectacol. Devenisem vedetă. Tuturor li se părea minunată vocea mea. Cum de nu m-au remarcat până acum? Hans e tare mândru de mine. La primul spectacol a stat în culise și a plâns.
De atunci nu am mai avut niciodată datorii la întreținere. Lumea mă urmărea pe stradă. Își doreau să mă atingă. Mie mi se păreau ireale aceste lucruri. Eram tot eu. În urmă cu un an nimeni nu mă urmărea pe stradă să mă întrebe ceva. Acum, de când am urcat pe scenă, parcă au înnebunit. Vor autografe, de parcă trei cuvinte scrise de mine pe o bucată de hârtie, le-ar putea shimba viața. Vor să se fotografieze cu mine. Mă rog, în gând, să se descarce acumulatorii. Parcă am înghițit licurici și eman și eu lumină.
Mie mi se pare că exagerează. Ziariștii îmi iau interviuri. Îi interesează cu cine am stat în bancă în clasa I? Care este mâncarea mea preferată? De la cine am moștenit vocea? De la cine am învățat să croșetez?
- Dacă vă răspund la aceste întrebări, nu vor mai fi inundații?
- Ei, glumiți! Ce treabă au întrebările cu inundația?
- Chiar așa! Atunci, de ce vă interesează?
- Aveți fani! Melodiile dumneavoastră se dau la radio zilnic.
Un motiv mai bun ca ăsta nici că se putea. În curând am început să-mi scriu singură textele. Prima melodie pe care am lansat-o povestea despre cât de fericită eram în parc într-o zi superbă de toamnă, încălțată în ghetuțe noi. Frunzele zburau prin aer și eu respiram liniște. A avut un succes nebun. Dar uneori simțeam că mă depășește. Că în pielea mea este un alt personaj care mi-a furat identitatea. Parcă asistam la un spectacol.
Am intrat în panică atunci când mi s-a părut că cineva mă urmărește pe stradă. Într-o seară însă, pe sub ușă, am primit un bilet în care mi se solicita o întâlnire.
Nu știam cine poate fi. Dina, pe care nu o mai văzusem din ziua în care am mers la salonul „Celebrity”, a venit la locul stabilit, în parc. Auzisem că, încercând să cânte live la un spectacol, a fost huiduită. Vorbe!
Femeia din fața mea nu mai arăta ca anul trecut. Nu era senină și-și pierduse strălucirea ochilor.
S-a apropiat de mine cu ochi rugători și mi-a șoptit:
- Dă-mi-o! Dă-mi-o înapoi!
Nu am înțeles prea bine despre ce vorbea. Purta peruca de păr blond, natural, din pletele mele de anul trecut. Acum, părul meu era la jumătatea spatelui. Crescuse destul de repede. Am întrebat nelămurită.
- Ce să-ți dau înapoi? Vrei banii pe care mi i-ai dat atunci?
- Nu!
Și-și smulse peruca de pe cap, apoi o întinse spre mine, cu un gest umil.
- Ia-o! De când mi-ai dat părul tău, mi-am pierdut vocea! Dă-mi-o înapoi!
Degeaba am păr blond dacă vocea nu mă mai ajută. Tu știi mai bine cum mi-ai furat vocea!
Dintr-o dată toamna s-a strecurat pe lângă noi și ne-a lăsat descoperite în fața viscolului. Se făcuse iarnă? Sau numai simțeam un frig de moarte în oase?
Noaptea am visat îngerașul cum coboară spre mine și de data asta am întins mâinile, dar el i-a întins lira Dinei, după care s-a cuibărit la mine în brațe.
În sfârșit, Hans a primit vestea mult așteptată. Va avea un moștenitor. Mi-am privit pletele în oglindă. Treceau de talie. Mi-am privit rotunjimea burții. Era ca o lună plină.