M-am trezit chiar înainte de ivirea zorilor și am văzut cu deosebită claritate imaginile unui vis rămas încă pe retină, deși când deschizi ochii cu fața spre fereastră, lumina parcă îți ia visele cu mâna. M-am visat căsătorit, (eu de ce, oare, nu m-am căsătorit, deși mi-am dorit să ajung la acest statut?), soția, nu îi vedeam fața, se afla dezbrăcată pe un covor, urma să nască.
Nu mi-a spus nimeni nimic dar în vis omul știe câte ceva de la sine: trebuia să nască dintr-un moment în altul, eu mă aflam pe același covor, asemeni fără îmbrăcăminte, visele au și ceva ciudățenii pe care nu ajungi întotdeauna să le înțelegi, știam că trebuie să o ajut, că numai era timp să chem nici o ambulanță și am încercat, mă aflam în spatele ei, am îmbrățișat-o cu toată tandrețea de care puteam să fiu în stare și, când a apărut copilul, l-am prins în mâinile mele, l-am ridicat și am întrebat doar:
- Este băiat sau fată?
- Fată, a răspuns ea.
Tot fără să-i văd fața. Și apoi m-am trezit.
Decor de un alb marmorean, inefabil și impalpabil, de parcă m-aș fi rupt dintr-un grup statuar, ca să-mi reiau locul printre pământeni. Totul părea atins de aripa unui înger, ca un ideal de frumusețe la care știi că nu vei ajunge, oricât te-ai strădui, pentru că acesta se află în alt univers. Ca puritatea sau gingășia pe care le atribuim unui bob de rouă. Vis compus parcă numai din trăire, din sentimente și nu din mișcare. Am refuzat cu încăpățânare să mă scol din pat și mi-am prelungit satisfacția de a diseca totul, imagine cu imagine, încercând să descifrez simbolul pe care putea să-l ascundă fiecare amănunt. Și, oricât ar părea de ciudat, am adormit din nou, pentru că îmi doream cu tot dinadinsul să-mi continui visul. Mai târziu, când am deschis ochii, aveam sentimentul ciudat că trebuie să mă apuc imediat de un anume lucru dar, văzând că de fapt sunt tot în pat, fără nici o urgență aparentă care să-mi bată în ușă, mi-am mai oferit câteva clipe de dolce vita în așternut, pentru ce mi se părea a fi fost continuarea primului meu vis. Eam la noi acasă, undeva la țară, aveam și copii, începuse ploaia, primisem vizita unui coleg de serviciu care voia neapărat să se culce, tare mulțumit că la atâta spațiu, își poate întinde patul unde voiește (!), pe urmă a început să plouă, apoi dintr-odată am văzut întreaga casă descoperită, peste care au apărut ca din senin scânduri, una lângă alta și ploaia care începuse să curgă în șiruri paralele prin spațiile dintre scânduri. Apoi fata mea, închipuiți-vă că aveam o fată, mi-a spus:
- Cumpără tata niște foi din plastic, din ăsta mai subțire care nu costă mult și acoperă casa că nu poate să rămână așa. Și în această a doua parte a visului, apăruse soția dar, nici acum nu îi văzusem fața.
M-am adâncit în supoziții din cele mai fanteziste, casa descoperită, expusă ploii, semăna sau poate era chiar viața mea, dusă în condiții din cele mai precare dar, de care nu mă plânsesem niciodată. Până la urmă m-am pierdut în speculații și a trebuit să renunț.
Interpretarea viselor ține de domeniul superstiției. Știința zilelor noastre nu spune nimic mai mult decât ceea ce știe și un vârstnic fără carte: tot omul visează și nu trebuie să le iei pe toate în seamă.
Cea mai mare atenție, mă gândeam că trebuie acordată faptului dacă acestea sunt inspirate sau dacă vin din zodia întunericului sau a luminii.
De jos sau de sus.
Pentru că nu ai ce lucru bun să scoți, din partea celui rău.
Și de aici concluzia, de bun simț dacă vreți, că visele, trebuie lăsate în voia lor: Dacă vin din partea celui rău, sunt menite să provoace sminteli, iar dacă vin de sus, ele se vor împlini cu toată certitudinea, pentru că lor nu li se poate împotrivi nimeni. Și totuși ni se pare firesc când ne trezim și mai ținem minte ce am visat, să încercăm să le dezlegăm. Să vedem dacă ele ne transmit cu adevărat vreun mesaj.
Îmi spunea într-o zi meșterul Giudică:
- Am visat odată că eram cu Ion Fieraru și a venit cineva și ne-a înrtrebat pe amândoi: Vreți să vă scriu pe listă, să vă fac maiștri militari? Eu am zis, nu vreau iar el a zis eu vreau și s-a scris. Când m-am trezit, le-am spus tuturor că în curând Ion Fieraru va pleca dintre noi, pentru că uite ce am visat eu. A murit la două zile după acest vis. Și mai târziu am visat iar că mi-a spus, aceeași voce, acum tu ești primul pe listă.
Un alt vecin, pensionar, fost pădurar, mi-a spus că a visat un tractor cu două remorci care se pregătea să ocolească un zid la stânga. În vârstă de peste optezeci de ani, mă gândeam dacă aceste două remorci nu înseamnă premonitoriu, ultimii săi doi ani de viață. Și de atunci a trecut un an...
M-am apucat de lucru și mai târziu, mi-am oferit un suc pregătit de mine. Nu am încredere în sucurile de la prăvălii, din cauza conservanților, a benzoatului de sodiu, a îndulcitorilor, a coloranților, aromelor sintetice și a celorlalte ingrediente care, probabil, nici nu mai sunt înscrise pe etichetă. Dacă acestea care se pretind a fi identic naturale, ar fi fost binefăcătoare omului, le-ar fi făcut Dumnezeu să crească într-un copac, de unde le-am fi cules și le-am fi avut pe toate la dispoziție. În ce mă privește, eu rămân la concepția mea învechită că din lămâie și apă îndulcită cu miere, se poate pregăti cea mai curată și mai sănătoasă băutură răcoritoare. Cât despre sifon, amatorii cu state vechi în ale degustării licorilor bahice, afirmă că vinul bun îl face prost iar vinul prost îl face bun, ceea ce nu este chiar așa departe de realitate. Dar mie după ce mi-a atras atenția un prieten medic arătându-mi cum se străduie corpul să elimine bioxidul de carbon și să ajungă la oxigen, m-a întrebat pe neașteptate de ce să (în)dopăm organismul cu ce nu-i trebuie, agresându-l?
Și-am dat dreptate.
Am cumpărat de câteva ori gem de caise care mi-a plăcut, am vrut să mai cumpăr, m-am apucat să citesc ce scrie pe etichetă, dar m-am folosit de o lupă că din precauție, fabricanții dau explicații din ce în ce mai evazive și scriu din ce în ce mai mărunt. Eh bine, am aflat că gemul meu de caise provenea din... mere deshidratate! Când un producător rămâne cu mere nevândute, lovite, nu mai au față, aspect comercial, ca să nu le arunce, le păstrează la frig, am vizitat și eu destule hale frigorifice și numai mere bune de consum nu găsești acolo. Chimia oferă azi rețete pentru orice: se vinde pe piață gemul de caise? Fac din ele gem de caise. Sau practic, orice altceva câtă vreme naivi ca mine mai sunt (încă) gata să le cumpere.
De multe ori mi se face poftă de o cafea bună. Dar o fi ea mai bună decât ceaiul? Care o fi mai benefic și care mai nociv? Institute de mare respectabilitate din America, Anglia, China, India dar și din alte părți ale lumii recomandă consumul de ceai pentru elementele sale nutritive dar mai ales pentru efectul longeviv la un consum îndelungat, după interesul celor care finanțează cercetările sau lansarea pe piață a unor noi produse. Cred că ceaiul se asimilează integral în organism, nu produce dependență, este și hrănitor dar și un medicament în același timp. Dar când am de lucru și mă simt obosit, mă ispitește mai mult o cafea: ceașcă mică, tare, bea-o fiebinte. Și ajung și la țigări. Câtă lume nu am văzut eu aprinzând din reflex o țigare în fața ceștii cu cafea! Iar părerea generală este că ele merg foarte bine împreună. Nu mai amintesc nimic despre nocivitatea fumatului, dar păreera mea este că nici una din acestea trei nu fac casă bună împreună: cafeaua, țigarea, băutura. Poate că aici se potrivește cel mai bine învățătura: toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngădute dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
Am făcut din nou un drum la oraș ca să-mi schimb dioptriile. Nu mai apelez la nici un control de laborator, toate costă din ce în ce mai mult. Am probat mai multe modele până când am văzut limpede să citesc. Și oculistul procedează la fel. Lentile groase, ușor colorate de cinci și jumătate, bifocale. Vânzătorul îmi oferă un model nou, și, ca să mă convingă, răsucește și îndoaie rama în toate felurile, lăudându-i elasticitatea, plin de încântare profesională.
- Vedeți că nu se rupe, puteți să o faceți în toate felurile și nu pățește nimic.
Eu nu vreau ochelari cu care să merg la circ. Vreau un model sobru, de citit și atât.
La întoarcere în tren, am ascultat cu interes povestea unui țăran venit la oraș după cumpărături și care avea chef de vorbă:
Era la noi în sat un terchea berchea care nu știa să facă nimic bun și se ținea numai de furat. O găină de la un vecin, niște mălai de la un altul, puțină untură din cămara unei văduve și o ducea așa de azi pe mâine iar când intra în bufet, umbla cu cerșitul pe la fiecare, cinstește-mă și pe mine cu o țuică. Toată lumea știa cu ce se ocupă dar el se dezvinovățea mereu: Ce aveți fraților cu mine, m-ați prins pe mine la furat? Să mă trăznească Dumnnezeu dacă ți-am furat eu ce zici. Azi așa, mâine așa până când l-a prins o ploaie cu furtună pe câmp și chiar că l-a trăznit Dumnezeu, să se învețe minte. Și îl mai chema și Mierlici.

Dragă domnule Sebastian,
Haideți să trecem de la acest pompos și rece Dumneavoastră, la persoana a doua singular, dumneata, care, vă asigur, nu scade cu nimic din respectul pe care ni-l datorăm unul celuilalt. Muțumesc pentru scrisoare și pentru grija părintească pe care o degajă. Lumea în care trăim este așa cum este și, din păcate, nu avem de unde alege alta mai bună.
Îmi face plăcere să vă citesc și re-citesc fiecare scrisoare de mai multe ori iar seara când mă culc, o pun pe noptieră să o am la îndemână.
Accept cu plăcere sfaturile și mă simt protejată. Mă surprind chiar, gândindu-mă din ce în ce mai des, la personajul straniu și singuratic pe care îl întruchipați, ca la o enigmă pe care aș dori din toată inima să o dezleg. Sunteți totuși un mister. Dar un mister în carne și oase pe care încerc să-l văd, măcar cu ochii minții, ceea ce spre rușinea ea, nu am prea reușit până acum.
Renunați la ideile preconcepute că nu ne vom întâlni niciodată. Nu mi-am pus în cap să ne întâlnim cu orice preț, dar dacă aș vrea, aș putea cu puțin efort să vă aflu adresa și să vă pomeniți cu mine într-un week-end, că termenul de sfârșit de săptămână nu ne mai place și, snobi sau nu, acceptăm toate avansurile și capriciile acestui limbaj legat de comunicare, globalizare și celelalte.
Când își pune o femeie ceva încap...
Împărtășesc ideea prepeleacului, m-am urcat și eu când eram mică în mulți pomi, de unde lumea se vede altfel. Este o schimbare de perspectivă, cu condiția ca aerul tare al înălțimii, să nu inducă și trufia: uite cât de sus am ajuns eu!
Nu alerg după nici un fel de complimente, dar comparația cu floarea de cais, mi-a făcut realmente plăcere și aflați că de la mine, domnul Sebastian nu se vede nici îmbătrânit, nici înrăit, nici acrit ci mai degrabă ca un intelectual sensibil, care a avut parte de multă suferințâă în viață și înțelepțindu-se, a rămas de o bunătate copleșitoare.
Afară de flori, mărturisesc că îmi place să pictez. Dar numai peisaje. Întotdeauna fără oameni. Eventual locuri din cele mai sălbatice, văzute sau închipuite, care sunt pline de frumusețe, de poezie, de pace divină și unde nu a călcat vreodată picior de om. Nu agreez termenul de natură moartă. Natura este vie, numai omul din inconștiență sau din interese meschine intră în război cu ea. In loc să trăiască în armonie cu mediul în care s-a născut, omul maculează când ar trebui să înnobileze. Distruge în loc să zidească. Își aruncă în aer condițiile în care trăiește, autopedepsindu-se inconștient.
Și acest lucru nu este greu de înțeles. Mai țineți minte perioada în care omul se auto-intitula cu emfază „stăpânul” naturii? Pictura zis modernă se dă în vânt după nuduri, agresând iubitorul de artă dar și privitorul onest cu sexul sau cu dosul femeii. Îmi pare rău că trebuie să spun, asta nu are absolut nici o legătură cu arta. Arta se adresează sufletului, trebuie să nască zbor. Altminteri nu e artă. Ea nu are nimic de a face nici cu împreunarea trupească. Este dacă vreți, o familie de rang nobiliar, o castă în care se pătrunde nu greu, ci foarte greu. Cine nu este în stare să-și înalțe preocupările sale deasupra organelor genitale prin care corpul fiecărui om elimină urina și dejecțiile, accentuez un lucru elementar pe care orice om, chiar fără un grad ridicat de cultură dar cu bun simț îl știe, garantez că un astfel de „artist”, nu va avea parte în „cariera” sa de ceva mai mult decât acestea, cu care vrea el să pătrundă în universul artistic. Falsele aserțiuni despre dezinhibare, decomplexare și o la fel de falsă reîntoarcere la stadiul primar, natural, nu sunt decât tot atâtea motive de bălăceală morală pentru acela sau aceia care nu-și pot depăși condiția. Pentru că în fond, fiecare om prin ceea ce greșește, prin aceea se și pedepsește. Și legea aceasta nu cunoaște nici un fel de excepție.
Quot errat demonstrandum.
Bine, spunea un pictor, aflat temporar în vogă, dar Și Leonardo Da Vinci a pictat astfel. Adică, el de ce avea voie și eu nu aș avea?
Meschină și vicleană întrebare. Dar și plină de obrăznicie pentru că acela care o punea încerca să se asemnene acestui titan al Renașterii. Numai că Leonardo Da Vinci cerceta corpul omenesc în scopul cunoașterii, el căuta flacăra dumnezeirii lui, locul sufletului. Ceea ce este cu totul altceva.
Vă redau și câteva din acuarelele mele la care țin foarte mult, dar pe care nu sunteți obligat să le lăudați din complezență.
Mă opresc uneori din lucru și mă gândesc: oare ce face acum domnul Sebastian?
Nu vreți să încercăm o luare de contact prin telepatie sau meditație tibetană? Poate vom reuși să comunicăm instantaneu, fără computer. Creierul omului are atâtea resurse!
Cu dragoste, Căpriana.