agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 848 .



E greu să ne mântuim?
proză [ ]
continuare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [tunaru ]

2008-12-24  |     | 




Septembrie plin de căldură, ca un cireș bogat. Ca o iubire împărtășită, ajunsă la maturitate. Cu bunici care ies, ca primăvara gâzele la soare.
Octombrie ne ia însă prin surprindere cu vânt subțire care ne aduce aminte de odiseea cămării, niciodată îndestulată.
Covor de frunze, peste care călcăm ca peste propriile noastre vise și, pe care nici nu mai credem că le vom vedea împlinite. Cu multe răni cicatrizate dar și cu altele noi, proaspete, încă deschise.
Urmează un noiembrie molcom și blând ca un balsam, peste o durere de suflet, cu care ai conviețuit fără să știi. Haine groase, mâini bătucite și, renunțare.
Lumea satelor îmbătrânește din ce în ce mai mult. Dintre cei tineri, rămân numai cei care reușesc să prindă câte un post la primărie, la școală, la vreun privatizat. Restul aleargă după pâinea cea de toate zilele, la oraș.
Pământurile se strâng încet încet în jurul noilor fermieri. Bătrânii se văd dați deoparte și de viață și de semeni. Nu mai au chef să ia pe nimeni de piept, nu mai au chef să ceară nimănui socoteală pentru înfrângerile lor cu gust de cenușă.
Sănătatea, atât câtă mai este și, cu mila Domnului hamuri noi pentru jugul cel vechi. Putere și resurse din ce în ce mai puține. Să le ajute Domnul celor tineri să-și ia zborul cum ne-am luat și noi la timpul nostru.
Cei care au vii, nu vor să renunțe la ele și să planteze soiurile comunitare.
Să facă asta fermierii că s-au umplut de bani ca ciocoii altădată. După ce mor, să facă ce-o vrea cine-o veni după mine. Dar nici ăla n-o să facă ce vrea el, ci cum l-or sili ăștia noi.
Cazanele de țuică vor dispare și ele, chiar dacă este vorba numai de producție pentru consumul propriu.
Lasă că n-am trăit noi numai cu țuică. Să le ia și pe astea, că și ceilalți au vrut să ia totul. Și averea care nu era a lor, și pământul, și munca. A noastră, nu a lor.
Și pe-ăla dinainte l-au împușcat că-i alerga pe oameni pe stradă să le dea locuri de muncă și locuințe gratuit.
Nici atunci nu erau toate rele, nici acum acum nu sunt toate bune. Ba chiar deloc. Asta e!
Dintre toate acestea și mai bune și mai rele, mă desfăt, nu mai mult decât câteva zile, cu o cură de must, o adevărată ambrozie cu care nu ajunge să se compare nici o altă băutură. Dar numai câteva zile, că mustul acesta pe care îl simți ca pe un cal pur sânge mușcându-și zăbala să scape din frâu, începe să fiarbă și se transformă în vin.
Îmi amintesc că acum câțiva ani, pe când mă aflam într-o perioadă de căutări și limpeziri, în două rânduri mi s-a dat și mie să zăresc lumea prin glanda pineală, dar nepregătit fiind,
m-am speriat și am dat cu obstinație la o parte, mâna care îmi oferea darul. De fiecare dată, acestea s-au petrecut dimineața la trezirea din somn, înainte să aprind lumina dar și înainte să se lumineze de ziuă. Pur și simplu, mi-am dat seama că vedeam prin semiobscuritate nu cu ochii ci cu această glandă fixată în mijlocul frunții.
Dar cum fusesem bombardat cu tot felul de avertizări că orice dar care iese din comun, vine de la cel rău, am procedat ca un neghiob, închizând și deschizînd ochii, cu care, repet nu vedeam nimic, de mai multe ori la rând, până când imaginea aceea argintie care semăna cu a unui caleidoscop mirific, a dispărut și abia apoi am început să văd normal, ca orice om.
Nu am apucat să văd decât un fel de tunel de culoare argintie și alte amănunte nu îmi mai amintesc și, parcă ceva elemente prismatice, dar încăpățânarea mea a fost mai mare decât generozitatea și bunăvoința care mi se arătase.
Și aceasta s-a petrecut în două rânduri. Iar eu tot în două rânduri am procedat la fel, așa că acum nu mai am decât cuvinte de regret pentru purtarea mea nesăbuită. Regrete care, oricât de sincere ar fi, nu mai pot compensa ocazia pierdută.
Retragerea mea la țară, pare să îmi ofere, măcar acum, pe ultima sută de metri, condițiile cele mai bune pentru odihnă și lectură. Pe scurt, mă simt la fel ca peștele în apă.
Am mai mult timp liber din cauză că, paradoxal, mi-a rămas mai puțin.
Nu sufăr de singurătate, nu mă simt deloc claustrat în această lume cu care mă aflu într-o stare de conflict, de când mă știu. Adică ne ignorăm, disprețuindu-ne cordial, dacă pot să mă exprim astfel. Reciproc și vice-versa.
Au fost odată trei frați care au hotărât să se retragă din lume, pentru meditație și să-și închine viața Domnului. După ce și-au vândut averea părintească pe care au împărțit-o săracilor, unul s-a dus la o mănăstire, altul a devenit preot iar al treilea s-a retras în pustiu, cât mai departe de larma deșartă a lumii.
După câtva timp, primii doi s-au întâlnit, întrebându-l fiecare pe celălalt cum îi merge, dar nici unul dintre ei nu era deplin mulțumit de sine. Și atunci au hotărât să meargă împreună la cel de al treilea, să se dumirească ce și cum. Dacă au greșit undeva și, unde anume.
Acesta i-a ascultat, primul crezuse că în mănăstire nu va mai avea parte de nici un fel de ispite, al doilea că toți enoriașii îi vor asculta cuvântul, urmându-i pilda și, uite că lucrurile nu au decurs așa cum s-au gândit ei. Și atunci al treilea, care era și cel mai vârstnic dintre ei, i-a condus la o baltă, avea un vas mare de sticlă pe care l-a umplut cu apă și i-a întrebat:
- E bună apa asta de băut?
- Nu poți să bei așa ceva, uite cât e de mâloasă.
Și-au continuat discuția și după un anume timp, fratele cel mare i-a întrebat din nou:
- Acum e bună apa asta de băut?
Între timp impuritățile se depuseseră la fundul vasului și apa se limpezise bine de tot.
- Da, au recunoscut ei. Acum apa se poate bea.
- Cam așa s-a limpezit viața mea, fraților, după ce m-am retras în pustiul acesta unde mi-a mânat Domnul pașii.
Păstrând proporțiile povestirii, eu am făcut mult mai puțin decât oricare din aceștia trei, dar abia aici, departe de vacarmul stresant al vieții citadine, am ajuns să mă mir câtă energie vitală am consumat în această junglă modernă pe care o reprezintă astăzi o metropolă, oricare ar fi ea.
Cu ce preț și, cu ce câștig?
Vise spulberate, tinerețe arsă prea devreme, sănătate zdruncinată iar despre idealuri, mai bine să nu pomenesc nimic.
Și cu cât este metropola mai mare, cu atât și alienarea este mai mare, de cele mai multe ori reîntoarcerea fiind aproape imposibilă.
O junglă care macină nervii și sănătatea într-un ritm din ce în ce mai rapid și, în care supraviețuiesc numai cei foarte rezistenți psihic și fizic. Printre care, cu amărăciune trebuie să recunosc că nu m-am aflat și eu.
- Bună ziua vecine, ce mai faci?
- Mulțumesc, citesc.
Aveam în față un teanc de reviste pe care le răsfoiam, căutând numai ce mi se părea că poate să mă intereseze.
- N-ai citit bre, destul la viața dumitale, că uite ce ochelari groși porți?
- N-am citit destul.
- Ce scrie în revistele alea? Ce vrei să mai afli?
- Orice poate să îi fie omului de folos. Unde ai plecat?
- Am niște necazuri cu ăla mic că nu prea e cuminte la școală și m-a chemat dirigintele să-l iau de urechi în fața clasei. E într-a patra. Telefon mobil că deh, are toată lumea, sună la colegi, dă bipuri la fete, e obraznic, ce mai. Cred că și fumează. Nu se ține de carte și pace bună. Ieri mi-a făcut altă boacănă: a găsit pe lângă gard o roată veche de batoză că nici eu nu știam de ea, s-a dus până la râpă, i-a făcut vânt și a pus la pământ gardul lui Mitică Zavu dar, i-a tras și o brazdă ca lumea culcându-i grâul la pământ, până s-a oprit morișca din viteză. Mi-a făcut-o, ce mai!
Neacșu are un frate bolnav și îl întreb cum omai duce cu sănătatea.
- Nu e bine deloc. Stă cu ochii în tavan, nu mai are poftă de mâncare, nu-i mai arde de nimic și mă pomenesc că mă întreabă căteodată:
- Mă' nene, cum o fi dincolo?
- Lasă măi frățioare că nu ești tu pe moarte. Ce pot eu să-i spun, să-l mai liniștesc?
- Spune-i că nimeni nu este curajos în fața morții.
- Da bre, dar ce să fac să-l mai liniștesc?
- Ca să-l liniștești... Nici eu nu știu cum e dincolo, că nu s-a întors nimeni să ne povestească. Dar ce a considerat Dumnezeu că trebuie să știe omul în legătură cu viața de dincolo, e scris în Carte. În Biblie.
- Măi nea Sebastiane, matale ești om serios și cu carte, bre. Frate-meu e pe patul morții și dumneata vrei să mai citească Biblia? Acuma?!
- Acum e într-adevăr cam târziu. Chiar prea târziu. Dar așa pe înțelesul lui poți să-i zici că, una peste alta, dacă a avut mai multe gânduri bune, vorbe bune, fapte bune decât gânduri rele, vorbe rele, fapte rele, se mântiuește.
Am făcut bine că i-am spus, n-am făcut bine, nu știu...
Cert e că peste câteva zile m-am pomenit din nou cu Neacșu vizitându-mă.
- Ce noutăți ai?
- Nu e bine. Plânge mereu. Plânge și se vaită.
- De ce?
- Mă' nene, zice, eu nu m-am gândit niciodată la moarte. Tu știi că toată viața mea am alergat să-mi câștig traiul. Când nu s-a mai putut la câmp, m-am dus la oraș. Cu brațele. Pe mult, pe puțin, pe unde am găsit, unde am putut, ca să-mi țin familia. Am stat departe de Biserică, de Dumnezeu și acuma uite că îmi vine rîndul... Și îmi pare rău. Dar asta nu mă mai ajută cu nimic.
Și când ajunge aici îl înneacă plânsul, sughite și nu mai înțeleg ce-mi spune.
- Și mai departe?
- Plânge și se aolește.
- Ia întreabă-l: dacă i-ar da Dumnezeu să mai trăiască o dată, ce-ar face? Afară de trupul acesta care e făcut din țărână și, la soroc, se întoarce în țărâna din care a fost luat, s-ar îngriji el și de sufletul său? Că Dumnezeu nu-i cere omului să mute munții din loc. Ar încerca el să fie mai bun, să ajute după puterile lui, pe cei mai necăjiți ca el? Îi pare rău de răutățile pe care le-a făcut și, pe care putea să nu le facă? De nedreptățile pe care, cu știință sau fără știință, le-a săvârșit? Îi pare rău că putea să facă mai multe fapte bune și nu le-a făcut?
Au trecut iar câteva zile până când ne-am văzut din nou.
- Ori de câte ori vin la dumneata, mă așteaptă nerăbdător de parcă tot mai speră, ca un om rătăcit în pustiu, să găsească drumul.
- Acum sunt și eu la fel de nerăbdător ca și el, dacă vrei.
- Mi-a decalarat nici mai mult, nici mai puțin, că dacă ar mai trăi o dată, s-ar călugări. Și plânge. Plânge mereu. Nu e bine.
- Eu zic din contră, că ăsta e un semn bun. Spune-i că Dumnezeu citește în inima fiecăruia dacă se căiește cu adevărat sau vorbește numai cu gura. Omul care ajunge să se mântuiască, se mântuiește numai prin mila și iubirea lui Dumnezeu și nu prin meritele lui. Că Dumnezeu ne judecă iubitor ca un Părinte și nu ca un tiran fără îndurare. Adu-ți aminte de tâlharul de pe cruce că acesta a fost primul om care a intrat în Rai. El era crucificat și nu mai putea să facă nici un fel de fapte bune. S-a căit numai de viața lui risipită în răutățile lumii acesteia și, care se aseamănă foarte bine cu lumea noastră de astăzi. Și Dumnezeu a văzut căința lui sinceră și l-a mântuit.
- Mai departe?
- Mai departe să se spovedească preotului ca să își ușureze sufletul și să se roage neîncetat, așa cum știe el să o facă, sau cum îl învață preotul. Un om care se spovedește, scoate din inima lui toate cele rele, adică tot ce a greșit el față de Dumnezeu și față de semeni, indiferent în ce condiții le-a săvârșit. Și pentru toți aceștia există speranță de îndreptare, deci și de mântuire. Și invers: un om care nu își mărturisește păcatele la spovedanie sau le ascunde în inima lui, acestea puiază acolo, în așa măsură, că inima lui se va transforma, nici mai mult, nici mai puțin, decât într-un cuib de vipere. Și la acesta, ce speranțe de mântuire să mai existe?!
- Altminteri nu se poate?
- După câte știu eu, nu se poate. Dacă dumneata mergi pe drum și vezi un om care a căzut într-un într-un șanț cu noroi, întinzi mâna ca să-l scoți afară?
- Sigur.
- Dar dacă el te respinge, îți vorbește urât și te gonește, ce faci? Îl scoți cu sila?
- Nu.
- Hai să-ți mai spun ceva. Doi oameni oarecare au fost condamnați la moarte, fiecare pentru altceva. Întâmplarea face ca amândoi să fie grațiați de președinte. Unul dintre ei a plecat fericit mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a salvat viața în ultima clipă în timp ce al doilea se obișnuise cu gândul morții și a spus: - Nu sunt de acord cu nici o grațiere. Eu vreau să mor. Încurcătură, singurul caz din istorie când s-a întâmplat așa ceva. Au fost chemați cei mai buni juriști care au spus: - Grațierea este atributul constituțional al președintelui și nu poate fi revocat de nimeni. Condamnatul refuza însă cu încăpățânare să semneze de luare la cunoștință și atunci au fost chemați alte somități în materie. Nimic asemănător în jurisprudență. Aceștia au invocat drepturile omului în toate chestiunile care îl privesc. Grațierea se oferă, nu se dă cu sila. Dacă nu vrea să semneze de bunăvoie, nimeni nu îl poate sili să o facă. Seamănă cu subiectul unei piese de teatru absurd și fără ieșire.
- Sunt așa de curios...
- A fost executat. Și mai departe, ține minte că nici doctorul nu te vindecă dacă nu vrei, nici Dumnezeu nu te mântuiește cu sila dacă tu nu vrei, ca să ieșim din acest cerc vicios.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!