Am stat și m-am gândit ce ar putea să nu fie sau, să nu fi fost în regulă cu propriul meu comportament, pentru că nimic din cele pe care le întâmpină omul în viață, nu este întâmplător.
Iar liniile soartei atât de alambicate și greu de interpretat, nu pot fi descifrate după cele câteva trăsături din palma omului, cu care se laudă chiromanii că reușesc să descifreze destinul.
Iar dacă din cele care ni se întâmplă, nu știm ce învățătură să tragem, cu siguranță că pornim pe un drum greșit. Pe un drum greșit și cu o mai slabă șansă de a ne da seama de asta în viitor. Decât poate, eventual, când ni se întâmplă ceva și mai grav.
Așa că fiecare ajunge mai devreme sau mai târziu la propria sa zonă de suferință, la crucea pe care o are de purtat. Iar suferința, prin cortegiul de întrebări care o însoțește are menirea de a ne face mai înțelepți. Partea cea mai puțin convenabilă este atunci când omul ajunge să sufere din ce în ce mai mult, nu înțelege de ce și, în loc să devină mai bun, devine mai rău. Ceeace înseamnă pierdere pe toate fronturile.
Unul din cei plăcuți Domnului,se ruga:
- Doamne, nu mă mai iubești? Dacă m-ai uitat, adu-Þi aminte Doamne și de mine, robul Tău, că mi se face traiul călduț și îmi slăbește credința. Mai trimite-mi și ceva suferință, ca să nu Te uit.
Nu există iubire mai puternică, decât atunci când aceasta se îndreaptă spre suferință. Iar confortul după care suntem îndemnați să alergăm în fiecare zi, moleșește caracterele. Cam așa văd și înțeleg eu valențele suferinței dar, ca fiecare, îmi doresc, mă rog, ca aceasta să ia sfârșit cât mai curând, când este vorba de mine.
Am admirat odată de mult o fotografie pe care se vedeau două mâini ridicate a rugă, spre lumină. Atât și nimic mai mult. Nu se vedea persoana căreia îi aparțineau mâinile și nici sursa de lumină. Aceasta venea de sus și atât.
Tot astfel îmi închipui că trebuie să fie și drumul vieții fiecăruia dintre noi: un urcuș permanent spre lumină. Spre adevăr. Spre viață.
Merge un om pe stradă, alunecă și cade. Atunci de la sine se ridică imediat, luând chiar seama în jur dacă a fost văzut sau nu de cineva, să nu fie luat în râs. Dar după orice alunecare mai mică sau mai mare de la dreptarul învățăturii, nu ne mai dăm osteneala să ne ridicăm la fel de repede cum se întâmplă pe stradă.
De ce?
Poate că ne înșelăm singuri spunându-ne pe subconștient că vom fi mai atenți data viitoare, sau că nu ne-a văzut nimeni, sau că Dumnezeu ne iartă oricum și, încet, încet ne adormim singuri vigilența pregătind terenul pentru căderi și mai mari.
Poate că astfel s-a întâmplat și cu mine, mergând din cădere în cădere fără să-mi dau seama.
Până când sosește și pedeapsa care, ne place sau nu ne place, o merităm cu prisosință.
Continui să mă trezesc la ora pe care mi-am propus-o. Ce bine ar fi să mă trezeasc să prind știrile de șase. Și mă surprind trezindu-mă doar cu un minut sau două înainte. Apoi a devenit o obișnuință să deschid ochii la ora la care m-am gândit culcându-mă. Din cauza vederii care îmi obosește repede, dorm și după amaiza dar nu mai mult de o jumătate de
oră. Ne pare bine când ne dăm seama că am intrat în viață. Dar ne pare rău când ne apropiem de moarte. Deși moartea este începutul veșniciei și toți alergăm spre ea.
Să sădești un pom, să lași un urmaș și, să te pomenească lumea de bine, spuneau bătrânii fără știință de carte dar cu un bun simț înnăscut.
Criteriu după care eu nu primesc notă de trecere.
Crește numărul de familii fără copii sau cu un singur copil. Familiile cu mulți copii au fost întotdeauna binecuvântate de Dumnezeu. Astăzi în cele mai multe cazuri, lucrează amândoi soții. Cât sunt tineri, vor să se distreze, mai târziu încep să strângă bani pentru mașină și locuință, după care intervin alte necunoscute și se trezesc dintr-odată bătrâni. La rromi și la pocăiți acest fenomen nu este cunoscut. Există familii și cu cincisprezece sau mai mulți copii dar, cu toată sărăcia, nimeni nu moare de foame. Fiecare din noi am avut doi părinți. Oare nu sunt oamenii datori să lase în urma lor, măcar tot doi copii, dacă nu mai mulți? Domnul a spus: Creșteți și înmulțiți-vă ca frunza și ca iarba! Nu există călcare de poruncă, să nu atragă mânia și osânda meritate. Întreruperea sarcinii rămâne, oricum am privi lucrurile, o crimă împotriva vieții.
Domnul leagă și dezleagă pântecele cerboaicelor. O femeie rămâne însărcinată, înțeleg eu, nu când dorește, ci când trebuie.
Și astăzi oamenii sunt îndemnați să folosească tot felul de anticoncepționale, numai pentru plăcerea de a face dragoste și atât. Ceea ce este împotriva firii. Și practica îndelungată ruinează sănătatea. Pe Dumnezeu nu L-a păcălit nimeni niciodată. Orice încălcare a legilor noastre omenești duce sau ar trebui să ducă la o sancțiune. Cu atât mai mult când este vorba de călcarea legilor Domnului. Altfel nu se poate. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător. Nu se întoarce la Domnul fără să-și fi împlinit menirea.
Dintr-o țară dată și luată ca exemplu de democrație, parvin știri din cele mai șocante privind industria sexului: destrăbălări care aduc atingere demnității umane, împreunări cu animale, o femeie care se căsătorește cu un câine, ziariști care nu se scutură de greață ci alergă să transmită știrea ca pe una de senzație, se găsește chiar cineva care își spune preot și oficiază legătura... Dacă femeia poate să facă ce vrea cu sexul ei, cine să i se opună? O să spuneți că acestea sunt excepții nesemnificative. Da. Dar viermele este acolo și roade. Și nu trebuie mai mult decât o banală antenă ca isprava să fie promovată la scara întregii planete.
Până unde poate coborî omul?
Am văzut o dată la televizor gala decernării unor premii și disticții, a uneia dintre cele mai exclusiviste societăți cinematografice. Cei mai buni actori de film, staruri foste sau actuale, altele în devenire, toalete strălucitoare și costisitoare, morga afișată de artiștii încununați de premii răsunătoare, de nominalizări la care visează orice interpret de pe toate meridianele lumii. A urcat pe scenă și interpretul principal din Renegatul, a primit distincția, a dat mâna cu juriul și la plecare și-a lăsat pantalonii jos arătând sălii fundul gol. Nu mi-a venit să cred.
Și sala a aplaudat.
A aplaudat îndelung. Mi s-a părut că visez. Dacă vulgaritatea nu mai agresează, înseamnă că simțurile noastre morale au amorțit cu totul.
Decât să privesc la așa ceva, mai bine azvârl televizorul pe fereastră. Asta să fie la ei acolo, nu la mine acasă!
Omul este acela care coboară moravurile sau moravurile sunt acelea care îl coboară pe om? În asemenea situații nici disprețul nu mai ajută. Poate doar compătimirea, în măsura în care aceasta te determină să întinzi mâna după ajutor.
A murit unul din bătrânii satului, moș Culaie, care rămăsese singur și am fost la înmormântarea lui. Îi adusese nepotul un cactus mic, i-a explicat cum trebuie îngrijit și apoi și-a văzut de drum dincolo de ocean unde voia să facă avere. Probabil că moșul luase obiciul să vorbească singur, ca o reacție de împotrivire la singurătatea în care trăia. Și peste câtva timp când l-au vizitat copiii cu moș Ajunul, dar și unul din învățători cu nu știu ce ocazie, și și-au dat seama că această specie de cactus nu avea țepi. S-au uitat oamenii prin manualele și atlasele pe care le aveau la îndemână, au identificat cu exactitate specia din care făcea parte, dar care trebuia să aibă obligatoriu țepi. La toate întrebările puse de ei, venise și un botanist de la județ pentru că nu crezuse zvonurilor, moș Culaie ridica nedumerit din umeri:
- Ce aveți bre, cu mine? Dacă vă place buruiana asta, luați-o și dați-mi pace.
S-au iscat controverse de tot felul, din care cea mai logică părea a fi cea a botanistului:
- Planta s-a dezvoltat într-un mediu prietenos și, nemaiexistând pericolul ca ea să fie păscută de vite, a crescut fără țepi. Dar cum a reușit moș Culaie să facă treaba asta, nu îmi trece prin cap. Hai să dăm și noi noutatea la Guiness Book, să fie trecut acolo numele moșului, să știe lumea că și la noi se petrec lucruri ieșite din comun.
Și onor comisia a plecat cu buruiana moșului să o expună în nu știu ce muzeu și să se minuneze tăți.
Bătrânul nu suferise de nimic și, înainte de a muri, l-a prins doar neputința și atât. A plecat dintre noi liniștit și împăcat. Casa și pământul le-a lăsat Bisericii cu încredințarea că face un lucru demn. Această legătură, atât cât a mai rămas, dintre om și Dumnezeu, o atacă sminteala lumii de astăzi, propagată pe toate lungimile de undă, pe toate canalele tv, prin ziare, pe internet.
Din ce în ce mai multă sminteală în Babilonul cel mare.
Zăngănitul armelor tale se aude de departe, vistieria ta este mereu plină dar, în zadar alergi și după pălăria de cardinal că nu vei mai ajunge la ea. Și vai ție, când nu vor mai răsuna pe ulițele tale, cântece de goarnă iar căderea ta va fi mare.
Am înlocuit cuvântul goarnă cu trompetă și am ajuns la jazz. Și mai departe îmi amintesc de cuvintele pe care le reproduc din memorie: Și va veni o vreme când oamenii își vor tocmi învățători după placul urechilor lor.