Am avut iarăși probleme cu ochelarii la care a trebuit să măresc din nou dioptriile, ajungând la șapte și jumătate. Parcă din timp în timp mă prind și niște dureri de cap cărora nu le-am acordat prea multă însemnătate. Am încercat nu aspirina Bayer ca dada Leana, ci cojile de cartofi. Uneori îmi trece, alteori nu.
Medicina afirmă că omul este din punct de vedere structural, ceea ce mănâncă. Dar eu aș zice că din punct de vedere spiritual, omul este și numai ceea ce citește, sau numai ce asimilează din lectură.
Că unii asimilează mai mult ce citesc iar alții asimilează mai mult ce mănâncă, asta este o altă problemă. Și în timpul tratamentelor, medicii au de luptat nu numai cu boala propriu zisă, ci și cu inerția sau opoziția pacientului, atunci când acesta nu vrea să coopereze, pentru propria lui vindecare. Întârziindu-și inconștient recăpătarea sănătății, prin propria lui lipsă de aderență sau repulsie inconștientă.
Mi-am amintit de o întâlnire a Mântuitorului cu tâlharul Baraba, preluată din tradiția creștină, înaintea cele menționate în sfânta Biblie. Undeva la o răscruce, Mântuitorul și apostolii care Îl însoțeau, dau față în față cu Baraba, însoțit de alți câțiva răufăcători.
- Numai cei care fac bine în lumea aceasta și cred în Tatăl ceresc, se vor bucura de viață veșnică în lumea cealaltă.
- Eu am apucat pe alt drum...
- Uite că drumurile noastre s-au întâlnit totuși.
- Și dacă am apucat pe un drum greșit, ce pot să mai fac?
- Dă-te în mâinile lor, ale celor care te caută.
- Mă vor osândi la moarte.
- Voi veni Eu și-ți voi lua locul.
M-am cutremurat când am citit, pentru tragismul și simplitatea acestor cuvinte.
El, Mântuitorul, a murit și pentru Baraba căruia i-a luat locul pe cruce, dar și pentru fiecare dintre noi care ne dăm seama de căderile noastre zilnice, dar nu vrem să ne întoarcem, ca să fim iertați și să rămânem vii.
Fiecare dintre noi este un Baraba. Mai mic sau mai mare. Dar un Baraba. Și de câte ori simțim mustrarea propriei conștiințe pentru aceste căderi, drumurile noastre se întâlnesc cu cele ale Mântuitorului.
De nenumărate ori.
Tragem noi sau nu învățătură care să ne fie de folos din toate acestea?
Domnul a făcut toate cele ale Lui pentru viață.
Deci nimeni nu moare când închide ochii în lumea aceasta, deși teama de moarte ajunge să ne paralizeze numai când ne gândim la ea.
A vrut odată un sultan să-și angajeze un vistiernic, s-a dat sfoară în țară și au sosit amatori de pretutindeni. Sultanul i-a chemat pe rând câte unul, după ce aceștia aveau de trecut prin mai multe săli ale palatului, pline de bijuterii, pietre scumpe și alte podoabe și i-a pus să danseze în fața lui. Se înțelege că cei care-și căptușiseră buzunarele cu ce apucaseră, dansau cu târșală, mai mult pe loc, de teamă să nu fie descoperiți și odată cu bunurile furate, să nu-și lase acolo și capetele. Cel care se simțea curat, dansa zglobiu ca o sfârlează, ca un titirez. El se simțea liber ca pasărea cerului. El nu era legat de niciuna din ispitele cărora le căzuseră pradă, toți ceilalți dinaintea lui.
Se înțelege că fericit este acela care nu-și leagă inima de niciuna din momelile acestei lumi și, cu multă ușurință își va lua adio de la ea, când va veni ceasul despărțirii. Pentru că Domnul stă cu mâinile întinse spre noi, așteptând ca un tată iubitor, întoarcerea fiecăruia, la fel ca pe cea a fiului risipitor.
Citesc în Testamentul Vechi că Gaza va fi cedată. Și iată că aceasta s-a întâmplat sub ochii noștri, în cadrul acțiunii Teritorii contra Pace. Și trag concluzia că în fiecare epocă au existat astfel de adevăruri care s-au împlinit sub ochii tuturor, ca să se vădească adevărul de necontestat al Bibliei.
Și mai departe că Ierusalimul va fi oraș deschis.
Nu știu când se va întâmpla aceasta, dar cu siguranță așa va fi. Dumnezeu are un plan de salvare a lumii, plan care ține cont și de lucrarea satanei, pentru că Domnul știe tot, poate tot.
Mai mult chiar, îndrăznesc să cred, că privind în perspectivă, orice cădere a unui om de bună credință, din cauza unei ispite sau alta, îi poate fi folositoare dacă el dându-și seama de aceasta, se ridică și pornește mai departe. Fiecare om are drept la zenitul său. Și chiar de acolo de unde cade, poate să se înalțe. Ceea ce ar însemna că, într-un anume fel, încercând să-l despartă pe om de Creatorul său, și satana are în perspectiva mântuirii, „contribuția” lui, prin ispitele pe care i le așterne omului în față. Dacă această părere nu vi se pare cumva prea eretică. Și cine știe dacă, atunci când va considera Dumnezeu că a sosit acea vreme de apoi, satana, acest înger căzut, nemaipomenit de viclean, nu va fi și el purificat printr-o suferință pe care o va considera Dumnezeu necesară ca plată pentru căderea lui. Ca preț pentru recuperarea și repunerea lui în demnitatea din care a căzut odinioară.
Că Domnul a făcut toate cele ale Lui pentru viață.
Și la aceasta nimeni nu se poate opune.

I-am făcut o vizită meșterului Giudică și l-am găsit trebăluind pe lângă aragaz.
- Bine ai venit, rămâi la masă, ești invitatul meu la o ciorbă de opincă.
- La ce, bre?
- N-ai auzit? O ciorbă de opincă. Să vezi ce gustoasă iese.
- Ești glumeț, moșule.
- Nu glumesc deloc. Privește.
Saltă capacul de pe tuci și zăresc înăuntru o varză acră la fiert și ceva ce semăna cu o bucată de piele netăbăcită, pusă la înmuiat.
- Ce e asta, moșule?
- Șorici. Eu i-am zis opincă fiindcă îi dădusem sare și se întărise ca o scoarță de piele neargăsită. Da'să vezi una-două cum se înmoaie și ce ciorbă bună iese. Vine primăvara și nu e păcat să arunc toată varza murată care mi-a rămas? Așa, măcar o parte din ea o mai folosesc... când am un musafir mai de soi ca dumneata.
- Dacă așa stau lucrurile, accept cu plăcere invitația dumitale.
Făcea și el haz de necaz. Un tuci plin cu varză acră și șorici...
Meșterul Giudică se pricepe la toate: fierărie, dogărie, electrice, tâmplărie, dulgherie, tinichigerie, instalații. Pune o coadă de topor cu aceeași ușurință cu care se pricepe să-ți ridice o magazie. Zidește, tencuiește, zugrăvește cu aceeași ușurință cu care pune tabla pe o casă și în plus, repară tot felul de unelte. Dar și de o cinste și o bunătate sufletească ieșite din comun. Și de acestea profită ceilalți consăteni care îi aduc lucruri la reparat, unii îi plătesc, alții doar îi promit și-l lasă cu ochii în soare. Și chiar dacă revin cu alte nevoi, el nu le mai amintește de datorii.
A reparat cineva un butoi pe care nu l-a folosit, doagele s-au uscat și peste un an când a avut nevoie de el, l-a adus iar:
- Curge, meștere, n-ai făcut treabă bună. Repară-l ca lumea, dar tot în aceiași bani.
Moșul a bombănit și l-a reparat. Vine cineva să-i taie un geam pe măsură și când e gata, îi ia și diamantul, să nu plece cu mâna goală.
S-au dus odată la el trei tineri fără căpătâi:
- Vrem să ne iei ca ucenici, să învățăm și noi meserie pe lângă dumneata.
Moșul s-a bucurat, unul din ei îl ținea de vorbă iar ceilalți i-au scotocit casa după bani. Sigur că i-au găsit ușor sub o pernă, sub un așternut și a rămas meșterul și fără pensia de-abia primită. Pe urmă s-au dus la băutură:
- Acu' plecăm că avem treabă, dar mai venim și mâine...
Când lipsește de acasă, mai mereu găsește câte ceva lipsă: o daltă, o rindea, un burghiu, un patent, câte și mai câte. Oftează și dă din mână a lehamite.
I-a adus cineva un butoi mai mic la reparat, eram de față și el a cerut doar un pachet de țigări.
Curge o albie, repară un cărucior, vopsește un gard și se mulțumește cu o dublă de porumb pentru păsări, cu o sticlă de băutură, sau un borcan mic de ardei iute...
Vrea o femeie să-i pună doage la butoi, îi dă un avans, moșul face treaba și apoi femeia trimite doi vlăjgani și mai puțini bani decât trebuia.
- Mai trebuie măi copii, că uite cum ne-am înțeles.
- Dacă nu taci din gură, ți-i luăm și pe ăștia și-ți tragem o chelfăneală să ne pomenești.
Nu zice nimic și își vede mai departe de ale lui. La prieteni le lucrează fără bani.
Și în calitate de liber profesionist, trebuie să plătească și niște impozite. Mici sau mari, dar le plătește. Când ia pensia, prima lui grijă este să-și achite datoriile la prăvălie:
- Sunt scris pe caiet, am cumpărat pe credit.
- Dumneta nu ții socoteala separat, nu semnezi de fiecare dată când cumperi ceva, să nu te păcălească?
. Nu, plătesc cât îmi spune.
Din cauza asta nu are niciodată bani. E bunătatea întruchipată. A încercat de mai multe ori să se lase de fumat, dar puterea obișnuinței a fost mai tare ca el. De la el am învățat să pregătesc ceai din frunze de măr, din cele mai mici și mai fragede.
Înainte de optezeci și nouă, lucra la un atelier de reparații în București unde făcea de toate. A avut nevoie un ștab de un meșter bun să-i lucreze ceva acasă și i-a cerut directorului să-i trimită cel mai bun om pe care-l are. L-a trimis pe el. Avea de schimbat faianța în baie, reparații mărunte ca instalator și a descoperit fără voia lui o mare sumă de bani în dolari și, ca tacâmul să fie complet, și un revolver cu câteva încărcătoare. Și când s-a întors gazda, i le-a întins ca un copil.
- Vă rog să numărați banii, să vedeți că nu lipsește nimic. Și „jucăria” asta că eu n-am ce face cu ea.
Nu mai știa mahărul cum să-l răsplătească și cu ce să-l onoreze. L-a recompensat cu bani, cu cadouri, l-a condus acasă cu propria lui limuzină, a vorbit cu directorul să-l treacă în fiecare lună la primă că este un meșter foarte bun și om cinstit.
Are în jur de șaptezeci și cinci de ani, am văzut acasă la el o Biblie din care citește și încearcă să înțeleagă atât cât poate. Într-una din zile, întrebându-ne de una, de alta referitor la viața de dincolo, mi-a spus un lucru nemaipomenit de profund și la care eu nu mă gândisem deloc:
- Da' ce crezi dumneata că cine ajunge în Rai, acolo e casă de odihnă? Și acolo se lucrează. Nu știm noi ce, dar aflăm când o veni timpul.
I-am dat dreptate și am rămas uimit cum ajunsese să își pună astfel de întrebări.
Am făcut apoi legătura cu ce se știe, sau mai bine zis cu ce știu eu despre extinderea universului, dar și cu textul biblic:
În casa Tatălui Meu sunt multe locuri.