agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-03 | | Ești așezat în interiorul unei sfere, iar în jurul tău este cer albastru, cer neschimbat, fără stele sau soare și singurul lucru care se modifică este Universul din interiorul tău. Corpul tău, asemănător unui chiorchine de strugure, se reflectă pe suprafața netedă a sferei. Urmarești imaginea ta care se transformă, recreându-se, și o simți asemenea unei mișcări circulare de traversare a cerului înalt de deasupra, ca și cum te-ai roti încontinuu în jurul sferei care te protejează. Este asemenea unui joc pe care l-ai inventat, ai creat senzația de mișcare și gravitând in jurul tău de nenumarate ori, observi atent si uimit în interiorul sferei albastre planeta care se formează prin ondularea și creșterea suprafețelor, unele rotunde, altele unindu-se și alungindu-se ca niște cilindrii sau înălțându-se spre cerul de deasupra; iar în interiorul plasmei care se reorganizează, vezi curgerea substanței care pulseaza și coloane sidefii care încadrează și susțin materia moale, plastică. Apoi, într-un sfârșit, după oscilarea continuă în jurul propriului corp ai senzația că imaginea reflectată se oprește și înveți sentimentul de repaus. Este asemănător staționării într-un loc în interiorul tău, în adâncul planetei care continuă să se modeleze; de unde poți privii cerul albastru dar continui să simți vibrațiile materiei, ale viului. Atunci când te liniștești și nu te explorezi pe tine însuți, te invadeaza senzații noi și poate că ele te-au oprit din mișcarea de rotație, de observare a transformărilor tale. Și nu știi că apăsarea mângâietoare a palmelor mamei pe pântec sau cântecul ei, te aduce în stare de repaus și cobori în interiorul tău unde privești cerul și culoarea acestuia albastră, iar altădată mama e fericită și râsul ei transformă, pentru tine, culoarea cerului în roșu deschis. Sau când tristețea și plânsul ei te invadeaza și te răpesc din mișcarea oscilatorie, te conduc în adâncul tău lăsându-te într-un ocean deșertic colorat. Și alteori furia și frustarea ei sunt ca niște lujeri care se înaltă amenințător în corpul tău umplându-ți gândurile cu verde luxuriant. Și nu întelegi, că teama ei devine pentru tine, senzația de atingere a culorii negru și a nuanțelor cenușii. Iar uneori cerul se revarsă asupra ta, cu valuri de alb și violet, când ea rămâne prea mult timp în frig. Însă căldura intensă care înconjoară trupul mamei, te sufocă îmbrăcându-te în valuri de roșu aprins. Înveți aceste senzații din existența ta limitată la cicluri repetabile de mișcare și repaus, care ți întipăresc în minte ca niște picturi. Simți că ești un creator care supraveghează toate modificările corpului său, a planetei sale, și analizându-te gândești ca trupul tău ar putea deveni o sferă jumatate galbenă, jumatate albastră, sau două piramide egale îngemănate la vârfuri, cu bazele de susținere opuse, cea superioară să susțină cerul-gândurile, cea inferioară să susțină materia-mișcarea, dar pe măsură ce evoluezi forma ta care tinde să se defineasca, îți întrece imaginația. Uneori te sperie creșterea planetei și încerci sa o reașezi în interiorul sferei și înțelegi că spațiul de deasupra, cerul, a devenit prea mic. Dar tu nu auzi primele sunete pe care părinții te lasă să le asculți, nu percepi nici vocea mamei care îți vorbește zilnic, nici certurile sau furia cuvintelor lor, nici plânsul sau înfometarea mamei tale. Toate acestea nu le simți, dar îți modifică visele și gandurile despre planeta ta pe care le generezi făra oprire: imagini si gânduri. Ești un făt gânditor ca toți feții frumoși care locuiesc în mamele lor. În timpul ultimelor rotații nu mai observi schimbări majore ale planetei tale; transformările au stagnat iar forma ei este ciudată. Corpul tău nu îți mai stimulează imaginația și atunci încerci să aduci în gândurile tale amintiri despre forma planetei de la începuturile sale, pe care le înveți în continuu rememorându-le, și te simți din ce în ce mai bătrân. De atunci, de la desăvârșirea corpului tău, perioadele de visare au devenit din ce în ce mai lungi, senzația de culoare din ce în ce mai intensă, și acestea se succed cu rapiditate, și rar mai reușești să urmezi câteva rotații ale planetei pentru scurt timp. Deodată a venit momentul cataclismului, a morții planetei. Atunci când cerul a început să cadă asupra ta și a explodat transformându-se într-un fluviu, pe care îl priveai cum curge departe de tine. În care lumea din jurul tău se modifica, iar planeta era aridă, fierbinte, și simțeai cum se sufocă. Apoi lumina te-a înțeapat cu mii de ace care ți-au lovit trupul. În adâncul tău ai înțeles ruptura din starea de echilibru pe care ai cunoscut-o – despărțirea de tine însuți – și brutal ai fost smuls din Universul tău și forțat să intri pe un tărâm necunoscut. Atunci ai înțeles pentru prima oară teama de moarte: dacă planeta va dispărea, sentimentele și gândurile tale vor înceta să fie prezente. Momentul când ai simțit că exiști în continuare, ai intrat într-o stare de vulnerabilitate, de dependență față de lumea care te înconjura. Tu nu știai, că dacă înainte erai izolat, fiind influențat indirect, acum vei simți agresiunea directă. Mirosurile, lumina, frigul, vocile, lucrurile care te atingeau erau animale de pradă care te atacau curioase să îți cunoască reacțiile. Încercai să te închizi în interiorul corpului tău, dar simțeai că nu regasești nici o ascunzătoare tainică să te cuprindă. Acestea erau primele percepții ale corpului tău despre lumea exterioară și trebuia să ripostezi sau să te acomodezi cu ele – să le tolerezi. Apoi violența a încetat, ai revenit la starea de calm dinainte, așa cum ai simțit-o în propriul tău Univers. Cu toate că aveai repulsie față de insinuarea lucrurilor noi în starea ta de liniște, unele dintre ele le-ai învățat cu plăcere. Ai învățat să deschizi ochii și să privești lumea care te înconjura. Vedeai în jurul tău contururi neclare, colorate difuz, care se apropiau și se depărtau. Te străduiai să-ți clarifici imaginea până simțeai că ți se așează deasupra ochilor o materie transparentă caldă care devenea mobilă și apoi îți înțepa obrajii. Era o senzație stranie pe care o repetai adesea și credeai că imaginea dinaintea ochilor îți apare mai clară. Când obiectele din jur se colorau în negru îți era imposibil să privești. Închideai ochii iar întunericul cu sigurantă trecea dincolo de pleoapele închise, pentru că nici in acest fel nu vedeai nimic. Și atunci ai învățat încă o dată să te adâncești cu plăcere în vis, și din nou culorile începeau sa existe și să aibă forme. Încet ai înțeles că lumea din afara ta era mișcare și întuneric, care se succedau de când ai venit tu printre ele. Mai târziu imaginile obiectelor au devenit clare iar sunetele erau mișcările lor când lumina le scotea în evidență suprafețele, lăsându-le să interacționeze. În lipsa ei, în întuneric, obiectele tăceau și dispăreau fizic. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate