Nici zilele care au urmat, nu au fost mai bune și apelez din ce în ce mai des la serviciile acestui băiat de suflet al vecinului, Cătălin care nu are mai mult de doisprezece ani.
Mi-am procurat un baston dar mi-a fost rușine să ies cu el prin sat și am făcut de probă mai multe ture prin grădină. La început degetele, apoi mâinile au început să-mi tremuri din ce în ce mai tare iar acum observ că și pasul îmi e mai nesigur și corpul are un tremur de care trebuie să țin cont.
Parcă nici vederea nu mai răspunde cum trebuie la comenzi, numai că aici mă mint spunându-mi că mă înșel. Apoi au urmat câteva zile de relaxare, uite că se poate și așa mi-am spus eu, dar apoi am dezarmat imediat când s-a instalat din nou durerea de cap.
Am început să mă obișnuiesc cu ideea morții.
O datorie de care nu scapă nimeni.
Fiecare își propune să facă mai mult decât ajunge să constate, când se află în pragul morții. Și cu cât se apropie de această scadență fatală căreia nu i se poate nimeni sustrage, îl cuprind remușcările.
Mă văd ceva mai tânăr când aveam atâta entuzism cu care aș fi putut muta un munte. Nu, nu se poate ca această experiență de viață pe care fiecare om o dobândește luptându-se mai mult cu el decât cu lumea înconjurătoare, să se piardă în neant. Fără să mai fie de folos, absolut nimănui.
Lumea a fost întocmită pe cele mai logice principii, iar dacă acestea ne scapă, nu înseamnă că nu există. Zilele trec și încet, încet se răspândește în tot satul vestea că domnu' Sebastian e grav bolnav săracul de el...
Prind curaj și continui să fac câțiva pași în jurul casei după cumpărături, că nu vreau să mă dau bătut. Uimitoare puterea noastră de adaptare când ajungi la voluptatea de a-ți vedea înfrântă propria suferință. Trebuie numai să se obișnuiască omul cu aceste exerciții indispensabile de călire a caracterelor, în aproape orice condiții. În antichitate un copil care s-a născut fără mâini, nu numai că a supraviețuit dar învățase să tragă cu arcul și încă destul de bine, folosindu-se numai de picioare.
El de ce ar fi fost mai motivat decât mine?!
Dar una este să înveți un cal tânăr să joace în buiestru și cu totul alta când e vorba de o... gloabă de doi bani ca mine, cum am ajuns eu acum. Dorința de supraviețuire, măcar prin ce lasă omul în urma sa, are de înfruntat ideea aceasta de zădărnicie care își face loc în mintea noastră pe măsură ce ne apropiem de moarte.
Și din nou primesc o palmă din partea soartei care mă readuce cu picioarele pe pământ. Într-una din zile când mă întorceam spre casă de la prăvălie, am auzit pe cineva, pe care de data asta nu l-am mai recunoscut, strigându-mă:
- Bună ziua domnu' Sebastian, ce mai faci?
- ... Mulțumesc.
- Nu prea te simți bine, nu-i așa?
- Stai liniștit. Are Dumnezeu grijă de fiecare.
- Tot colțos, tot colțos, nu?
Nu am mai răspuns nimic și am plecat mai departe revoltat.
Revoltat nu pentru meschinăria unora dintre semeni care ar fi gata să te împingă mai repede în groapă, înainte chiar de a-ți da ultima suflare, ci revoltat iarăși pe mine însumi că nu găsisem un răspuns mai adecvat. Un răspuns din care să se vadă măcar mila, pentru cel care se bucură de suferința mea. Și încă ceva care trebuie să mă pună pe gânduri: unii din oameni mă văd colțos, deși știu sigur că nu sunt colțos.
Dacă eu aș fi fost un sfânt, sfânt m-ar fi văzut toți. El mi-a arătat însă, că felia pe care mă vede el, este foarte departe de ceea ce mi-am dorit eu să fie.
Cu alte cuvinte, dând la o parte subiectivismul în care m-am împiedecat și eu astăzi, el mi-a arătat limpede ce mai am de șlefuit în propriul meu caracter.
Dacă...
Adică ce aș mai avea de slefuit, dacă aș mai avea de trăit. Toți suntem fiii aceluiași Tată și astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple. Între Cel Bun și cel rău, nu există gazdă intermediară. Între a urca și a coborî, nu mai există alt orizont la care să ne căutăm adăpostul. Fiecare dintre noi se dă cuiva sub ascultare. Și sluga aceluia suntem. Conștienți sau nu, însă de bunăvoia noastră.
Din același izvor nu curge și apă dulce și apă amară.
Ori într-un fel, ori în celălalt.
Un cristal înseamnă un lucru valoros în sine dar cu cât este mai șlefuit, cu atât mai bine se pune în evidență valoarea sa. Și cine dorește cu adevărat calea cea bună, într-o singură zi poate împlini măsura lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi are de luptat cu fiara din el, luptă în care biruitorii se numără pe degete. După părerea mea, viața aceasta i s-a dat omului ca să se străduiască să o merite pe cealaltă. În timp ce noi ne tragem în jos, unii pe ceilalți. De multe ori suntem conștienți de toate acestea, cădem din ce în ce mai des, dar ne ridicăm din ce în ce mai rar, asta e.
Un singur măr putred este în stare să strice o farfurie întreagă de mere bune, iar o farfurie întreagă de mere bune, nu este de nici un folos unui singur măr putred. În toate lucurile, o singură măsură.
Toată grija pentru singurul grăunte de aur pe care reușim să-l identificăm în noi înșine. Cu atât mai mult când ajunge cineva la râvnitul filon de carate.
Îmi mut din nou gândul la Căpriana de care mă simt îndrăgostit. Îndrăgostit ca un muribund ce sunt.
Am să-i scriu atâta timp cât voi mai fi în stare. Am făcut bine că i-am spus de la început cum stau lucrurile? Dar pe cine interesează corespondența cu o himeră, pe marginea gropii? E ciudată această situație în care mă gândesc cu toată luciditatea, la propria mea moarte. Mi-am făcut socotelile cu privire la toate cele lumești: voi vorbi cu preotul și cu vecinul să se îngrijească ei de partea cea mai puțin plăcută, înmormântarea pentru care m-am străduit să pun deoparte ultimele pensii. Mai greu va fi să le explic de ce nu am pe nimeni care să se intereseze de mine. Dar nici mie nu aș fi în stare să-mi răspund onest la această întrebare. Oboseam din ce în ce mai repede, gâfâiam la cel mai mic efort și trebuia să mă odihnesc din ce în ce mai des.
Așa se face că zilele ajunseseră să nu mai fie zile, nopțile să nu mai fie nopți, în sensul în care ne-am obișnuit cu aceste unități de măsură ale timpului. Mă întindeam în pat pentru nimica toată, ațipeam, mă trezeam la cel mai mic zgomot, mă căzneam să realizez ce se petrece cu mine și ajunsesem să fac cu destulă greutate distincția între vis și realitate.
Visele erau continui, un fel de cotrobăire perpetuă prin niște cotloane și tenebre, cu imagini teribil de clare uneori și care alternau cu hiatusuri, cu punți tăiate în care rămâneam cu mâinile întinse spre un țărm care se îndepărta mereu de mine.
Pe Căpriana nu am reușit să o visez niciodată, deși mă gândeam la ea din ce în ce mai intens. O toropeală de neînțeles pusese stăpânire pe mine și mă amăgeam că se află la căpătâiul meu, ștergându-mi fruntea înfierbântată de sudorile reci care mă asaltau.
Parcă și gândurile îmi deveniseră străine, asemenea unor slugi care nu vor vor să mai asculte de stăpânii lor. Mă sculam din pat pentru un anume lucru pe care apoi nu mi-l mai aminteam. Începusem să reacționez ca un robot în derivă. Un fel de numărătoare inversă care se declanșase și la care asistam neputincios. Pierdusem noțiunea timpului, ajunsesem la o stare de decrepitudine inevitabilă, când nu mai este nimic de făcut.
Ce neputincioși ajungem Doamne, în fața morții!
Încercam să mă privesc cu ochii unui străin, cu o detașare de care nu mă credeam în stare în alte condiții. Nu mai simțeam nici un fel de revoltă, nu mai aveam nici o dorință și, chiar propria mea soartă îmi devenise indiferentă. Dacă m-ar fi întrebat cineva dacă mai doresc sau nu să trăiesc, nu știu ce aș fi răspuns.
Pentru această cea mai întunecată și ultimă parte a vieții mele, mi-am spus că voi dicta lui Cătălin ultimele mele gânduri, atâta timp cât acestea vor mai fi coerente. Dar și pe minunatul acesta de băiat l-am surprins de mai multe ori făcând ochii mari la câte un răspuns al meu, ceea ce mă făcea să cred că momentul acesta trecuse de mult.
Totul semăna acum cu un fel de cortină, sau cu o clepsidră cosmică din care se scurge timpul.
Timpul la care nu voi mai avea acces în curând.
Timpul pe care mi l-am închipuit ca o sămânță a universului. Univers care a fost conceput pentru fiecare dintre noi, poate chiar și pentru unul ca mine, care își trăiește acum ultimele lui limte biologice.