Schimbarea la față, fuga în doi



Onoriu stătea pe balansoar, ca personajele astea care nu prea au multă treabă în general.

Lumina becului de la poartă îi amintea de un groaznic coșmar din copilărie, unde el se găsea singur pe lună și ar fi dat orice să se poată întoarce din nou printre cei iubiți. Își vedea vecinul printre ramuri de copac și sticla necurată a geamurilor. Ce tot trebăluia ăsta la 5 dimineața? Huhurezul.
Trenurile șuierară și Onoriu știu că în acel moment o mulțime de oameni necunoscuți au pus piciorul în oraș. Se neliniști. Privi aerul negru și dilatat dimprejurul țigării aprinse. Era prea vizibilă, un semnal viu în mlaștina întunecoasă a dimineții de iarnă. Ca să nu fie văzut conștient la malul acestui peisaj aproape înghețat, o stinse cu salivă si o lăsă să-i alunece dintre degete lângă balansoarul alb. Lângă balansoarul alb? Doamne ferește, păi dacă ăsta nu era de-a dreptul evident în peisajul aproape înghețat, ce să fi fost atunci. Lumina vecinului de la geam, poate, dar el trebăluia, nu stătea treaz pe întuneric și suspect. Onoriu sări în picioare și fără să mai stea pe gânduri băgă balansoarul în casă. Păsările croncăniră peste oraș, trezite de larma din gară. Ce senzație de pericol avea Onoriu, se purta ca un animal încolțit. Dar ce-i mai rău e că nu era un animal încolțit în pădure, ci unul pe care l-au lăsat liber prin palat ca să-l poată vâna, să se înfrupte din el apoi la vreo cină măiastră, gătită de însuși principele cu mânuțe mici ca de veveriță. Onoriu își puse șapca rusească și făcu de patru ori înconjurul casei, cu capul în pământ. Acuma chiar le-am atras atenția, își spunea, ce prost sunt, fac atâta zgomot pe grunjii ăștia de zăpadă. Se opri speriat. Păsările de deasupra orașului rămăseseră în aer, nemișcate. Onoriu le privi de departe, dintr-un timp interior cu mii de uși. Nu mai era nici un sunet pe lume.
În casă Lily, cea mai rea femeie din Anglia și din America dormea în genunchi, ca în fiecare seară după ce se ruga până la epuizare. Aerul era stătut, deloc plin de spirit. Onoriu intră ca un om negru cu haine reci și se întinse lângă ea. Stătu fără suflare până când ceasul începu să sune pe una dintre cele cinci piese de mobilier care umpleau camera. Se ridică, îl opri. Privi pe fereastră, înspre palatul de justiție. Abia îl zărea. Dintr-un taxi cobora o doamnă bătrână și urca scările, târându-și blana pe jos. Poarta se deschise, doamna intră, iar în urmă rămase o dâră de lumină rece, oribilă.
- La ce te uiți? Se auzi vocea răgușită a lui Lily.
- Păsările s-au oprit pe cer, zise Onoriu cuprins de un fior.
- Coboară draperia, hai să mai dormim.
Onoriu desfăcu șiretul verde care împiedica greutatea mătasei să ascundă ziua. Intunericul impregnă iar pereții vechi, ca pentru ultima oară. Onoriu cunoștea drumul spre Lily, o ajunse repede și închise ochii. Se mai liniști simțind-o trează.
- Am dormit cu ușa deschisă, așa-i? întrebă Lily.
- Da, am ieșit de mai multe ori, sunt neliniștit.
- Dar tu nu ești niciodată neliniștit. Ce ți s-a întâmplat ?
- O lumină veche. Pare că vrea să mă înghită. De pe la două noaptea, când tu deja dormeai.
- Ce lumină poate fi, Onoriu ?
- E o lumină albă, oribilă, nu știu mai multe. Si sunt singur cu ea.
- De unde vine lumina aia?
- Parcă de peste tot. E ca și cum mi-ar răsări înainte, dar o am și în spate. E ca un pericol.
- De ce s-au oprit păsările, Onoriu ?
- Nici asta nu știu, mi-e doar frică. Ce bine că te-ai trezit. Ce bine că măcar te am pe tine.
- Dar eu sunt o femeie rea.
- Of, Lily, de parcă să fii bun e marea chestie.
- Hai, mai dormi puțin lângă mine. O să uităm împreună.
- Stii, Lily, nu înțeleg, nu înțeleg. Am crezut că o sa scap. Dar acum, chiar și oamenii ăștia veniți devreme cu trenul, parcă să mă ducă pe mine au venit.
- Cum te mai chinui, te simt în întuneric. Nu-ți fie frică, Onoriu, o să plece cum au venit, cu alt tren, poate diseară.
- Nu cred, nu mai cred. Totul s-a schimbat. Lumina nu mă mai părăsește, e ca o otravă. Nu înțeleg. Sunt atât de disperat.
- Dar ce ai? Ce poate fi? Ești un om atât de bun și de înțelept…
- Nu știu, Lily, strânge-mă tare în brațe. E ca și cum ar trebui să dispar.
- Nu, nu dispărea, stai aici. Fără tine eu nu mai am loc în lume.
- Lily, salvează-mă tu de data asta.
- Si cum să fac? Eu nu am putere.
- Nu știu, dar dacă vezi că adorm, fă ceva, orice, dar nu mă lăsa singur.
- Onoriu, eu nu am prea multă minte.
- Nu mă lăsa singur, e atât de sinistră lumina asta. Cred că mai bine aș muri decât să o văd pentru restul vieții. O urăsc, nu știu ce înseamnă. Ce slab sunt. Poate acolo îmi e locul, singur pe lună, departe de cei dragi, cu lumina aia care mă orbește.
- Balansoarul de ce l-ai adus în casă ?
La întrebarea asta, Onoriu zâmbi fără să-și dea seama și adormi. Lily rămase lângă el, ascultându-i respirația, așteptând un răspuns. Ce putea să facă ea, cea mai rea femeie din Anglia și din America? Cum să-l elibereze pe omul ăsta atât de cumsecade de vedeniile lui? Mai ales cum să nu-l lase singur. Se ridică în picioare, cu mii de ace în călcâie de la rugăciuni. Se ridică atât de silențios, ca cea mai bătrână panteră din lume. Hainele negre i se lipeau de corp ca o piele, nu foșneau deloc. Lily începu să facă cei o mie de pași prin camera cu aer stătut, fără spirit. Intr-adevăr ceva se schimbase, dar nici ea nu înțelegea. Oricum, în general, pentru că era foarte rea, nici nu-și bătea capul cu lucruri din astea. Dar Onoriu nu putea fi lăsat singur, aveau ei un fel de pact de când se întalniseră la palatul de justiție, și ea era acuzată de furt, iar el o apărase zicând că o cunoștea și că băga mâna în foc; repede i s-a adus foc și un fier roșu, ca să se vadă dacă spunea adevărul; iar el a luat fierul în mână și l-a ținut așa până când s-a răcit. Toți cei din sală au rămas pe gânduri, ca adormiți de toate iluziile la un loc. Chiar jandarmul de la ieșire s-a întrebat cu voce tare ce-ar fi putut să fie lumea, dacă n-ar fi fost așa. Lily îl ținea pe Onoriu de mâna arsă și au ieșit de acolo, îndreptându-se tăcuți și legați spre alte locuri, pe care de atunci le-au tot revăzut, pentru că le plăceau. Dar niciodată Onoriu nu vorbise despre vreo lumină albă, niciodată nu fusese speriat de ceva în așa măsură, și era sigură că nici nu dădea să moară, că în afară de cicatricea de la mână era perfect întreg si deloc bolnav. De ce nu mai era spirit în cameră ? Ce se schimbase ? Căci era limpede că lucrurile nu mai stăteau la fel, și că nici n-aveau să revină la cum fuseseră. Demonul imposibilității târa tot acest trecut departe de ei, lăsându-i despuiați de speranță în camera care de-acum părea și ea goală, impersonală, ca o cameră de vânzare.
Lui Lily nu-i era frică de demoni. Silențioasă îi tăie calea, și cu ochii pe jumătate închiși îl întrebă unde duce toate amintirile și lucrurile cunoscute. Nu primi răspuns. Se cutremură. De obicei afla tot ce voia să știe. Dar poate nu exista nici un răspuns. Poate așa era, de data asta. Fără explicație, ca în lumea nebunilor. Lily se opri după vreo șase sute de pași în dreptul ferestrei, lângă ceas. Cu un deget făcu o crăpătură între draperie și ziua de afară. Se uită la păsări. Intr-adevăr stăteau nemișcate deasupra orașului. Lily le privi cu curiozitate, apoi ochiul i se lăsă să alunece încet pe linia de lumină, până la locul unde dormea istovit Onoriu. Linia îl tăia exact în două, ca între cel ce a fost și cel ce nu mai este. Cele două jumătăți stăteau în fața ei mute, ca două întrebări. Nu mai era speranță, era clar, Lily deja se văzu umblând cu bagajele prin alte orașe. Nu se pierdu cu firea, nu se lăsa ea așa cu una cu două. Cum tot nu înțelegea ce se schimbase, continuă să facă restul de pași gânditori printre mobile. După vreo încă două sute de pași, se opri simțind o durere la rădăcina unghiilor, strânse pumnii și continuă. Deodată îi răsăriră în minte cele două jumătăți ale lui Onoriu. Le cercetă. Nici una nu îi era familiară. Incercă să le suprapună. Era imposibil. Le privi îndelung, începu să le urască. Două jumătăți de om care doarme, nimic mai greu de priceput. Un om care doarme, ca toți oamenii. Un chip care nu spune nimic. Lily nu-l mai recunoștea pe Onoriu. Intr-atât se schimbase ? Iși desfăcu pumnii, cu urme de unghii în palmă. Omul acela întins pe jos nu mai era Onoriu. Era el cel ce se schimbase. Sau, gândi Lily, poate chiar e altcineva. Cineva oribil, un om lipsit de inimă. Un om care nu prezintă nici un interes. « Ce fac eu cu omul ăsta străin în cameră? Ce drept are să mă cunoască? Am să-l mănânc, așa n-o să le poate spune celorlalți nimic despre mine. Am sa-l mănânc așa, viu, și ce dacă. »
Lily lăsă o urmă de pași silențioși înspre corpul întins pe jos al necunoscutului. Se gândise destul. Asta era. Onoriu se schimbase și niciodată nu mai avea să fie cum fusese, ori cel ce dormea era altul, același lucru în fond.

Pentru Lily amintirea nopții în care l-a devorat pe necunoscut era o piesă de muzeu preferată, când singură uneori se gândea la trecut. Ii era dragă pentru că era și amintirea ultimei nopți în care-l văzuse pe Onoriu, singurul om pe care-l iubise vreodată. Pentru o femeie atât de rea, să mănânce un om e un fel de probă de foc. Iată c-a trecut-o și pe asta, și altele, câte și mai câte.
Acum Lily s-a retras în nord, pe proprietatea unei doamne care și ea vânează. Uneori doamna o tachinează, amintindu-i că cei o mie de pași ai gânditorului trebuie făcuți toți înainte de a lua o mare hotărâre, ca apoi să n-ai remușcări. Dar Lily n-o ascultă, mereu atentă la mișcările cerbilor, atât de iuți și fragili.