Uite-o! Sprijinită în cupa lalelei mângâie cu mânuțele mătăsica petalelor. Își ia avânt și zbîîîîr poposește pe mâțișor. Uimită de blănița lui cenușie își înmoaie degețelele și chicotește. Se apropie și își afundă năsucul inspirând “Miroși a norișor!! Da da! Știam eu că te recunosc! Ești mâțișorul-norișor!” Îl sărută fericită și zbîîîîîrrr aterizează pe ghiocel. “Ce frumos!” șoptește încântată, neîndrăznind să-i atingă căpșorul imaculat, de frică să nu-l murdărească. “Ah! Ești tu! Cel care a păcălit zăpada! Bravo, isteț camuflaj! Altfel erai bocnă demult!” Îi îmbrățișează tulpina verde și își continuă drumul surâzătoare, mângâind, sărutând, îmbrățișând. Apoi dă fuguța la lună și îi povestește pe nerăsuflate câte a văzut și a atins. Luna hohotește de râs, câteodată atât de tare că îi dau lacrimile și inundă plajele.

O urăsc! Chiar că o urăsc! Se dă zglobie și drăgălașă dar e rea reaaa reaaaa! Mă torturează încet!! Intenționat mă ocolește! Și e calculaaatăăăă! Se oprește la o respirație de mine, aproape că mă atinge, mă face să cutez să mai sper…și fuge forfecându-mi visurile. Ceee am euuu? Ce Nu am? Poate că sunt mai albicios…și hmm, ușor burtos, na…gras de-a dreptul, și poate că am un miros mai …. înțepător…și din când în când mai hrănesc câte un vierme amărât, dar ce, astea-s motive să fiu tratat așa? Nu merit și eu un pic de iubire? L-a sărutat până și pe urâtul ăla de toporaș! N-a vrut să intre sub clopotnița lui - o înțeleg -…. Totuși! Și am văzut-o și cu urzica! Da da…ai auzit bine! Chiar și pe înciudata aia o alintă!! E rea-rea! Mai puțin îngraș pământul și ea nu se îndură...Pe toți în afară de mine!…offf

“Unde e?” Aștepta încruntat să o urmărească săltând de ici colo, dar nici urmă de ea! A mai lipsit, dar niciodată atât de mult! Deodată o vede, zbârlită și aprinsă, alergând ca vai de ea cu două namile de umbre negre în spatele ei! “Fugi!! Fuuugii! Ascundeeeteee! ” Franjuri de lalea, puf de mâțișor și alb-altă-dată-imaculat zburau prin întunecimea din jurul lui. Își simții inima gata să pocnească și aproape leșină. Își reveni la timp să vadă cum îi zboară acoperișul deasupra capului. “Luați-mă! Luați orice! Toooot! Doar n-o atinge-ți pe ea!” În zgomote infernale, umbrele se distorsionau încețoșate. Ea reuși să scape de câteva ori, abia. Abia o mai țineau picioarele. Se împiedică în firele speriate de iarbă, și era gata-gata. Umbrele se țineau aproape. Într-un final, râsul lor răutăcios se topi într-un rânjet sarcastic și plecară plictisite. În urma lor, ea, gîfîind se apropie de el. “În sfârșit!” murmură “Te pot atinge!” și îl îmbrățișă strâns, cu obrăjorul lipit de pielea lui netedă.

Piciorușul ofta împlinit sub mângâierile Razei de Soare. Orizontul înghițea umbrele a doi copii jonglând pălăria unei ciuperci.