agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-10 | |
Lixandru Găzaru a avut patru copii: trei fete și un băiat. Pe Nela a măritat-o în Tîrgoviște cu băiatul cel mare al familiei Cucu, renumită pentru moara ce vîntura apele Ialomiței. Celorlalte fete le-a ales băieți din sat: Floricăi pe Voicu a lu' Stan Vrabie, iar Vergicăi, pe Ion a lu' Þurcă. Băiatul a vrut să se facă minier și după ce a terminat școala de maiștri, a ajuns în fundul unei mine din Șotînga.
Lixandru era un om respectat în sat , fiind și unul din oamenii înstăriți de aici: avea peste zece hectare de pămînt, pădure bună, cu tufani groși, chiar în vatra satului, o casă de curînd ridicată, cai, căruță... Colectivizarea l-a lăsat însă și fără pămînt și fără pădure, caii și căruța fiindu-i luate într-o noapte rece și ploioasă din toamna anului 1959, în fruntea celor hotărîți să înfăptuiască mărețele realizări, aflîndu-se Costică Bălana, un pierde-vară ce-și petrecea mai tot timpul prin cîrciumă și-i înjura pe cei care agonisiseră mai mult decît el. Acum avea funcție, era brigadier și purta banderolă cu tricolor, un om de încredere, hotărît să-și facă datoria și să nu ierte pe nimeni, nici chiar pe maică-sa. După decembrie '89, lucrurile luate cu japca de comuniști, s-au restituit proprietarilor de drept sau urmașilor acestora. Cum Lixandru nu a mai apucat să-și vadă bunurile înapoiate, urmașii acestuia au devenit proprietarii lor de drept. Pămîntul l-a luat Gogu, care între timp se pensionase și se retrăsese la casa părintească, ceilalți frați neavînd nicio pretenție. La pădure lucrurile s-au complicat , fiecare dintre ei revendicîndu-și o parte. Într-una din zile, cei doi cumnați, Voicu și Ion, s-au hotărît să dea o raită pînă la pădurea lui Titică,moștenirea din parte lui Stan Vrabie, din care auziseră că se fură ca-n codru ! -Dacă tot e în drumul nostru, hai să trecem și prin pădurea lui socră-miu, zise Ion, să vedem dacă și de acolo s-a tăiat ceva. S-au urcat în căruță și au plecat la pasul cailor spre pădure, trecînd pe lîngă cocioabele din chirpici ale țiganilor, ale căror curți fără garduri le amestecau găinile, ce rîcîiau pămîntul reavăn și cotcodăceau nederanjate de nimeni. -O să cam facă frigul ăștia la iarnă cumnate, spuse Voicu. Acum nu mai au de unde fura, că dacă-i prinde omu’ în pădurea lui… -Ai văzut tu țigan care să rămînă în urmă cu iarna? Se descurcă ei, nu le duce tu grija. O să le fie ceva frig prin fe-martie, apoi se vor încălzi la soare. După ce drumul o coti la dreapta, intrară în pădure, unde aerul răcoros juca printre dîrele de lumină, ce străpungeau din loc în loc coronamentul arborilor. Era miezul zilei și liniștea părea încremenită, tulburată din cînd în cînd, de bătăile sacadate ale vreunei ciocănitori, însemnînd parcă scurgerea molcomă a timpului. Tresăriră amîndoi, cînd loviturile unui topor făcură să-și ia zborul cîteva păsări din cuiburile lor. -Cine dracu'o fi măi Ioane la furat, ziua în amiaza mare? Ia oprește ! Trage căruța din mijlocul drumului și hai să mergem pînă acolo. Zgomotul parcă vine din pădurea lui socru-miu. Ion trase de hățuri și caii se opriră pe marginea drumului. Coborî din căruță, le priponi picioarele din față și din codirla căruței luă un braț de fîn și îl puse în fața lor. -Ia și tu furca aia cu tine. După ce făcură cîțiva pași, loviturile încetară, iar silueta unei căruțe începu să prindă contur, putînd distinge acum și două mogîldețe ce se odihneau pe iarba încă de un verde crud. -Mă, io cunosc căruța aia. E a lui Dodiță Troancă. Ãsta e băiat de treabă. Ce l-o fi apucat să vină la furat? -Da ală nu e Gogu, măi Voicule? -Gogu e mă. De ce-o fi tăind ăsta din pădure, că nici n-am apucat s-o-mpărțim. Ajunseră la cei doi tocmai cînd Gogu scuipa în mîini, pregătindu-se din nou de tăiat. -Ce faci mă Gogule, de ce tai din pădure dacă n-am împărțit-o? -Pentru că tai din pădurea lui taică-miu, de-asta tai. Și nu dau socoteală la nimeni... -Păi n-au mă și surorile tale dreptul la pădure, cum ai tu? -Surorilor mele să le dea bărbații lor pădure, ați înțeles? -N-ai zis că ne întîlnim după Tîrgul Cornățelului s-o împărțim? Vrei să ajungem pe ușile tribunalelor? -Uite că m-am răzgîndit! -Hai Voicule să mergem, că dacă mai stăm, o să-l iau la bătaie p-ăsta și dăm de altele. Îl lăsară pe Gogu asudînd și se întoarseră la căruță. -Ce dobitoc, zise Ion, dînd bice la cai. Numai nevastă-sa l-a întors. Îl duce de nas pe prostul ăsta. Am auzit că-i mai trage și cîte-o mătură pe spinare, din cînd în cînd, așa o fi mă? -Ce mătură, Ioane! Fii atent! Au venit la noi într-o zi certîndu-se pe pămîntul de peste drum, ăla a lu Nela. Nu vrea să i-l dea, deși cumnata are acte pe numele ei. Și tot ciondănindu-se, mă, îi trage una peste față, de a stat Gogu o oră cu mîna stîngă ridicată, că nu i se mai oprea sîngele din nas. -Hai mă că nu te cred! Păi eu o jucam în picioare. Se întoarseră după o oră,cînd peste pădure se așternîndu-se o liniște apăsătoare. -Or fi plecat mă ăia? -De unde mă, uite-i în mijlocul drumului. -Ce faceți mă, n-ați plecat? zise Voicu morocănos. -Nu putem să ridicăm tufanul în căruță. E prea greu. Ne ajutați și pe noi, îngăimă Gogu smerit. -Ce facem Ioane, îi ajutăm sau îi lasăm aici să doarmă la noapte? -Hai mă să le dăm o mînă de ajutor, zise Ion coborănd din căruță. Urcară tufanul și după ce le mulțumiră, Gogu le spuse: -Veniți duminică să vedem ce facem cu pădurea. Îi întîmpinară Maria, care îi conduse în casă. Gogu stătea pe marginea patului cu o căciulă în mînă. -Am făcut patru bilețele numerotate de la unu la patru. Cel care trage numărul unu, are pădurea din stînga, cel cu numărul doi, pe cea de lîngă el și așa mai departe, e bine? -E bine Gogule. Primul trase Voicu, bilețelul cu numărul trei, Ion pe cel cu numărul unu, iar Gogu pe cel numerotat cu patru, adică îi revenea tocmai pădurea din care tăiase tufanul. -Ai văzut Gogule, că dumnezeu nu doarme? Abia acum tufanul e al tău, spuse Ion făcîndu-i cu ochiul lui Voicu. Bătură palma și luară cîte o ceașcă de țuică adusă în grabă de Maria, după care se îmbrăcară să plece. Pe drum, Voicu țuguindu-și buzele, mormăi mulțumit, cît să-l audă Ion: -Parcă făceau o țuică mai bună ăștia! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate