Nu știu dacă v-am spus că eu am cea mai simpatică bunică din lume, harnică nevoie mare, că nu poate să stea o clipă locului. Mai vine un prieten pe la mine, mai facem o tablă, ciocnim un pahar de vin. Peste tot vede lucruri care, zice ea, nu sunt puse la locul lor. Ia mănușile de pe scaun, ascunde umbrela în debara, galoșii – într-o ladă cu vechituri, duce pălăriile în pod, schimbă locul hainelor din cuier până când obține o ordine... estetică. Și când i se pare că zărește pe jos un fir de praf, îl ia și-l duce la ghenă. Odată ținea în mână un carcalac uite-atât de mare.
- Lasă bunico gândacul în pace, i-am spus că nu ți-a făcut nimic.
Tot timpul trebuie să stai cu ochii pe ea.
Când pleacă musafirii de la noi, e o adevărată sărbătoare dacă își găsește fiecare bastonul, fularul, pălăria, luleaua, că bunica le pune așa de bine, că nu-și mai amintește nimic.
- Þin minte că într-o duminecă făcusem toate pregătirile pentru un adevărat festin la iarbă verde. Soția, cu mâncarea și dulciurile, eu cu lichidele care nu înverzesc fiola iar bunica făcuse niște scovergi care semănau cu biscuiții militari de dinainte de război, așa erau de uscate și de tari.
Am pornit la drum, la un moment dat am zărit în retrovizor cum cade plafoniera și până să mă întorc, bunica o ridicase de jos și mușcase din ea. O confundase cu scovergile.
A trebuit să cumpăr o plafonieră nouă și bunicii să-i facem altă lucrare. Dentară bineînțeles.
Când ne-am oprit la barieră, am constat că demontase macaraua de la geamul din stânga și o azvârlise pe fereastră cu scrumieră cu tot și deșirase bună parte din husă din care făcuse două gheme frumușele.
La barieră am răsuflat ușurat și mi-am zis că timp de câteva minute cel puțin, mașina va fi în siguranță. În fața noastră, alte cinci șase mașini, în timp ce spate, veneau mereu altele.
Doar o clipă ne-a scăpat bunica din ochi și când am ajuns-o, era prea târziu...
Zărise un copil nesupravegheat, l-a tratat cu o scovergă, copilul a fost plin de bunăvoință dar n-a putut să rupă nici măcar un colțișor din ea și atunci a vrut să-i dea cu ea în cap.
Cineva a strigat: „- Gigele, nu-i frumos!” și atunci copilul – în șirul de mașini era prinsă și o șaretă – s-a dus și i-a întins-o calului. Acesta a luat-o de luat, dar când a încercat să o ronțăie, a ridicat capul în sus, a tras un nechezat de ziceai că-i scoate cineva măseaua de minte fără nici un fel de anestezie, dacă or fi având și caii măsea de minte, și când s-a smucit odată, a lovit cu șareta mașina din spate. Gata! Farul, bara de protecție și o parte din mască, altele noi.
Căruțașul zicea că nu e el de vină. Copilul!
Acesta zicea că o tanti i-a dat să mănânce ceva tare ca piatra și bunica tocmai atunci găsise momentul să îi servească pe toți cu scovergi. Noroc că nu avea nimeni timp de ea.
Atunci a venit el. Un om pașnic, dar un zdrahon cât toate zilele care se întorcea cu capra de la păscut.
- Þine mătușico, i-a zis, să vedem de ce se ceartă oamenii ăștia, și i-a dat bunicii funia de care era legată capra după care s-a amestecat în mulțime.
Bunica n-a avut răbdare, a legat la rândul ei capra de ce a găsit la îndemână și s-a amestecat din nou printre ceilalți.
Păgubașul și păgubitul, tocmai erau pe punctul să facă pace, trenul trecuse când cineva din mulțime a început să țipe din toate puterile și să arate cu degetul în sus:
- Capra, capra!
Deși nu am văzut în viața mea o capră care zboară, m-am uitat și eu în sus și am simțit rece pe șira spinării. Bunica legase capra de barieră, trenul trecuse și acum biata capră atârna spânzurată la șapte metri deasupra șoselei.
Capra nu era a mea, dar bunica, da.
Așa că m-am repezit primul la cabina ceferistului și i-a arătat capra rugându-l:
- Coboară domnule bariera... aoleu sărmana capră!
- Nu cobor dom'le nici o barieră. Cine a pus-o să se urce acolo?!
Ce să îi mai explic eu că o capră nu se leagă niciodată singură de barieră.
- Coboară domnule bariera că ăsta e în stare să-mi ia mașina pentru capra lui.
- Peste patru ore când trece acceleratul de Sibiu; până atunci nu se coboară nici o barieră. Așa scrie la regulament.
- Coboară domnule, te implor, bariera că e moartea pe mine cât capra, nu altceva!
- Care capră?
- Aia de colo.
Dar parcă aveai cu cine vorbi.
Între timp a venit zdrahonul de care mă temeam cel mai tare și la fel de pașnic ca la început, l-a luat pe ceferist în brațe ca pe un copil răzgâiat și l-a agățat de cârligul metalic aflat sub streașina cabinei. Se zbătea ceferistul și da din mâini de parcă voia să zboare nu altceva.
Apoi a coborât bariera, sărmana capră murise, ceferistul a mai dat din mâini până când s-a sfâșiat gulerul, în cădere și-a rupt un picior, bunica a alergat la el și l-a tratat cu o scovergă să nu mai plângă și de-abia atunci a recunoscut-o cineva care a început să strige:
- Prindeți baba că ea e de vină pentru toate!
Noroc că a trecut pe acolo un echipaj de la circulație care ne-a oferit protecția legală la care aveam dreptul, dar oalele sparte tot eu le-am plătit: o mașină tamponată, o capră moartă, un picior fracturat, un concediu medical, o uniformă de ceferist fruntaș. Asta ca să nu mai vorbesc de plafoniera din mașina noastră, de macara, de scrumieră, de husă și respectiv de placa bunicii.
Nu-i așa că o plimbare ca asta la iarbă verde, nu se uită așa ușor?