Înainte de a părăsi solul la decolare am urmărit cum se scurge roua de pe aripa înțesată de flaps-uri, bineînțeles acolo unde soarele nu apucase s-o evapore încă.
Părea că a fost presărată cu lacrimi.
La aterizare aripa era uscată, acoperită de o pojghiță neagră de praf, fiecare particulă provenind din cine știe ce colț al planetei, venită să se depună pe aceeași suprafață care, în România, fusese plânsă cu rouă.

Iată-mă în patria lui Cervantes (am niște poze cu niște mori eoliene) dar și a unui anumit Optimus princeps.
Dupa parcurgerea celor 1528 mile dintre București și Madrid, aflăm că provincia Ourensia se află la 518 km de acesta.
Peisajul este unul auster, sobru, cu un farmec aparte, deopotrivă melancolic și amenințător; îți impune prin nedezmințita sa îndărătnicie și perenitate aspră, pustie, care stie ce este și nu face nici măcar o concesie gândurilor omenești, atât de smintite în acuitatea lor subiectivă, prin excelență autodistrugatoare.

Prima impresie: ariditate, goliciune, meseta-acest podiș uscat vrâstat în roșu prăfuit, maro și galben-cenușiu închis, acoperit de vegetația specifică uscăciunii -maquis- : pini, arțari stejari, tufe tăioase cu rădăcini adânci care, deși arse și pârjolite, renasc, cotropesc orice colțișor cât de cât prielnic vieții și ACOLO RÃMÂN.

Aici s-a născut Inchiziția dar și Glossa, printre aceste colțuri pierdute și inospitaliere. Iluziile,castele in Spania te pândesc de peste tot, dacă accepți să te analizezi cu aceeași sinceritate cu care natura spaniolă trăiește

Odată cazat cu Gabi în ultraconfortabila cameră 213, cu nepotolita vântoasă răbufnind si frământându-se, salbatică, afară, zguduind ferestrele și țiuind turbată peste măgurile stâncoase de care se agață o iarbă aspră, vălurită, incep sa scriu reînnodatul meu jurnal european.

A doua impresie: aici e frig, neașteptat de rece clima, deși am vazut palmieri veritabili și aceleași specimene mediteraneene de ficuși ca și în sudul Italiei. Toamna "lor" e mai câinoasă, măsurată în grade Celsius, decât a noastră.Îi lipsește ploaia și încă o componentă fără vreun corespondent textual (lexical ar fi mai bine spus). Nu dulceața tonurilor livide, îngălbenirea, scuturarea, izolarea sau aerul de târgușor provincial, nici măcar dorul sau iluziile, de orice fel ar fi ele.
Da! Am găsit!!!
Lipsește remușcarea , această primă tendință a lașității, a fugii de tine însuți pe care noi, românii, o experimentăm, înecându-ne amarul, din păcate, în fiecare toamnă, când acest anotimp ne cotropește pe nesimțite, infiltrându-se printre noi.

Toamna "lor" e mai viguroasă, mai săracă, e-adevărat, dar mai esențială, mai împăcată cu destinul ei; e o toamnă care nu regretă că se stinge lent, e o toamnă care știe că se stinge, vrea să se stingă, nu sfidează pe nimeni dar se impune tuturor, știind că la anul va reveni implacabil, după zburdălniciile primăverii.

E o toamnă care conștientizează ce a asimilat și nu regretă nebuniile trăite cu aceeași intensitate a pasiunii (cea mai sfântă formă de nebunie) dar care știe că dezbărându-se de ele, DUPÃ CE NU I-AU ADUS NIMIC......Nu, aberez, după ce a INVESTIT în ele mai mult, mult mai mult decât meritau, așadar abandonând aceste capcane și-a câștigat, prin suferința trăită, cel putin tot atat de mult cât a simțit că a pierdut.