agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2129 .



Fecioara din Guadalupe
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danezu ]

2006-06-12  |     | 



S-a apropiat încet de standul modest amplasat la intersecția străzii Montana cu Bulevardul San Vicente.
Ambele artere erau blocate pe mai bine de două sute de metri înainte și după ce se întâlneau. Străzile se blocau în această zonă pentru a face loc târgului de cartier care se organiza ocazional, de două-trei ori pe an, în weekend.
Pe fiecare stradă, la ambele puncte de blocare, formații de polițiști în uniforme bleau-marin închis, cu motociclete și cu telefoane mobile, deviau circulația spre străzile vecine.
Era o dimineață albastră, curată și răcoroasă. În acest cartier, de obicei duminica dimineața circulația nu era prea intensă.
Polițiștii, tineri proaspăt bărbieriți, cu uniformele turnate parcă pe trupurile robuste, exersate, erau totuși agitați. Marla auzi chiar niște ordine date cu voci hotărâte în instrumentele de comunicație ale polițiștilor. Nu acordă prea multă atenție agitației acestora.
Cercetă interesată statuetele și iconițele întinse pe masa din fața unei tinere brunete; o frumoasă de origine latină. Avea părul bogat, negru, cu fir gros, strâns într-un moț răzvrătit în creștet și niște ochi negri, adânci.
- Asta cât face?
Era o statuetă elegantă a Madonei din Guadalupe, turnată în ceramică fină. O întoarse pe toate părțile. Sub postamentul alb erau zgâriate încă de la fabricație în pasta de ceramică moale, cuvintele „HECHO EN MEXICO IN 2000”. Alături era lipită o etichetă mică din hârtie cu prețul în monedă mexicană. 2000 pessos.
Mantia verde-deschis ca iarba primăverii aceleia, cădea lungă de pe umerii Madonei până la tălpi. Îi plăcu și ar fi dorit să o cumpere.
Se și gândise unde i-ar fi stat mai bine în garsoniera lor, nu prea mare: În mica bibliotecă, în fața cărților în română ale lui Mircea Eliade, ale lui Ioan Petru Culianu și ale altor autori americani, care ocupau un raft întreg.
Locuiau într-un bloc elegant, aproape de universitate, în cartierul acesta select al marelui oraș Californian.
Era sigură că și John o să fie de acord să o așeze acolo.
John prietenul ei era profesor de istorie și era șeful Catedrei de Istoria Filozofiei la University of California din Los Angeles. Amândoi aveau pasiunea studiilor de istorie a religiilor. Cunoșteau foarte bine istoria faptelor care au condus la apariția cultului pentru Fecioara din Guadalupe care în timp a devenit un simbol al poporului mexican și protectoare a statului Mexic.
Parcă îi și apăru în minte imaginea lui Juan Diego, țăranul sărac din secolul al cincisprezecelea din Tepeyac, zona muntoasă din centrul platoului Mexican.
Într-o zi Fecioara Maria i s-a arătat și i-a vorbit transmițând un mesaj pentru oameni și prin aceasta lăsându-l marcat pentru întreaga viață.
Mesajul transmis oamenilor de Fecioară prin bietul păstor nu a fost crezut de cei cărora Juan Diego le-a povestit întâmplarea, inclusiv de preotul comunității. Abia după o a doua întâlnire cu Madona, oamenii au văzut pe ponchoul păstorului imaginea Fecioarei imprimată în țesătură și l-au crezut. Au preluat mesajul divin și au împrăștiat vestea printre localnici și în sus spre capii ierarhiei bisericii catolice, până în capitala Mexico City.
Chiar deasupra corpului de bibliotecă aveau atârnat un mic tablou, foarte frumos, al unei bisericuțe din lemn din Maramureș. Era pictat prin 1980 în aqua-tinta de o pictoriță romancă. Mai aveau și alte tablouri în casă dar acela era favoritul ei.
- Două sute cinci zeci de dolari, doamnă.
Tânăra avea o voce calmă, plăcută, cu un ușor accent spaniol. Când îi spuse prețul, în ochii negri ai fetei se aprinse parcă o strălucire care le sublinia adâncimea.
Marla era blondă, puțin roșcată, cu ochi albaștri. Ochii aceia negri profunzi ai fetei i se păreau oarecum stranii.
- O s-o cumpăr! spuse automat, parcă de dincolo de mintea, de voința ei. Dar de unde le aduceți? Sunt foarte frumoase!
Scoase portmoneul din geantă și căută bancnotele potrivite să-i plătească fetei. Era sigură că în târgul acela improvizat, comercianții mici nu aveau posibilitatea de a încasa pe cartelă de credit.
- Le aducem din Mexic, doamnă; din statul Sonora. Dincolo de graniță, la sud de Arizona. Familia mea are o îndelungată tradiție în modelarea ceramicii în stil tradițional mexican. Dacă vă uitați bine puteți observa că în afară de finețea deosebită a ceramicii, statueta aceasta este într-o oarecare măsură diferită de acelea produse în Guatemala sau în Salvador, care sunt de fapt și mai puțin cunoscute. Specificul acesta al statuetelor noastre le face din ce în ce mai căutate, mai ales printre cunoscători; sunt și autentice totodată.
Tânăra vorbea frumos, într-o engleză curată și bogată; se simțea că are o instruire aleasă, chiar dacă părea destul de modestă.
Îi plăti suma cerută, fără să se târguiască.
Bruneta îi ambală statueta într-un coșuleț împletit din pănuși de porumb. Format pe liniile corpului statuetei, moale dar rezistent, coșulețul din pănuși îi asigura obiectului o protecție bună.
Puse totul în sacoșa din pânză de bumbac cu care venise de acasă și salutându-se reciproc se îndepărtă de standul frumoasei mexicance.
Făcu doar doi-trei pași și se întoarse brusc să o întrebe cum o cheamă. Îi plăcuse persoana și dorea să-i cunoască numele.
- Mă numesc Maria de Badillo Vasquez. Dacă nu vă supărați vă pot da și numărul nostru; în cazul că veți dori să mai cumpărați câte ceva de la noi.
Îi întinse o carte de vizită din carton alb cu o bordură subțire cu un model mexican în culori. Numele firmei și al fetei cît și adresa erau scrise cu tuș violet. Arăta bine.
- Numele meu este Marla Berns. Numele meu mic tot de la Maria este derivat, cred. Scuzați-mă vă rog dar nu am la mine o carte de vizită. Mi-a părut bine. La revedere.
Puse cartea de vizită a fetei în sacoșă lângă statuetă, îi întinse mâna și se despărțiră zâmbind discret fiecare, cu priviri pline de simpatie. Reciprocă, i se păru.
Abia aștepta să ajungă acasă să mai privească statueta, să o studieze și apoi să o așeze în locul pe care i-l rezervase în minte de cum o zărise pe taraba din piață.
- Să știi că îmi place foarte mult îi zise John seara, după ce s-a întors de la exercițiile lui de zbor cu parapanta din zona Monte Bello. Este o ceramică deosebită; parcă ar fi un porțelan din cel mai fin. O s-o studiez cu mai multă atenție mâine. Acum sunt prea obosit; a fost o zi mult mai dificilă decât m-am așteptat.
Marla nu putea dormi. John sforăia ușor, ca un motor „au ralenti”, dar acest lucru nu o deranja; era obișnuită cu el.
Statueta îi atrăgea privirile și fără să vrea, din două-trei în două-trei minute își îndrepta ochii spre raftul în care o așezase.
La un moment dat i se păru că în întuneric ceramica devine fosforescentă și capătă o tentă albastru-violetă care apoi se schimba în galben-verzui, portocaliu, roșu deschis; trecea prin toate culorile spectrului. Se sperie oarecum, cu toate că nuanțele erau foarte frumoase și îi provocau o plăcere aparte.
Nu se îndură să-l trezească pe John și se forță să adoarmă. Închise ochii și se hotărî să nu-i mai deschidă. Nu se putu abține; deschidea pleoapele cu aceeași fregvență și se nimerea să găsească statueta cu o nuanță schimbată. După ce reușise să-și țină ochii închiși mai mult decât înainte, când i-a deschis involuntar, văzu un cerc luminos în jurul capului Madonei, peste năframa verzuie; ca o aură. Și aura aceasta își schimba din când în când culoarea. Da, era ca un curcubeu, parcă.
- John, John, trezește-te te rog.
- Da? Hm. Ce e? Ce e? Tu m-ai trezit?
- Nu te supăra dar nu știu ce am; nu pot să dorm.
- Ei, las’ că nu e pentru prima dată! Culcă-te, fii liniștită și o să adormi, nu-ți face probleme.
- John, fii bun și ascultă-mă puțin. Madona iradiază o lumină care își schimbă continu culoarea.
- Hai Marla, fii serioasă; poate ai visat.
- Nu John, nu am visat. Fii bun și privește-o și tu câteva minute. Nu am putut dormi nici măcar o clipă, toată noaptea.
- Ce spui dragă? Eu nu văd nimic. Nici nu o zăresc în întuneric. Stai să aprind lumina.
- Nu, nu aprinde lumina că nu se mai vede. Privește așa, pe întuneric.
- Nu văd nimic, dragă. Doamne ferește, ai vedenii?
- Cum, chiar nu vezi cum pulsează cu o flourescență stranie, în culori care se schimbă continu?
- Nu dragă, nu văd nimic. Hai culcă-te; bagă capul sub cearșaf și încearcă să adormi. Stau eu treaz cât pot, până adormi. Bine? Hai, încearcă!
Lumina intra și sub cearșaf și prin pleoapele închise. Se mutase undeva în spatele
ochilor și continua să fluctueze acolo. Răbdă cât putu de mult. I se păru că a trecut o jumătate de oră și nici vorbă să poată adormi. Scoase capul de sub cearșaf și privi spre statuetă. Tot colorată. Nu se schimbase nimic. Între timp John adormise.
Marla se sculă și acoperi statueta cu un prosop din bumbac plușat. Spera să rezolve problema. Se așeză din nou și încercă să se detașeze de situația în care era; respiră adânc ținându-ți ochii închiși și începu să numere rar, tot mai rar. Când în sfârșit deschise ochii, scurt, pentru o clipă doar, statueta continua să se vadă și să lumineze ca și când nu ar fi fost acoperită.
Acceptă situația. Era ceva cu statueta aceasta. O luă și o mută în camera de zi pe măsuța din fața canapelei, decisă ca a doua zi să găsească o soluție.
Când stinse din nou lumina, pe peretele dormitorului, în direcția în care era așezată statueta în camera cealaltă, se înfiripa încet o lumină; mai puțin intensă decât înainte dar suficientă ca să facă să se vadă toate lucrurile din jur. Jocul de lumini era același.
„Ei, asta e culmea!” își zise Marla. „Tot în capul meu cred că este ceva nelalocul lui. Voi fi fiind prea obosită poate? Cine știe?”
Încercă să se calmeze, să aștepte dimineața.
............................................................................................
- Alo! Bună dimineața! Cu domnișoara Maria de Badillo Vasquez, vă rog.
- Cine o caută?
- Sunt Marla Berns. Dați-mi-o pe Maria, vă rog!
- Așteptați, vă rog.
- Alo, Maria? Bună dimineața. Eu sunt Marla Berns. Am cumpărat ieri de la dumneavoastră o statuetă a Madonei. Aș dori să stăm puțin de vorbă, dacă se poate......Da, în intersecția în care a fost amenajat ieri standul este foarte bine. ...Este foarte bine. Da, da........ La două? ..............Da, foarte bine.
Intersecția se eliberase. Peste noapte totul a fost mutat, curățat. Nici nu se mai cunoștea că ieri a fost aici târgul. Semafoarele lucrau de zor și circulația se desfășura în ritmul obișnuit.
Cu statueta în sacoșa în care o dusese ieri acasă, o zări pe Maria la colțul opus. Se salutară de la distanță și se apropiară una de alta. Maria o privea cu ochi întrebători, neliniștiți. La fel de negri, de strălucitori, dar parcă aveau în ei un val de neliniște care nu era acolo cu o zi în urmă.
Au intrat la Pete’s Cafe și s-au așezat la o masă. Fata adusese și banii cu ea. Se gândise că poate clienta dorea să-i restitue statueta; nu o fi fost mulțumită de ea sau .....soțul, poate? Oricum, suma era destul de importantă și se putea aștepta la așa ceva.
Marla i-a povestit pe îndelete tot ce s-a întâmplat. Maria asculta tăcută, cu ochii fixați în ceașca de cafea. Nu și-a ridicat privirea, nu a scos nici un cuvânt.
- Doamnă, cred că eu sunt de vină, nu Madona. Să vă spun. De când v-am văzut ieri, mi-ați făcut o impresie foarte puternică. Aveți o frumusețe aparte care mi-a atras privirea cu o forță irezistibilă. Nu mai puteam să mă uit în altă parte.
Sunteți tipul de femeie pe care mi l-am dorit întotdeauna să fiu eu însămi. Întotdeauna mi-am dorit să fiu blondă cu ochi albaștri dar evident, nu se poate. Mi-am vopsit și părul la un moment dat. A ieșit o catastrofă; în plus, culoarea ochilor nu aveam cum să o schimb.
Doamnă, cred că v-am deochiat! A fost o magie peste puterile mele și simțeam că sufletul mi se golește, că se întâmplă ceva cu totul neobișnuit.
Doamnă, vă mărturisesc faptul că nici eu nu am reușit să închid ochii toată noaptea. Nici o clipă, măcar.
Sunt de acord să-mi restituiți statueta și să vă înapoiez banii. I-am adus cu mine. Priviți-i!
Nici nu apucă să-i atingă și bancnotele se iluminară, parcă ar fi fost făcute dintr-o hârtie fosforescentă. Amândouă vedeau culorile acelea stranii care pluteau parcă pe suprafața bancnotelor luminând fețele personalităților imprimate pe ele.
- Da doamnă, nu vă mirați. Toată noaptea au luminat la fel. Disperată, dimineață devreme am vrut să-i depun la bancă dar m-ați sunat și m-am decis să-i aduc la întâlnire. Nu vă supărați, dar cred că și dumneavoastră m-ați deochiat pe mine!
Puse alături, atât statueta cât și bancnotele, emiteau aceeași lumină încântătoare. În lumina strălucitoare a zilei însă, emisia era mai estompată; abia perceptibilă, chiar.
Au întrebat chelnerița, o femeie mai în vârstă, dacă observă ceva deosebit la statuetă și la bancnote. Mirată, a răspuns că nu vede nimic special și le-a privit puțin bănuitoare pe cele două cliente. Credea poate că voiau să facă o glumă cu ea.
Doamna Marla,.....
- Spune-mi Marla, te rog. O să te chem și eu pe numele mic. Ești de acord?
- Desigur, dacă vreți. Deci voiam să vă mărturisesc faptul că în familia noastră am mai avut astfel de cazuri de deochieri stranii. Mie încă nu mi s-a întâmplat dar îmi amintesc bine că bunica îmi povestea în copilărie că mama ei era înzestrată cu puteri deosebite, cu capacități paranormale. Fermeca oamenii cu privirea ei pătrunzătoare, cu ochii ei care aveau o culoare aproape violetă. Oamenii spuneau în vremurile acelea, că are ochii diavolului.
Marla asculta cu un interes vădit, cu privirea fixată pe tânăra interlocutoare.
Strămoșii mei au venit în Mexic doamnă, la începutul secolului trecut, tocmai din Brazilia, din zona Recife-Olinda, pe coasta de nord-est, din Pernambuco.
Erau țigani ursari ajunși în America de Sud tocmai din Europa, din Transilvania.
Atrași de niște negustori cam prea entuziaști și cam necinstiți care le-au promis câștiguri importante în zonele bogate din estul Braziliei, într-o bună zi și-au luat familiile, urșii dresați și s-au îmbarcat pentru Brazilia dintr-un port croat de la Marea Adriatică.
Îmi povestea bunica apoi că au plecat șase familii din vestitul neam de țigani Bădilă, ursari, lăutari și aurari, cunoscut și respectat în toată zona aceea din Imperiul Austro-Ungar. Din aproape cincizeci de persoane câte au plecat, au ajuns doar douăzeci, aproape toți bărbați tineri, cei mai viguroși din grup; dar și câteva femei, printre care și străbunica mea. Din optsprezece urși câți au luat la plecare, au mai supraviețuit doar patru. Ceilalți, oameni și animale, au murit pe drum atacați de infecții alimentare, de tifos exantematic, din cauza lipsei de apă potabilă, ori chiar din accidente cauzate de furtunile întâlnite în cale.
Străbunica mea era și ea gata să moară de tifos dar a scăpat în final de temperatura mortală de patruzeci și două de grade Celsius din timpul bolii. După ce s-a trezit, s-a refăcut încet. Și-a dat seama însă că în urma bolii i s-au dezvoltat capacități stranii pe care nu le avusese înainte. De exemplu, obiectele din jur, unele chiar grele, se lipeau de corpul ei. Devenise capabilă să deformeze, să îndoaie, obiecte metalice doar privindu-le concentrată și cerând în gând să se deformeze!
În scurtă vreme a devenit cea mai cunoscută vrăjitoare din regiune și a început să-și folosească puterile în special pentru vindecarea bolnavilor, care pe vremea aceea nu erau puțini. A acumulat multe bunuri de valoare cu vindecările ei și a devenit una dintre cele mai bogate și mai influente femei din regiune.
Afacerea cu urșii nu a mers. În Pernambuco temperaturile sunt foarte ridicate, tot anul. În curând toți urșii au murit. Neștiind să facă altceva, au ajuns să nu mai aibă cu ce să-și întrețină familiile. S-au apucat de meseriile vechi ale strămoșilor noștri, cum ar fi prelucrarea metalelor nobile, confecția de obiecte din ceramică și chiar de muzică. Nu a mers nici această variantă. Au ajuns să trăiască în sărăcie, unii chiar mureau de foame.
Între timp zona decăzuse din punct de vedere economic și social. Începuseră să apară tensiuni între diferitele grupuri etnice sau sociale.
În aceste condiții nu au mai stat mult pe acele meleaguri.
Înapoi în Transilvania nu se mai puteau întoarce. Drumul era foarte lung și nu mai aveau bani suficienți să se încumete la un asemenea drum. În plus amintirea uriașelor dificultăți întâmpinate la venire în călătoria pe mare le-a tăiat orice tentație de a se mai întoarce.
La inițiativa celui mai bogat dar și mai în vârstă bărbat din comunitate și a străbunicii mele, mult mai tânără decât el, care îi devenise soție în niște condiții uimitoare, demne de un roman de aventuri, au plecat în grup spre nord.
Din această migrație care a durat mai bine de zece ani, s-au oprit la peste cinci mii de mile de la locul de plecare; în nordul Mexicului, în statul Sonora unde suntem stabiliți și astăzi.
Bunica mea după mamă, tânără încă la vremea aceea, în urmă cu vre-o cincizeci de ani, a început fasonarea statuetelor Madonei din Guadalupe.
Acum livrăm statuete în întreaga lume și comunitatea are o viață înfloritoare. Copii merg la școală și mai departe la studii superioare. Eu însămi am urmat artele aici în Statele Unite, la UCLA; am absolvit în urmă cu doi ani. Ei, dar v-am spus toată povestea noastră. Cred că v-am și plictisit. Priviți, s-a făcut seară.
- Nu, nici vorbă. S-a uitat la ceas. Era trecut de șase. Nici nu a băgat de seamă
cum au trecut mai bine de patru ore, de când stăteau în cafeneaua de la colțul Bulevardului San-Vicente.
Maria, mi-ai spus o poveste împresionantă și total neobișnuită. Iar tu povestești atât de frumos! Cred că ar merita să scrii toată această istorie uimitoare a clanului tău. Te-aș putea ajuta, dacă ai vrea să accepți la un moment dat; și aș face-o bucuroasă.
- Îți mulțumesc, Marla; ești foarte drăguță și prin faptul că mi-ai ascultat atât de răbdătoare întreaga poveste. Mă voi gândi serios la propunerea ta și îți voi da de știre.
- Draga mea, povestea ta m-a cucerit nu doar prin ea însăși, cu toate că este o istorie nemaipomenită, dar și prin faptul că mi-a readus în minte propria poveste; istoria familiei mele, oarecum asemănătoare cu aceea a familiei tale. Sper să am ocazia să-ți povestesc și eu, odată și-odată.
- Marla, sunt sigură că vom avea timp să ne amintim de istoriile acestea și să ni le povestim reciproc. Dar acum mi-a trecut prin minte un gînd despre puterea vrăjilor și a deochiurilor atât de frecvente în familia mea și îți propun să îl experimentăm.
- OK! Despre ce este vorba?
- Iată, cred, sunt convinsă chiar, că deochiul se va topi dacă ne vom dărui reciproc câte un obiect personal la care fiecare ținem foarte mult. Eu vreau să-ți dăruiesc această brățară veche din aramă bătută cu ciocanul de unul dintre strămoșii mei. O am de la bunica mea. Ea a primit-o de la bunica ei, formidabila mea străbunică vrăjitoare și cred că istoria acestei brățări este chiar mult mai lungă.
Primește-o de la mine te rog și poart-o cât poți de mult. Sunt sigură că fenomenul straniu se va corecta prin această brățară.
- Mulțumesc dragă; o voi purta cu plăcere. Păcat că nu am și eu la mine ceva special să-ți dăruiesc. Ce zici de această eșarfă?
- Oh, dar e minunată. O fi foarte valoroasă, după cum arată. E mătase veritabilă.
- E valoroasă ea poate dar sunt sigură că e valoroasă în special pentru mine. Mătasea aceasta se numește borangic. Am primit-o și eu și o prețuiesc într-un mod cu totul personal. În urmă cu cinci sau șase ani, cu ocazia unei întâlniri cu un grup de universitari români care vizitau UCLA, cineva foarte special mi-a dăruit această eșarfă. Dacă îți place ți-o dăruiesc la rândul meu; să o porți. Și această eșarfă provine din locurile de baștină ale strămoșilor tăi.
Așa cum o să afli însă cu prima ocazie când ne vom întâlni și vom avea timp să mai povestim, acelea sunt și locurile de origine ale propriilor mei strămoși. Ei, ce zici?
- Uimitor! Abia aștept ocazia. E formidabil!
- Bine. Uite, îți dau cartea mea de vizită; să ne mai sunăm.
S-au îmbrățișat și s-au despărțit.
Fiecare ducea înapoi acasă obiectul care i-a provocat întâmplările neobișnuite prin care au trecut.

Dan David, Los Angeles, mai-25-2006.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!