agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1989 .



moartea sobolanului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oglinda Literara ]

2006-06-17  |     | 



MOARTEA ȘOBOLANULUI

Astăzi, pe când stăteam pe scaunul nu prea curat al W.C.-ului, plătit lunar către madam Radu, proprietăreasa mea, am observat ceva deosebit. Aveam încă din iarna trecută o crăpătură în colțul zidului, făcută anume, pentru scurgerea apei atunci când îngheța rezervorul. Casa era veche, poate din timpul pașoptiștilor și nimeni nu se mai îngrijise de ea. D-na Radu fusese proprietăreasă înainte de naționalizare, acuma fiind doar chiriașă, cu o pensie ce nu depășea 250-300 lei pe lună.
Pentru că la cei șaptezeci și patru de ani câți îi avea îi murise bărbatul, fost farmacist regal înainte și mai apoi laborant la o fabrică de ciment, dar și salahor în gară și după ce-i murise fiul, inginer la Barajul de la hidrocentrala Bicaz, care-și satisfăcea stagiul militar în perioada construcției, acuma într-una din camere stăteam eu, plătindu-i o chirie de trei sute de lei lunar. Bineânțeles că aveam acces și la toaleta cu pricina. Scaunul era întotdeauna murdar, dar nu pentru că l-ar fi murdărit cineva, ci pentru că praful intra mereu pe fereastra spartă, iar eu nu mă învrednicisem să-i înlocuiesc geamul.
Întotdeauna stăteam pe scaun îndelung și mă gândeam la cine știe ce. De data asta nu mă gândeam decât la modul de a scăpa de durerile de stomac din ultima vreme. Ulcerul recidivase după cheful ce-l făcusem la căsătoria civilă a spiritului meu. Și cum stăteam așa, așteptând să-mi mai treacă durerile, prin crăpătura aceea din ciment se ivi mai întâi o bucată de carne rasă, crudă, ca de copil abia născut, găurită, ce se mișca de-a lungul și de-a latul găurii. Mirat și curios peste măsură, am continuat să stau nemișcat privind cu atenție. Și-atunci am văzut că erau două găuri în masa aceea de carne crudă, ce se mișcau adulmecând. Peste-o secundă-două, am văzut cum carnea devine din ce în ce mai vioaie și se ridică mai mult și mai mult din crăpătură, crescând în fața ochilor. Și pe măsură ce se ivea, firicele de păr, la început mai blonde și mai scurte, apoi mai lungi și mai sure, au început să apară acoperind acea parte de trup ce-o denumim în mod obișnuit bot. Două mustăți gri-cenușii, lungi, laterale, se vedeau deslușit prin crăpătură. De sub ele, niște dinți lunguieți și albi se mișcau fără încetare rozând cimentul putrezit de umezeală.
M-am ridicat de pe scaun scârbit. Din elasticul de la chiloți am început să trag afară o șuviță. Din reverul hainei mi-am scos un ac cu gămălie. L-am îndoit de la mijloc în formă de V. Am legat firul de cauciuc de degetul mare și de arătătorul mâinii stângi. Șobolanul rodea mai departe. Era nesătul. Îi știam culcușul în altă parte și oricâtă otravă i-am pus, nu s-a atins de ea. Acum se părea că am oarecare șanse să-l prind.
Orificiul se mărea puțin câte puțin. Am întins corzile praștiei improvizate. Vârful ascuțit al cangei speram să-i vină de hac șobolanului. Am îndoit alte două bolduri ce le mai aveam în reverul hainei. De multe ori când ea îmi curăța haina, se înțepa în ele și își aducea aminte că mă rugase să nu le mai port la rever. Dar tot de-atâtea ori se trezea că boldurile erau în același loc, neschimbate. Și nu știu de ce, le purtam, dar mă simțeam mai în siguranță când știam că aveam ceva înțepător cu mine. De câteva ori, chiar le-am folosit. Atunci când un șezut de femeie mare, gras, nesimțitor, se urca pe șoldurile mele; când stăteam în autobuz în picioare, sau pe umărul meu când aveam și eu fericirea unui loc și nu se mai dezlipea, scoteam boldul de la rever și înțepam. Gestul surprindea. Era nou. Inedit. Și nimeni nu vroia să creadă că aș fi fost în stare de așa ceva. Apoi, târându-și bucile ceva mai încolo, o ea pufnind de ciudă, îmi elibera trupul. Erau aceleași șezuturi care, atunci când se sculau de pe scaunele lucioase ale tramvaiului lăsau dâre lungi de transpirație în urmă. Erau aceleași șezuturi pe care în clipele mele de bărbat, aș fi vrut să le mângâi.
Șobolanul rodea în timpul ăsta crăpătura, lărgind-o și mai mult. Stăteam nemișcat, ținându-mi răsuflarea și gândindu-mă unde să-l lovesc. Vedeam botul țuguiat cu pielea aceea tumefiată din vârful lui, străbătută de găurele, mișcându-se fără odihnă și distrugând. Nici nu-mi ridicasem pantalonii la loc, stând cu ei pe vine, la pândă. Șobolanul lucra de zor. Am început să frec boldurile în vârful V -ului, de partea emailată a scaunului, ascuțindu-le. Auzind zgomot, șobolanul s-a oprit. M-am oprit și eu. Am întins mâna dreaptă în dreptul spărturii și am rămas nemișcat.
Mă durea șira spinării, iar scaunul îmi intra dureros în mușchii șezutului. Șobolanul, nemaiauzind nici un zgomot, se liniști Începu să roadă mai departe. Mustățile-i lungi, ieșeau afară cu totul. Încă puțin și aveau să-i apară și ochii. Mă gândeam dacă e bine să-l omor sau nu. Îmi veneau idei milostive. Dar nici nu puteam uita convulsiile oamenilor din Ciuma lui Camus. Și-atunci o ură nelămurită, ciudată, începu să-mi cuprindă sufletul. Din nou am întins elasticul. Ochii ca două mărgele mici, fără sprâncene, se zăreau ca niște negi pe blana cenușie. Am ochit îndelung și am tras. Un zvâcnet, un chițăit prelung, urmat de altele mai scurte și câteva picături de sânge țâșniră din ochiul ce-l nimerisem. Asta însemna pentru mine izbânda.
Înfrigurat am așezat pe elastic al doilea V din boldul nichelat. Totul se petrecuse în fracțiuni de secundă. Încă nu-i dispăruse capul, când am slobozit a doua bucată de metal lucitor. Acesta s-a înfipt ca-ntr-o masă amorfă chiar în botul hidos, între nări, umplându-l de sânge. Și botul dispăru. Chițăituri și mișcări zvârcolite s-auzeau din crăpătura aceea. Fără să-mi dezleg elasticul de la mâna stângă, m-am ridicat de pe W.C. Mi-am tras pantalonii. Stătusem acolo degeaba. Ar fi fost inutil să trag apa. Apoi, așezând boldul al treilea pe scaunul W.C.-ului, am ieșit să caut toporul. Zvârcolirile se mai auzeau încă. M-am întors. Am izbit cu toporul. Printre sfărâmăturile de zid, se zărea trupul șobolanului în convulsii. Scuipându-mi în palme, icnind, l-am lovit. Tăișul îl sfârtecă în două cu un pârâit, ca o ghilotină. Apoi, cu un vătrai am luat șobolanul ucis, aruncându-l în closet și am tras apa. Dârele sângerii le-am șters cu piciorul. Într-un târziu, c-o mistrie și niște ciment furat de la un șantier învecinat, reparam stricăciunea făcută. Mă încălzisem și haina trebuia s-o arunc. M-am dezbrăcat mulțumit de treaba făcută și-am început să mănânc. Îmi era o foame c umplită. Și-ntr-un târziu mi-am dat seama că nu mă spălasem pe mâini.
Stomacul mi se contractă brusc. Din instinct m-am apăsat cu palma pe abdomen, așteptând să apară durerea violentă. Dar nu urmă nici o durere, ci doar o greață imensă, urmată de o fierbințeală ce urca prin coșul pieptului spre gură, năvălind în afară.
Un lichid sărat, vâscos, fierbinte, nu mai avea loc în mine. Și roșu. Mă umpleam de roșu, ce curgea pe pardoseală. Nu mai avea rost să-mi spăl mâinile. O amețeală ușoară și o senzație de ușurare mă cuprinseră. Am intrat în dormitor și ma-am așezat pe bătrâna canapea. M-am așezat jos, apoi m-am întins de-a binelea. Nici cald nu mai era, nici trupul nu-l mai simțeam greu.
Vag, de departe se auzeau voci. Și parcă țipete. Parcă...


* * *

— Stai bunică, unde pleci?
O voce de bărbat, calmă și imperativă totodată, ascunsă de perdeaua albastră din stânga mea, liniștea sau se lupta cu un geamăt și din când în când cu zgomotul de arcuri metalice.
Bunică? Ce bunică? Dar eu?
Stomacul continua să mă doară, dar altfel decât până acum. O durere, mai mult ca o arsură, la limita suportabilului, doar cât să mă vaiet cu voce tare. O fac în gând.
Din nas, un tub subțire, cu același lichid roșu, se târăște până undeva, sub marginea dreaptă a patului. Mai departe, un zid, în aceeași culoare albastră ca perdeaua din stânga. Și pași de vată și zgomot de lucruri așezate pe noptiere metalice. Și din când în când, tocurile ascuțite ale unor papuci de damă sfredelind mozaicul.
Mâna stângă mi-e legată de pat. Un ac gros de seringă, pătruns pe jumătate sub piele, continuă un alt tub prin care același lichid roșu îmi intră în trup. Aș vrea să vorbesc. Ce să vorbesc? E foarte limpede că sunt într-un spital. Cum să strig? Hei? Alo? Sau să gem și eu ca bunica de alături? Și ce să spun? Nu mi-e foame, nu mi-e sete. Mă doare tot abdomenul. Ridic cearceaful. Sunt acoperit cu un pansament mare, plin de sânge, negru, uscat.
Perdeaua din stânga e scurtă, până la înălțimea patului. Pe sub ea văd pașii de vată. Pantaloni albi și adidași albi. Nu vreau să vină spre mine tocurile acelea ascuțite care îmi intră în creier. Așa că tac. Închid ochii și tac.
Când mă trezesc din nou, e întuneric. O lumină sumbră, lumina de veghe mă înconjoară. E cald. Cearceafurile mi s-au lipit de trup și dedesubt și deasupra. Și deodată, zarvă. Alți pași, alte voci se opresc pe rând la fiecare pat. Sunt patru, poate cinci. N-are importanță. Eu sunt ultimul. Deschid ochii și aștept.
— Ei, s-a trezit pacientul nostru!
Medicul înalt, cărunt, ridică cearceaful de deasupra mea.
— Cum te simți? mă întreabă, apăsându-mă ușor peste pansament.
— Mă doare ...
— Sigur că te doare. Zi mersi că te doare ... Ia spune-mi tinere, cum Dumnezeu ai reușit să te capeți cu așa o gaură în stomac? De când operez n-am văzut așa o trăznaie. Ce sfântul ai mâncat?
— A ... păi ... un șobolan.
— Ha, ha, ha! e bună, zise, dând a lehamite din mână, depărtându-se`
Tocurile subțiri, metalice, rămân în urmă, să-mi aranjeze cearceafurile. Nu vreau să mă atingă. Degete ascuțite ca tocurile. Le privesc furios, mormăind nemulțumit. Șobolanul din mine murise.
Șobolanul murise ... Șobolanul murise ...
București, 1973

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!