agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-02 | | “Auzi, M., pe tine te dor umerii? Pe mine mă dor, deasupra omoplatului stâng și deasupra omoplatului drept, ca două împunsături fumegânde, urmașe ale aripilor de înger mândru pe care mi le-am ars când te-am cunoscut. Mă dor umerii de la sacaua care ține în balanță tremurată două găleți mari din tablă; cu ele pline de apă rece și limpede alerg pe la răscruci de străzi pustii, stingându-mi după nevoie dorul de vorba ta calda sau setea de gura ta dulce.” Mai ții minte – bineînțeles că n-am să te las să uiți - zilele noastre în cabana-casă a mătușii tale? Mătușa ta pe care n-o iubea nimeni din familie în afară de tine, cică era libertină sau chiar depravată după unele gusturi, femeie nemăritată la patruzeci de ani, schimbând bărbații după fiecare ciclu menstrual, exemplu rău pentru fecioarele familiei. S-a supărat pe toți și a plecat, în State sau în Argentina, Dumnezeu știe. Dar ție ți-a lăsat cheile și tu m-ai chemat să ne petrecem vacanța în cabana ei casă, cu verandă de bungalou și acoperiș de pagodă. Făceam toată ziua plajă lânga pescărie și noaptea dragoste în patul mare ca o erecție bronzată, cu perne multe și moi, rotunde, pătrate, triunghiulare, colorate, bând băuturi amestecate și râzând de mama focului. Pernele astea îmi aduc aminte de un vis de-al meu, dintr-o noapte când am dormit departe de tine. Nu știu de ce scriu asta aici. Se făcea că eram mic și locuiam într-o casă ca cele japoneze, cu pereți ca de carton, îmbinați cu stinghii subțiri de lemn, cu încăperi aerisite, răsfirate în multe aripi. Era seară, întuneric și ma trezisem din somn. Afară cădeau flori din cireș, începuse să plouă și am ieșit cu un sentiment de ciudată responsabilitate să strâng pernele de pe șezlongurile din curte. Cineva închisese umbrela mare, fumurie, fluturândă, ca șezlongurile să cunoască ploaia. Era răcoare. Aveam brațele pline cu perne și am scăpat două într-o baltă. Am pășit lipăind pe treptele aripii de vis-à-vis, voiam să pun pernele la uscat în holul camerei în care dormea mama. O lumină slabă ardea la ea. Mă simțise venind. Prin geamul ușor aburit al ușii i-am văzut trupul alb în timp ce-și căuta un halat. Am văzut cordonul strângându-i capotul peste sânii mari. Și asta a fost tot, visul s-a oprit aici. Dar afară continua să plouă. S-au lăsat zile ploioase și peste vacanța noastră. Dar nouă nu ne păsa. Mă duceam în oraș să iau băutură, fructe, pâine și ziarul pe care nu-l citea nimeni. Tu corectai referatele studenților pentru restanțele din toamnă. Te găseam întinsă pe burtă, cu ochelarii mari și serioși pe nas, urmărind cu stiloul rândurile pe colile de hârtie și sorbind ginul dintr-un pahar mare și înghețat în care plutea leneșă o felie de lămâie. Purtai parfumul Nuit D’Orchidee al mătușii tale. Și eșarfa ei de un roșu-negru sângeriu. Atât. A plouat câteva zile la rând și eram obosiți, sau ne prefăceam. După ultima noapte de dragoste și beție în doi, am dormit aproape două zile descheiate. Venea toamna, cu pași mari și umezi. Afară picura mărunt și neîntrerupt, dar cerul era luminos până după-masa târziu. Lumina se întretăia prin obloanele din lemn bătrân ale ferestrei, până la noi. Mătușa ta avea un pick-up vechi și numai două discuri. Pe unul dintre ele era muzică de sitar, pe care o ascultam neîntrerupt, dormitând întinși în patul mare și deloc înalt. Mi-ai spus să deschid fereastra, să iasă mirosul deja greu al bețisoarelor ce fumegau vanilie. Am deschis-o, dar am lăsat obloanele trase. M-am întins la loc în pat lângă tine și nu mi-am dorit să fiu în altă parte; ai început să mă mângâi, calm, într-un fel de masturbare pe care o voiai un fel de amor studiat, explorativ, dăruit, prezent. Făceam asta, de trei ori la rând, fiecare, reciproc. “Regula e să-ți folosești doar mâinile, să îmi povestești ceva, de fiecare dată altceva, să mă privești.” Nu știu dacă ai citit asta pe undeva sau dacă a fost o altă idee de-a ta, dar știu că ai găsit un mijloc prin care nu ne puteam plictisi unul de altul. Povestea era mereu alta, mâinile și privirile nu oboseau pe drum, finalul era mereu altfel. Cred că visul acela stupid ți l-am povestit tot în unul dintre episoadele în care îți palpam, sondam, exploram trupul. Când ai fost aproape sfârșită, mi-ai poruncit să te mușc, ca să nu-ți fie rușine că îți strigi doar bucuria. Și te iubeam și mai mult atunci când, aproape, paralizată, mai găseai putere să-ți miști buzele ca să-mi respiri numele. Și când venea rândul meu, făceam la fel. Întrebări în pauză: “A fost bine,v-a plăcut povestea, domnișoara asistentă? Asistentă medicală sau asistentă universitară? Terapie sau educație? Care e diferența dintre halatul unei asistente medicale și eșarfa unei asistente universitare? Care e diferența dintre o seringă și o pereche de ochelari cu ramă pătrată? Care e diferența dintre un stetoscop care ascultă, palpează și mângâie și un stilou care țipă, aleargă du-te vino, stânga-dreapta, împroșcând cerneală roșie? Vă rugăm nu răspundeți prin sms. Avem telefonul închis. Definitiv.” Ore repetate, pline, rotunde, transpirate, flămânde. La capătul lor, într-adevăr obosiți, făceam baie, întâi tu, apoi eu, singuri, ca fiecare să se regăsească pe sine, scufundat în cada imaculată și adâncă. Mă întorceam în cameră pregătit pentru un somn lung de douăsprezece ore, în care să dorm cu capul în părul tău, fără să visez nimic, fiindcă visez doar în lipsa ta, ca să-ți povestesc mai apoi. Iar tu, mă rugai să schimb discul. Celălalt disc era Bolero de Ravel, un crescendo minunat pe care însă nu puteam nicicum să adorm. Îmi țineai capul în palme și te uitai la mine și era bine așa cum eram. Iar eu împreună cu Ravel, îmi plimbam mâna pe trupul tău tânăr și cald, de la coapsă până la creștet, ca un pendul lent. Acum știu ce făceai, ne țineai treji, mai furai puțin timp din cel care trecea peste noi, într-un singur sens grăbit. Nu înainte și înapoi, așa cum îmi trecea atingerea pe trupul tău tânăr și cald. Nu înainte și înapoi, așa cum îmi trec limba peste gura acestui plic în care o să închid și o să-ți trimit amintirea timpului nostru sfarâmat căruia i-am dat puțin rost împreună, și fiecare pe rând. Gata, am închis fereastra. De la răsărit până la apus. “Știi că iar a început să plouă?” “Dar s-a oprit vreodată?” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate