O liniște indefinită în care sunetele lungi ale tăcerii răsună disonant într-un fracment de partitură cântată la pian. Ne-ndemânarea sună jalnic. Totuși în cameră e o liniște ce se-mparte în bucățele. Mâinile frânte și obosite cad greșit pe lângă clapele care trebuiau atinse.
Terminată, se ridică luându-și mâinile de pe pian. În liniște este frumoasă. Mâinile ei suferă, dar când curg încet pe lângă corp, nu par a avea nici un defect. Sunt triste, ele obosesc mereu.
Dar lasă pianul, se oprește-n oglindă. Își găsește frumusețea feței și-a părului tânăr ce o înconjoară. Zâmbește pe sub plete și pleacă. Stinge lumina și-n urmă lasă ne-ndemânarea mâinilor, parcă eliberându-le.
Pleacă de-acasă spre seriosul loc unde va avea să-și petreacă primii zori ai dimineții și jumătate din zi. Se oprește să-și caute-n buzunare cheile. Le găsește și-apoi pleacă.
Orașul murdar, nesănătos, strănută stropind pereții cu afișe expirate. Câteva felinare se sting. Se face dimineață. Noaptea pentru pian se dusese. Pe stradă nu-i făcea plăcere decât limpezimea dimineții, a frigului și câșiva băieți care privind-o-și aruncau țigara, și treceau zâmbind ca să-și încerce norocul. Afară era frig iar semafoarele nu făceau decât s-o pironească înghețată pe o margine de trotuar. Și la urma urmei străzile pustii nu-i dădeau nici un motiv să stea la semafor.
Când a ajuns la birou a simțit speranța căldurii. Și într-adevăr, aerul cald și liniștea din birou au bucurat-o. În câteva clipe urma să iasă și soarele. Trăgea jaluzelele spre a face lumină. Atunci a văzut că pe unul dintre scaunele din birou dormea un băiat. Spera să fie un coleg rătăcit dar era un necunoscut. Nu s-a simțit pitică și nici pe el alb ca zăpada. S-a speriat, a rămas încremenită privindu-l: dormea nemișcat și nu scotea nici un sunet. Ea a șoptit ca pentru sine după câteva clipe de liniște: “Ce doarme?” “Cum poate să doarmă pe un scaun?” S-a apropiat să-l vadă și după ce i-a văzut fața a spus deranjată: “ Da’ ăsta e scaunul meu! Ce nesimțit? Cum doarme dus și nici nu-i pasă? Și e și mare pe deasupra: îi stau mâinile și picioarele în toate direcțiile! Ce urât e! N-are pic de grație sau stil. Ce mâini grosolane are, zici că a muncit pământul. Și din pământ direct pe scaunul meu. Ah, și pare nesimțit. Pe fața lui inertă nu se citește nimic. Fața lui n-are expresivitate și nici frumusețe. Și cu păru’ ăsta aiurea-n cap. Cum își permite să viseze nonșalant pe scaunul meu? Ah, și uite, mi-a dat jos lucrurile de pe birou să-și pună el capul! Și e atât de obosit, dar nu-i vina mea că i-am văzut urâțenia. La ce putea să se aștepte dacă face așa? Nici nu mă gândesc să vorbesc cu el, poate mai târziu o să trântesc niște lucruri ca să-l trezesc. Poate-o să dau cu piciorul într-un scaun să fac zgomot. Dar la cât de inert este cred că nici n-o să sesizeze. L-aș lăsa să se trezeaască singur dar în curând vin colegii mei, trebuie să fac curat.” A ieșit și a trântit ușa atât de tare că au început să zboare foi prin birou. El a rămas nemișcat. A intrat tropăind în cameră și nu s-a întâmplat nimic. A trântit toate scaunele, și nu s-a-ntâmplat nimic. A aruncat pe jos o mașină de scris și nu s-a întâmplat nimic. Nemaiștiind ce să facă s-a apropiat de el și a bătut în masă: dormea. Deja i se părea ciudat. A ieșit o clipă pe stradă. El s-a ridicat, și pentru că era ușa-ncuiată a sărit pe fereastră fără să se uite unde o să cadă. A căzut prost.
Când s-a-ntors nu l-a mai găsit. Trebuia să facă ordine-n birou. Erau atâtea lucruri pe jos, dar deabia acum se făcuse liniște. Se aplecase să ia un creion de pe jos, probabil n-avea nici un rost, dar atunci a auzit vocile vioaie ale colegilor ei. Era prea târziu. S-a aruncat pe fereastră fără să se uite peste ce cade. Căzuse prost, nu se lovise dar căzuse peste cel ce se aruncase mai devreme. Când l-a recunoscut i-a spus: “ Aoleu, tu dormi încă?” El era treaz și a vrut să-i răspundă, dar ea, i-a făcut semn să tacă și au fugit. Probabil ca să nu-i audă colegii.
Alergau pe bulevard și nu știau unde. La un moment dat s-au oprit. Voiau să scape unul de altul. Dar înainte de asta ea a spus: “ Dar ști ce urât ești noaptea când dorni?” El o privea plin de-ncredere, știa cât de frumos e acum: “ Și tu când cânți la pian”.