„Parcul” de la marginea de sud a orașului, pe fața însorită a dealurilor, era de fapt o zonă de pământuri degradate. Pe cealaltă parte, spre nord, dealurile poartă un cartier de blocuri; primitive ca niște bube cenușii pe spinarea înverzită a unui animal uriaș.
Copiii din cartier fugeau de acasă și în câteva minute se lansau printre bălăriile și grămezile de gunoaie aruncate la întâmplare.
Versantul era străbătut de viroage săpate de puhoaiele murdare ce se formau după ploile repezi din timpul verii.
Chiar în vale se prelingea un firicel de apă căreia copiii îi ziceau „ștrand”. Din loc în loc apele colectate formau niște ochiuri verzulii, paradis al broaștelor și al țânțarilor. Adesea copiii care se scăldau în aceste băltoace infecte ieșeau din apa lor tulbure cu lipitori agățate pe piele.
La capătul dinspre Nord al „parcului”, abia văzută, se afla stâna lui Mitriță, șchiopul căruia toată lumea îi spunea „ciobanul”.
Mitriță era văduv; nu avea nici alte rude prin oraș. Se pare că venise de prin Moldova cu foametea de după război. Pe un petic de ceva mai mult de un pogon în imensitatea de peste două sute de hectare a întinderii acesteia dezolante, Mitriță își adăpostea oile și porcii; tot acolo locuia el însuși.
„Am închiriat de la Primărie bucata asta dar eu folosesc de fapt întregul parc. Cu ce iau pe brânza de la trei-patru oi, îmi achit taxele.”
Turma lui Mitriță avea trei sute de oi, șase vaci și patru măgari. Mai creștea acolo vre-o douăzeci de porci și cine mai știe câte sute de păsări.
Mitriță nu pleca de la stână nici ziua nici noaptea. Unii ziceau că omul acesta nici noaptea nu doarme! Strigoiul șchiop era atent să nu-i fure cineva ceva de pe la stână.
Se folosea la muncă de copiii săraci din cartier. Cel mai mult îl folosea pe Gelu, țiganul orfan; el era mai mărișor. Pe el îl trimitea Mitriță încolo și încoace să-i rezolve problemele sau îl punea să-i facă muncile mai grele pe la stână. I-a promis adesea că o să-l numească moștenitor când va fi mai bătrân sau când va fi să moară. „Nu am copii, nu am rude; cui crezi că o să las toate ale mele, odată și odată?”
- Nu e ușor să ții o stână azi, se plângea Mitriță celor care-l căutau să cumpere brânză sau porci de Crăciun.
Anii dictaturii comuniste nu l-au deranjat prea tare. Avea clienți aleși. Veneau să cumpere de la el milițieni, profesori, ingineri de la Combinat; mulți dintre oamenii răsăriți ai orașului.
- Mi-e greu dom’le, te rog să mă crezi. Abia îmi trag sufletul.
Prin cartier se vorbea că Mitriță are multe milioane „ferite” și că era cel mai înrăit cumpărător de bijuterii. Treaba asta o făcea în mare secret dar lumea... ca lumea, deh! Cine știe? Erau doar vorbe.....poate.
Nici nu s-au stins complet mitingurile din Piața Casei Albe după răsturnare și Mitriță s-a înființat la Registrul Agricol la Primărie.
Teritoriul imens în care își creștea oile aparținea de drept familiei Albulescu. Ultimul membru cunoscut al familiei, o femeie în vârstă, bolnavă și puțin decrepită, locuia în București într-o sărăcie lucie. Când au construit cartierul de locuințe prin anii șaptezeci, oficialitățile superficiale au expropriat doar suprafețele de pe versantul nordic al dealului, partea de sud rămânând într-o situație juridică neclară; dar cine se preocupa atât de mult de niște terenuri degradate, adevărat depozit de moloz și de gunoaie? Primăria, în virtutea principiului comun în vremurile acelea, conform căruia tot ce nu era revendicat îi aparținea, i-a închiriat un petic de teren și lui Mitriță. Era prin anii șaptezeci.
- Doamna Albulescu, oricum terenul acela nu mai face multe parale, acum. Nu merită să plătiți nici măcar impozitele după el. Eu vă dau o jumătate de milion; banii jos și facem actele.
- Dar ce vei face dumneata cu el, domnule Mitriță? Înțelege-mă te rog; nu mi-e indiferent!
- Vreau să fac un parc, doamnă. Să-l cedez apoi orașului. Să știu că fac și eu un gest nobil pentru orașul nostru. Mă va costa mult, știu, dar o fac pentru binele tuturor. De bani nu mă plâng, să știți.
Peste șase luni actele erau perfectate și Mitriță era noul proprietar. Nimeni nu știa; lumea era preocupată de evenimentele politice pasionante care se desfășurau într-un ritm amețitor. Au urmat FSN-ul, mineriadele, parlamentul, partidele politice.......
„Greu se mai așează lumea dom’le, greu.” zicea Mitriță.
Gelu intrase în politică și începuse o afacere cu un restaurant pe care l-a cumpărat cu aproape nimic. Mitriță l-a ajutat prompt. De fapt i-a împrumutat lui Gelu întreaga sumă de care a avut nevoie pentr a cumpăra locația.
Fusese și Gelu prezent la adunările populare din Piața Casei Albe și considerat „revoluționar”, i-a fost ușor să intre în posesia restaurantului.
Ajuns în conducerea județeană a partidului de guvernământ, se postase pe o poziție foarte avantajoasă și nu ezita să se înfrupte, când avea ocazia.
- Domnule arhitect, uite, am aici actele de proprietate pentru terenurile din zona de sud. Aș dori să-mi concepeți un plan de parcelare. Vreau să vând cu parcela. Cât mă costă?
- Ei, mai nimic domnule Mitriță! Îmi dați și mie o parcelă acolo și... gata!
Într-un an începuseră să apară mici șantiere de construcții. Se construiau case; mai mari sau mai mici pe pantele însorite ale „parcului”.
Contul bancar al lui Mitriță creștea vertiginos. Nu doar odată cu inflația! Optzeci la sută din sumele primite pentru terenurile vândute le convertea la negru în valută forte și încet-încet un munte de bani se înălța în dreptul numelui fostului cioban.
- Trăiesc modest, dom’le. Uite, am o garsonieră aici în cartier, aproape, ca să-mi pot simți alături locul în care am muncit o viață întreagă la stână.
Într-o seară l-a vizitat Gelu însoțit de un tip bine îmbrăcat; purta o barbă scurtă, îngrijită.
- Nea Mitriță, dumnealui este domnul Voicu, redactorul șef al ziarului județean. Nu mai au bani și vor închide curând. Este o acazie unică! Caută un investitor serios. Eu te-am recomandat pe matale. Te cunosc și nu doar eu; toți tovarășii din organizație te cunosc; ce naiba! Ești unul dintre cei mai cunoscuți cetățeni ai orașului! Aș putea spune chiar, „mândria acestor locuri acoperite de istorie!”
- Ce să fac eu la ziar, pupate-aș? Eu la oi mă pricep, doar știi; și ceva la...bani.
- Păi asta e. Matale nu trebuie să faci nimic. Investești și gata! De restul ne ocupăm noi, Consiliul de Administrație. Luăm și noi un salariu acolo; restul intră în contul dumitale. Întrevăd un mare succes, să știi!
- Domnule Mitriță, continuă bărbosul, vă asigur că astăzi poate fi una dintre cele mai fericite zile din viața dumneavoastră; dacă vă mișcați repede. Nu vă ascund că mai există câteva trusturi de presă din capitală. Chiar și un trust internațional foarte puternic. Sunt interesați să preia controlul asupra gazetei noastre. Noi însă..... întrucât și domnul Gelu, în care noi avem mare încredere, vă cunoaște, am prefera ca dumneavoastră să ne fiți stăpânul.
Expresia „stăpânul” l-a mișcat plăcut pe Mitriță. Afacerea i se părea a fi destul de interesantă.
De perfectarea actelor s-a ocupat mai mult Gelu. Îl vizita mereu împreună cu doi juriști pe care lui Mitriță i se părea că îi mai văzuse înainte pe la județeana de partid.
Semnă actele, transferă banii și nici nu se dezmetici bine până când ajunse proprietarul ziarului local.
„Trustul de Presă Dimitrie Păsat” suna bine iar inflexiunile vocilor redactorului șef sau ale juriștilor îi mângâiau tare plăcut urechile!
Îl informau despre mersul activității, despre încasări; veniturile din reclame, mai ales. L-au invitat și la unele ședințe ale Consiliului de Administrație unde l-au așezat în fruntea mesei oficiale iar la sfârșit analizele acelea complicate se încheiau cu mese copioase care îi plăceau mult lui Mitriță. I se părea că presa are perspective bune.
Au urmat doi sau trei ani bunișori. Incasările acopereau cheltuielile; profit nu aveau încă dar sperau să-l obțină în curând. Au cumpărat utilaje noi, au echipat redacția cu tehnică de specialitate, au angajat oameni noi, ce mai, totul evolua bine; afacerea creștea de la o lună la alta.
De câteva ori i-au publicat fotografia, cu ocazia unor evenimente festive la care era și el invitat alături de primar și de alte personalități, chiar de la nivel județean; în special dintre persoanele aparținând partidului aflat la guvernare.
La alegerile din 1996 s-a schimbat echilibrul politic în țară și la putere a venit opoziția. Un timp totul a decurs normal. Încetul cu încetul însă, vânzările gazetei au început să scadă; încasările din reclame chiar foarte repede. Gelu și prietenii lui nu mai dețineau pozițiile oficiale din care puteau comanda materiale de reclamă, bine plătite.
- Ce facem nea Mitriță? Cu ăștia noi, toate merg din ce în ce mai prost. Ziarul aproape că nu se mai vinde. Au intrat ăștia de la Gândul, tare de tot. Demască în fiecare zi pe câte cineva și au o vânzare nebună nene, să știi! Dacă merge tot așa, în trei luni nu mai putem plăti salariile, nene.
Falimentul a venit ca o lovitură anunțată, așteptată.
- Domnule Mitriță, dacă vreți să vindeți ziarul noi am fi interesați. Dar să știți, mai mult de trei miliarde nu vă putem da. Nu face! În plus, avem și noi ziarul nostru.
- Păi ce e asta, fraților? Nici o sută de mii de dolari? Eu am băgat în el aproape un milion! Nu-l vând!
- Băi nea Mitriță, eu zic să-l dai. Nu avem ieșire, să știi! Cine dracu a prevăzut că o să se întâmple toate astea?
A cedat de teamă că în scurt timp nu va mai putea obține nici măcar atât.
De la fereastra garsonierei sale sărăcuțe din cartierul îmbătrânit înainte de vreme, Mitriță privea în vale și ochii i se împăienjeneau de tristețe. Zeci de vile noi se ridicau pe „pământurile mele” iar marcajul parcelelor, foarte vizibil pe pantele înclinate spre miază-zi, îi zgâriau sufletul, parcă.
Între timp prețul terenurilor explodase. Ajunsese să se vândă cu cincizeci de dolari un metru patrat; și mai mult chiar, în pozițiile mai avantajate.
Mitriță a donat bisericii din cartier „binecuvântata sumă de o sută de mii de dolari, cu care vom zidi o impresionantă împrejmuire și vom cumpăra două perechi de clopote noi.”
Nu a mai ajuns să audă dangătul noilor sale clopote. L-au găsit în ajunul Paștelui, agățat în funia cu care își ținea priponiți măgarii lângă par noaptea. O adusese de la stână când s-a mutat în garsonieră. Deschisese larg ferestrele și legase funia de cârligele pentru agățatul galeriilor pentru perdele sub plafon, pe care Mitriță nu le instalase niciodată. Scaunul pe care se urcase era răsturnat spre ușa de la intrare. Piciorul șchiop suferise un spasm muscular, pe semne și se scurtase și mai mult făcând și mai tragică imaginea ciobanului decis să treacă în veșnicie înainte de vreme.
Vecinii l-au anunțat pe Gelu care a apărut repede însoțit de doi chelneri de la restaurant; au chemat Salvarea, Poliția, Procuratura și s-au ocupat de Mitriță.
Ciobanul a fost înmormântat creștinește, ținând seama de sufletul său bun și de donația substanțială făcută bisericii; contrar unor proteste sporadice, repede stinse în vâltoarea vieții pline de evenimente surprinzătoare din acei ani.
Garsoniera a fost moștenită de Gelu. El fusese persoana cea mai apropiată de Mitriță și fusese împuternicit încă din perioada activității la ziar, să-i gestioneze afacerile.

Dan David, Los Angeles, Februarie-08-2006.