Stă culcat în zăpada semi-topită cu ochii pironiți pe cerul gri. Frigul i s-a insinuat încet sub piele, i-a pătruns în oase și îi îngheață treptat sufletul. Nu-și mai simte trupul măcinat pe dinăuntru de o sfârșeală teribilă și vederea începe să i se întunece încetul cu încetul. Zgomotul de fond, metalic și înfundat, atmosfera densă și înecăcioasă, imaginea aburită și murdară îi agasează toate simțurile.
«…când mă gândesc la lupta nebunească și derizorie pe care am dus-o până acum doar pentru a supraviețui, la efortul absolut penibil și absurd de a rămâne în viață, totul fără nici un scop concret, fără vreun țel înalt sau măcar nobil, doar pentru a întreține tot ce e mai banal și mai ieftin pe lumea asta: viața…și totul m-a adus aici, în mocirla asta în care o să dispar ca ultimul câine…
Am fost întotdeauna un solitar, într-o asemenea măsura încât singurătatea mi s-a încrustat sub piele și a început să-mi strângă sufletul: un prim motiv de nefericire. Intotdeauna aveam impresia că ceilalți o duc mai bine, că se scaldă într-o apa mai curată decât mine, și că fericirea mustește pur și simplu în jurul lor. Cu toate astea îmi era cam greu să mă apropiu de ei și atunci când o făceam nu rezistam prea mult în preajma lor, era ceva în superficialitatea inconștientă în care se complăceau care mă făcea să-mi iau rapid tălpășița. Dar apoi simțeam un vid ciudat, o poftă bolnavă de viața și de prezența cuiva în jurul meu. Alt motiv de suferință Inca din adolescență m-am obișnuit cu pesimismul și depresia a devenit a doua mea natură, totuși câteodată eram chinuit de excese de entuziam de care doar cei profound disperați sunt capabili. Ca să supraviețuiesc aveam nevoie să-mi arunc spiritul într-o fericire și o bucurie sublimate în perfecțiune; asta era drogul meu autoindus, sub efectul căruia puteam să plutesc zile întregi…apoi îmi trebuiau luni ca să îmi revin, timp în care viața mea -ca o răzbunare- era privată de orice sentiment pozitiv, dezintegrată într-un sfârșit continuu, tot timpul în pragul sinuciderii…eram adolescent și tragicul “absolut” era opiumul meu natural…aveam nevoie de nefericire în aceeași măsură în care aveam nevoie de fericire, poate chiar mai mult, căci mă prinsesem singur într-un mecanism autodestructiv din care nici prin cap nu-mi trecea să scap. Mă consolam în propria mea melancolie, mă consideram “ales” și îmi cultivam stările sumbre cu orgoliul unui privilegiat. Până într-o zi când în locul meu am găsit o epava…fără să-mi dau seama mă otravisem singur reducându-mă la un trup pe jumătate viu, consumat și bolnăvicios. În mod ironic, atunci când mă hotarâsem în sfârșit să-mi iau destinul și viața în serios am descoperit că viața nu mai era dispusă să mă primească și că mai toate drumurile îmi erau înfundate.
Neacceptarea era răspunsul meu natural și nefericirea exercițiul meu zilnic de anti-supraviețuire. Mă transformasem într-o fosilă morocanoasă și amorfă…. Eram complet sălbăticit și speriam rapid pe oricine încerca să se apropie de mine. In sinea mea mă consideram un rebel, antisociabil și unic în felul meu. Important nu era să mă placă ceilalți - și nici nu-mi puneam problema dacă eu mă plăceam sau nu - ci ceea ce urmăream era să văd cât de jos pot coborî, să-mi împing viața la limita suportabilului și să perpep lumea prin filtrul unei sensibilități exacerbate. Nu reușeam să găsesc nici un lucru care să-și justifice existența sau să mă mulțumească, lumea mi se părea absurdă și prezența mea în mijlocul ei un capriciu. Aș fi putut să-mi prelungesc aceste stări la nesfârșit - orice încercare de a ieși din ele mi se părea inutilă - și mă gândeam câteodata ca aceeași perseverență aplicată într-o direcție bună ar fi putut scoate din mine un maestru spiritual. Eram un demon al pasivității, un monstru al inerției și scopul meu era distrugerea unei singure persoane: eu însumi.
Dar la un moment dat firul s-a înterupt, ceva s-a întâmplat. Pur și simplu nu-mi mai aduc aminte ce: m-am îndrăgostit sau poate că altcineva s-a indrăgostit de mine (...destul de improbabil). Ceva m-a făcut să mă urnesc din loc, să-mi doresc( pentru prima dată) ceva mai mult. Atunci a început partea cea mai cumplită, a trebuit să reînvăț să trăiesc. În cochilia mea impasibilă sentimentele se disipau rapid iar suferința era frântă în mii de bucăți; am invățat și eu să sper și să sufăr, am început să-mi simt carnea de pe oase și sângele pulsând prin vene. Lovitura cea mai grea a fost când am început să-mi doresc să fiu fericit. Era al naibii de greu și de cele mai multe ori cădeam rapid în stările mele depresive pe care percepeam acum ca pe o tara și o plaga iremediabilă.
Încet am trecut în cealaltă extremă: doream prea mult de la viață. Toate frustrările acumulate, toate mesajele subliminale adunate din cărțile populate de personaje excentrice și originale, totul ieșea la suprafață într-o formă concentrată și indescifrabilă. Vroiam să fiu un Savrogin nebun, capabil să iau de nas pe oricine m-ar călca pe nervi sau un Miskin gata să acorde o iertare mesianică oricui. Îmi închipuiam că sunt Holden Caulfield și Rimbaud, că mă rătăcesc prin deșert traficând arme, că mă înec în paradisuri artificiale sau că-mi duc veacul prin cafenele pariziene, într-o permanentă dialectică cu viața. Dar hai să fim serioși, nu prea poți schimba mare lucru prin simpla voință. Simțeam că ceva pulsează în mine dar eram incapabil să-mi consum energia. Suflul meu era o ardere interioară continuă, lumea era mai mult cea pe care mi-o imaginam decât cea reală.
Între timp s-a facut primăvară. Mi-am dat seama de asta în timp ce zăceam într-una din stările mele letargice, în care mă abandonam în dezintegrare, cuprins de alienare. Camera s-a umplut treptat de un miros dulceag, dens și indescriptibil. Anotimpul se propaga în valuri ce te cucereau treptat; căldura alterna cu un frig înghețat, pe moarte și lumina devenea din ce în ce mai puternică, de-un albastru translucid, eteric. Cerul era pur și simplu gol, ca și cum tot albastrul de pe lume s-ar fi concentrat acolo și ar fi topit norii, păsările și gândurile mele. Ce mă fascina cel mai tare era atmosfera incredibilă care dintr-o dată pusese totul în echilibru, inundând lucrurile cu un calm inuman ce ținea lumea în loc. Simțeam că explodez, mintea mea o luase pur și simplu razna și întreaga mea ființă urla doar pentru a se descarcă... și afară...liniște... ca și cum natura se hotărâse să facă totul cu discreție și delicatețe, neobservată și nebănuită de nimeni, mult prea frumoasă pentru viața asta murdară.
Cred că niciodată n-am fost mai trist și mai fericit, niciodată contradicția dintre promiscuitatea lumii și perfecțiunea vieții nu m-a frapat atât de dureros. Apoi lucrurile au început să se precipite, totul a fost invadat de un verde crud, aproape obscen, florile s-au oferit privirilor la modul cel mai vulgar și toata învălmășeala de păsări, gâze și alte animale ascunse-n gaura de șarpe până atunci a ajuns să-mi facă pur și simplu greață. Dar clipa aceea pe care doar nebunii și cei cu sufleltul atins de ftizie pot s-o recunoască, ei bine clipa aceea în care poate ca Dumnezeu te sărută, acel moment m-a frânt într-o mie de bucați și niciodată nu mi-am dorit să mor mai tare ca atunci. Am înțeles ce înseamnă paradisul : acel moment repetat la infinit, cu sufletul scăldat în lumina nefiltrată, pură.
Dupa asta nu s-a mai întâmplat nimic. Culorile din jurul meu au început treptat să-și piardă tonurile și după un timp totul s-a redus la un gri uniform și rece și eu însumi mă metamorfozam într-o piatră gri, lipsită de dorințe. Nu mai făceam distincția între mișcare și nemișcare și între a fi sau a nu fi nu vedeam o diferență foarte mare. Ajunsesem să nu mai doresc nimic, să recad în vechea mea apatie doar că la un nivel mult mai profund, iremediabil. Puteam foarte bine să stau locului sau să merg mai departe, să dorm, să alerg, să râd sau să vorbesc dar toate astea nu aveau nici o importanță pentru mine, era ca și cum nu eu îmi trăiam viața ci asistam neputincios-sau mai degrabă indiferent- la ea. Atinsesem perfecțiunea și nimic nu mai avea gust, formă sau miros de atunci. Devenisem un om fără simțuri, pierdut într-o carapace opacă la viață. Nu mă mai interesa decât repetarea acelui moment pe care încercam să-l recompun din orice detaliu : dintr-un surâs sau din albastrul unui iris invadat de soare.
Anotimpurile s-au succedat în tăcere și primavăra a murit într-un mod absolut banal, sufocată de vară și uitată de toată lumea. Doar iarna m-a mai scos puțin din inerție, atunci când am fost orbit de zăpada proaspătă și strălucitoare. Mi se părea că în jurul meu se întinde un vid magnetic de care mă simțeam atras împotriva mea. M-am aplecat ușor și-am atins zăpada fragilă care s-a topit sub răsuflarea mea. Apoi m-am întins și-am lăsat frigul să puna încet stăpânire pe trupul meu.
Acesta e noul meu început, nu mai îmi rămâne decât să încep să-mi imaginez viața, să-i construiesc fiecare detaliu și să o gust încet, în timp ce ea se scurge din mine... »