Pământul îi recunoștea după pași. Pe fiecare după ecoul său, numai în țărână știut. Altfel văzduhul le mângâia sufletele și le trimitea lacrimile înapoi. Ploua, mult, uneori. Doinea și acum. Și dacă te apropiai de un capăt de brad îl auzeai și tu. Bătrânii aveau vedenii, îl mai așteptau încă. Visau că se întoarce în fiecare Ajun.
Venea iarna și frigul cobora iarăși, dar ei nu mai simțeau asprimea iernii; doar cai costelivi nechezau în grajduri năruite. Spre niciunde. Ca și cum El s-ar fi întors.