O milă, două mile… Mila Domnului pentru păsările cerului, mila din cutia de lemn din colțul bisericii din colțul străzii unde șade cerșetorul, implorativ. Sau admirativ? Nu mai știu…
Taman când ne împăcăm cu drumul, prea mulți dintre noi renunțăm și ne culcăm în șanț, obosiți ca niște cai de povară. E bine totuși, fiindcă dacă te-ai oprit într-un șanț înseamnă că mergeai undeva. Aseară, la un talk show se vorbea despre plaga societății postmoderne, acest nărav al oamenilor care pleacă de acasă luându-și cu ei doar trupurile. Într-adevăr, dacă ești puțin atent, în diminețile în care traversezi fantomatic orașul în drum spre slujbă, poți observa pe arterele și venele metropolei o aglomerare de trupuri cald-bezmetice, telecomandate.
Pervertirea ultimă a capitalismului: să fii atât de egoist până și cu tine încât să-ți lași sufletul să se desfete în așternuturi, în brațele visului de azi-noapte și să-ți îmbraci hoitul la costum pentru încă o zi în business. Pentru ce, Doamne iartă-mă, ne-om fi pedepsind cu martirajul acesta urban? Această epidemie comunitară de mutre protocolare, zâmbete rictusate, politeți prăpăstioase șî perisabile.
Dacă îți dai seama de toate astea, e posibil să-ți pui căștile pe urechi și s-o iei pe jos prin oraș, să te simți ca un adevărat Livingstone sau Amundsen, explorând continentul urban și fauna lui. Încerc să fac asta cel puțin o dată pe săptămână, un exercițiu pe care vi-l recomand tuturor; veți reuși să nu uitați detaliul acela enervant de esențial că oamenii-s o faună fascinantă. (Deși cred ca tipa de pe trotuarul de vis-à-vis, cea cu flori pe fustă, putem s-o considerăm la floră și nu la faună).
Așa deci. Mă plimb, am drumurile mele, îmi caut minunile, vreau să mă mir. Fiindcă Dumnezeu a făcut mirarea. Și a văzut că mirarea este bună. Mă întreb dacă El se aștepta la asta.
Azi treceam pe pod, în drumul meu, și apa mirosea a toamnă. O apă de colonie de frunze obosite. Pe același pod, la capătul dinspre piață, o țigancă bătrână vindea piatră ponce exfoliantă, semințe și lenjerie Jolidon contrafăcută. Avea o fustă multicoloră și părul prins în cosânzene ce-i aminteau probabil de tinerețe. Și purta un tricou absolut remarcabil, un adevărat t-shirt negru pe care scria mare, cu sclipici auriu, Infinity. Am șezut în gând lângă ea și mi-am zis: mirarea este bună. Una dintre funcțiile cathartice ale drumurilor zilei.
Parcă auzindu-mi gândul (zic parcă de parcă nu mi-ar fi zis încă de mic mama că 1): țigăncile fură copii cu ochi albaștri și 2): țigăncile citesc în orice, în cafeacărțigânduri, chiar și țigăncile analfabete)… În fine, parcă auzindu-mi gândul, țiganca îmi spune, dezvelindu-și salba de dinți de aur: știai că drumurile-s făcute din dragoste?
Îmi ține o prelegere, șapte minute încheiate, despre generalii romani ce-au croit viile lor celebre din deșerturile Asiei Mici și pădurile Germaniei până-n inima Imperiului, nu din considerente eonomico-militare ci ca o logistică a dragostei ce-i lega de vreo țiitoare cu ochi migdalați ori păr de aur. Traian și Dochia, Orient Express-ul, Route 66, rapidul București-Timișoara, capătă conotații originale în discursul oricărei țigănci sedentare ce vinde chiloți globalizați prin contrafacere. Și țiganca încheie, cu o etichetă în același timp nomadă și ezoterică: Drumurile-s făcute din dragoste. Drumurile-s făcute ca să-ți alegi calea.
Mă aplec în fața argumentelor ei, dală cu dală. Probabil că a văzut și predispoziția mea pentru asta. Când plec, îmi vinde o cutie cu piatră ponce. Shopping educativ: diseară când îmi voi înmuia tălpile obosite în cadă și le voi exfolia cu piatră ponce trebuie să reflectez la diferența dintre cale și drum.

*
Când iubești pe cineva care e departe (am socotit, distanța dintre mine și fericire și pe cea dintre mine și ea - sunt egale – 324 de mile), e o adevărată binecuvântare să găsești ceva sau pe cineva care să-ți spună că distanțele-s o minciună dată de lungimea drumului, că poți învinge această minciună, că drumul e ușor dacă ți-ai găsit calea. Cineva care să-ți spună exact ce vrei să auzi, chiar dacă-i o aberație. Barem la atât sunt bune drumurile astea haotice prin jungla orașului. Luați-vă sufletele la plimbare și veți vedea.


Cu mulțumiri lui Jack Kerouac, Dan Spătaru și Regionalei CFR Timișoara.