M-a impresionat povestea lui...Un om ajuns la vârsta senectuții, față în față cu el însuși în deplină singurătate. Copiii s-au dus demult la casele lor, iar soția a plecat de curând pe drumul fără întoarcere. Îl despart de sat 3 km de drum pietruit. Înainte obișnuia să meargă să stea la un pahar de vorbă la cârciuma din sat, acum însă nu-l mai ascultă picioarele. Din cauza hipoacuziei este și mai izolat. Își aprinde în fiecare zi pipa din jarul inimii lui însingurate și se așează pe stiva de lemne de construcție din fața casei. Speră ca în pătratul de ceas cât durează pipa lui, va trece cineva să-i dea binețe.

Aprinde pipa
din focul inimii;
însingurare



Așteaptă învăluit de fum, încețoșat de viață și de vârstă. Este o singurătate apăsătoare, amară, deoarece nu vine numai din interior ci și din afară ca să-l îngroape într-un mormânt al tăcerii. Iubesc tăcerea care umple de vibrații spațiul dintre două suflete care se țin de mână, dar cred că ea devine de nesuportat într-o solitudine atât de adâncă.


Stiva de lemne
în razele soarelui;
fumul din pipă


Aș vrea să mă pot transforma într-o pasăre care să se așeze măcar din când în când pe stiva de lemne ca să-i țină de urât...Sau măcar o rază blândă de soare care să-i mângâie cutele obrazului trist. Pipa este singurul tovarăș de viață care i-a rămas aproape în mod constant și poate singura plăcere de care se va bucura până la sfârșit. Gândul meu către el va fi fluturele alb ce se va așeza cuminte pe mâna asprită de muncă. Nu are cum să-l vadă, dar oare îi va simți adierea blândă a aripilor ca să nu se mai simtă atât de singur? Deschid fereastra pentru a lăsa fluturele să zboare...

În podul palmei
asprite de muncă...
un fluture alb