Poarta transcendentală


de Sergiu Someșan


Nea Gică, șoferul ziarului privea mereu înspre stânga, căutând ceva din priviri. A aprins farurile apoi s-a întors spre mine parcă scuzându-se:
- E multă vreme de când nu am mai fost pe aici. Dar știu precis că acum imediat se face o curbă la stânga. Coborâm o pantă, mai facem un kilometru sau doi și ajungem la Fundata. Apoi pornește un drumeag la vale tot spre stânga și după încă doi-trei kilometri ajungem la Fundățica…
Am dat din umeri nepăsător și am încercat să străpung prin întunericul care se lăsa cu repeziciune. Tot ce voiam era să ajungem odată, să termin ce am de făcut și să ne întoarcem acasă. De aproape o oră, cu fiecare kilometru parcurs lapovița se străduia să se transforme în ninsoare și se părea că în curând va reuși. Poate chiar înainte de a ajunge noi pentru că în fața noastră se mai zărea numai vârtej format dintr-un ciudat amestec de alb și negru. Albul era zăpada răsucită cu furie de vânt în jurul nostru iar negru nu era altceva decât noaptea ce se lăsa cu repeziciune. Farurile nu reușeau decât să sape două mici tunele fragile de lumină în fața noastră.
Am oftat adânc și m-am întors spre nea Gică:
- Și au care sper am să ajungem în seara asta înapoi.
Se aplecă și mai mult pe volan și mijii ochii în încercarea de a vedea ceva. Nu riscă să întoarcă capul spre mine așa că îmi răspunse privind fix înainte:
- Eu aș fi mulțumit dacă am ajunge în seara asta la un adăpost. Pe aici sunt niște viscole cumplite la începutul iernii…
Ca pentru a-i întări spusele o rafală mai puternică de vânt aproape împinse mașina spre margine drumului și șoferul trase tare de volan ca să o mențină pe axul drumului. La o pantă destul de lină mașina a început să patineze și am crezut un moment că am rămas înțepeniți. Dintr-o dată prinse puțin drum tare și a zvâcnit înainte. Tot atunci l-am văzut și pe șofer luminându-se la față.
- Acesta este, a spuse el cu bucurie și se lansă dintr-o dată pe drumeagul care părea că se prăbușește de-a dreptul printre stânci. Trebuie să ajungem înainte de a se așeza zăpada pentru că altfel nu mai ajungem niciodată.
Mă privi vinovat și adăugă repede:
- Nu am lanțuri antiderapante…
Nu numai el dar cred ca nimeni nu se așteptase la o asemenea schimbare a vremii. Toamna frumoasă și prelungită ne făcea pe toți să sperăm că prima zăpadă va cădea și anul ăsta, numai prin decembrie la fel ca anul trecut. Nu a fost să fie. Abia ieșiți din oraș peste noi s-au abătut primele rafale ale ploi și pe măsură ce drumul se înălța spre munți, fulgii se întețeau tot mai tare. Speram să mă întorc încă în seara asta acasă, în fond nu erau mai mult de 50 de kilometri până la Fundățica, dar auzind motorul cum se turează opintindu-se tot mai greu la deal și văzând la lumina farurilor cum zăpada se așternea cu repeziciune parcă nu prea mai îmi venea să cred asta. Dintr-un drum de o oră părea că se transformă într-un drum de un veac spre capătul lumii. „ Sau spre fundul ei!”, comentase plin de umor șoferul înainte de a pleca la drum, făcând haz de pitorescul numelui localității.
După ce am mers un timp printre pereți de stâncă și bolovani uriași așezați de o parte și de alta a drumului dintr-o dată printre fulgii deși de zăpadă au început să se zărească lumini, case și mașina a oprit brusc în mijlocul unei piețe.
- Am ajuns, mă anunță cu bucurie șoferul, ca și cum ar fi repurtat o victorie personală. Măcar nu o să petrecem noaptea în mașină prin munți…
M-am aplecat și am privit pe geam afară. Prin rafalele tot mai dese de zăpadă se zăreau câteva case care înconjurau hoțește piața; una singură era luminată și avea o firmă strâmbă pe care scria cu litere mari „ Bar”. I-am făcut semn lui nea Gică să mă urmeze și am străbătut în fugă cei câțiva metri. Am deschis grăbit ușa și am intrat urmat de șofer mai mult împinși de vânt. Pentru pustietatea în care se afla, barul arăta neașteptat de bine. Și chiar curat după câte se vedea, așa că în ușă ne-am șters bine pe picioare, ne-am scuturat de zăpadă și abia apoi ne-am apropiat de tejghea. În spatele ei o fată slăbuță, brunetă și ochioasă ștergea mecanic un pahar în timp ce era cu ochii la televizorul așezat sus în colțul încăperii pe un suport să poată fi văzut de toți. În încăperea destul de încăpătoare, la cele câteva mese să tot fi fost vreo zece clienți. Unii sorbeau tăcuți din pahare cu ochii la televizor, alții stăteau de vorbă iar într-un colț un grup juca cărți scoțând strigăte vesele când nimereau vreo carte norocoasă. Am mai privit încă o dată prin încăpere dar cum toți mi se păreau la fel nu mă puteam hotărî care din ei era omul meu. M-am apropiat de fata de la bar.
- Bună seara domnișoară! Am dori să stăm de vorbă cu domnul Solovăstru.
În prima clipă am crezut că nu ne-a auzit. După o vreme care ni s-a părut cât un veac s-a ridicat în picioare după tejghea și abia atunci am văzut că era gravidă. Luna a opta sau poate chiar a noua. Ne-a privit scurt apoi a privit în lumina chioară a neonului paharul care tocmai îl ștergea, mai suflă o dată în el apoi îl șterse iar și abia apoi a spus:
- Ehe, să mai fiu domnișoară încă o dată acum aș ști eu ce să fac. Se mângâie cu palma peste pântece apoi strigă undeva înspre penumbra barului:
- Nea Ioane! Fă-te încoace că te caută doi domni de la oraș!
Lângă mine l-am simțit pe nea Gică îndreptându-și umerii. De, era și el domn, nu?
Am privit prin sală așteptând să văd care din ei se ridică. Nici unul nu dădu vreun semn că ar fi auzit strigătul fetei de la bar. Fata privi inexpresivă spre mine și căută printre paharele de pe tejghea telecomanda televizorului pe care îl opri cu o plăcere prost ascunsă. Unul dintre cei care privea încordat la știri se ridică nemulțumit și se apropie de ea, ocolindu-ne cu privirea:
- Ce-ai Mădălino? Ești nebună, ce te-a apucat? De ce ai oprit televizorul?
Mădălina își prinse cu grijă burta imensă și așezându-se pe scaunul din spatele tejghelei arătă spre noi:
- Te caută doi domni de la oraș, ți-am zis. Și dacă au bătut atâta drum până aici pe vremea asta io cred că au venit să vorbească cu mata nu să îmi vadă mie burta.
Omul, scurt, bolovănos și cu șapca așezată aiurea pe cap ne privi scurt, cercetător. Părea că am trecut examenul și mai ales părea că știa despre ce este vorba pentru că ne făcu semn să ne așezăm la cea mai apropiată masă de lângă tejghea:
- Să bem ceva mai întâi! hotărî el și se așeză.
L-am privit mai bine în timp ce ne așezam: părea făcut din pietrele pe care le întâlnisem ceva mai devreme pe margine drumului: colțuroase, de o culoare incertă și nu întotdeauna potrivite cu grijă. La plecare șeful îmi spusese:” E un om dificil și încăpățânat. Câștigă-l de partea ta! Are niște informații trăsnet!” Îmi dăduse bani destui pentru asta, eu urma să încerc să îl îmbunez. Am privit spre raftul cu sticle: Johnnie Walker precis era contrafăcut, dar măcar omul meu avea să se convingă că eram solvabil.
- Domnișoară, preferam să mă adresez așa fetei de la bar, nu se știe când aveam nevoie și de ea, dă-ne te rog două Johnnie Walker pentru noi și o cafea pentru domnul, am arătat eu spre nea Gică, șoferul.
Solovăstru își privi mâinile întinse pe masă. Una din mâini avea degetul mare tăiat de la jumătate și o cicatrice veche și groasă îi acoperea ciontul. Îl studie cu atenție câteva secunde lungi de parcă atunci l-ar fi văzut prima dată apoi bătu cu el în masa ca pentru a-i verifica tăria și spuse oțărât fetei:
- Nu beau eu păducherniță de aia. Mie să îmi dai un rachiu drept.
Nu prea știam eu ce ar putea fi rachiul drept dar Mădălina știa pentru că s-a ridicat greoaie și a început să toarne în pahare.
Ne-a adus paharele la masă, s-a întors și a adus și cafeaua lui Gică, apoi și-a pornit iar televizorul, i-a dat sonorul mai încet și s-a așezat pe un scaun lângă el. Mușterii care jucaseră cărți se pare că și-au terminat banii pentru că și-au dat scurt paharele peste cap și au ieșit în vifornița de afară după ce ne-au salutat mormăit.
Solovăstru aruncă o privire la cei câțiva clienți care mai rămăseseră, a ridicat paharul a dat noroc cu mine, a sorbit puțin din el, țintuindu-mă cu privirea în timp ce sorbea. S-a scărpinat apoi în cap după care și-a așezat șapca mai bine în cap.
- Ei, cât poți să îmi dai?
Șeful îmi spusese: „ E un om simplu de la munte dar vezi că îi place valuta. Dacă vezi că treaba este pe bune poți să mergi până la 300 de euro. Dar ai grijă! Deși pare prostănac omul este uns cu toate alifiile!”
Am scos o hârtie de 50 de euro și am așezat-o pe masă în fața lui, netezind-o.
- Atât! Nici un ban în plus!
Un neon aprins deasupra tejghelei își trimitea lumina asupra bancnotei făcând-o să pară de-a dreptul ireală pe tejgheaua veche de lemn. Am văzut cum degetele omului din fața mea fremătară imperceptibil. Am sorbit o înghițitură mică de whisky. Era original sau în orice caz dacă era contrafăcut era contrafăcut bine. Am mai luat o înghițitură și am privit iar la Solovăstru. Părea de vreo 60 de ani, poate mai mult poate mai puțin dar oricum undeva pe acolo. Privea ca în transă bancnota apoi oftă prelung, mă privi scurt și își încercă norocul:
- Mai pune una la fel alături și sunt omul dumitale!
Am dat peste cap paharul și i-am răspuns:
- Mai capeți una la fel când se termină toată treaba și mai ales dacă este adevărat ce ia-ai spus șefului.
Mădălina opri televizorul și cu pași legănați se apropie de noi. Îmi luă paharul gol din față, șterse cu o cârpă masa și îmi spuse.
- E adevărat ce v-a spus, dar îi dați prea mult. Mie dacă îmi dădeați zece euro, vă spuneam tot de la început și vă făceam și cafeaua dimineața cât mai stăteați pe aici.
Am rămas cu gura căscată: marele secret se pare că era cunoscut de toată așezarea. Am vrut să o mai întreb ceva dar micul om din fața mea arăta de parcă tocmai ar fi mâncat un ardei iute. Bău grăbit ce mai era în pahar și se ridică furios în picioare gesticulând spre Mădălina:
- Tu să îți vezi de treaba ta… habar n-ai de nimic. Momeala-i momeală și tocmeala-i tocmeală așa să știi. Și cu cafeaua făcută dimineața și servită la pat ai văzut ce ai pățit! Þi s-a umflat burta. Proast-o! Mai bine taci.
Fata, ca și cum nu l-ar fi auzit, puse paharul după tejghea apoi privi la mine:
- O sa vedeți că am dreptate. Știu mai multe decât el… eu am fost chiar acolo. Pe urmă i-am spus lui ce și cum.
Am crezut că omul din fața mea o să ia foc. Sub șapcă părul părea să i se zburlească și mai mult și se întorcea ca pe arcuri de la Mădălina la mine neștiind pe cine să lămurească mai întâi. Se hotărî abia când își aduse aminte că eu eram omul cu banii:
- Ai văzut? Nu o lași să moară de foame, o strângi de pe drumuri și îi dai de lucru și drept mulțumire ce face?
Luându-mă pe mine drept martor se întoarse amenințător spre fata. Mădălina ridică din umeri și își puse mâinile în șolduri apropiindu-se de Solovăstru:
- Chiar așa ce face? Te oprește să jecmănești oamenii la drumul mare. Se întoarse furioasă spre mine:
- Să nu-i mai dați nimic, auziți. Dacă vă mai cere ceva veniți la mine și vă spun totul de-a fir a păr pe degeaba, spuse ea țâfnoasă dându-i în trecere una peste șapcă care era cât pe aici să i se rostogolească jos dacă nu o prindea la timp.
- Om bătrân, nu ți-ar fi rușine! adăugă Mădălina și se refugie iar în spatele tejghelei, între sticlele ei.
Domolit dintr-o dată Solovăstru privi spășit spre noi, apoi mormăind printre dinți: „ fată proastă, ca și mă-sa”, se ridică și se îndreptă spre cei doi clienți care păreau că dormitează într-un colț. Unul chiar dormea în toată regula și Solovăstru îl înghionti zdravăn cu ciotul lui de deget. Când acesta se trezi Solovăstru îi arătă numai ușa cu un semn ușor din cap și acesta se ridică greoi și se îndreptă ascultător spre ușă. Celălalt vru să se împotrivească dar Mădălina strigă la el:
- Hai nea Manole că aici nu este hotel. De două ore dormi cu o cinzeacă de rachiu în față. Mai du-te acasă că te-o fi așteptând boreasa…
Ceilalți doi trei clienți care mai întârziau prin colțuri au priceput apropoul și înainte de a ajunge Solovăstru la ei și-au dat paharele pe gât și au plecat mormăind saluturi morocănoase când ieșiră.
Am ieșit și noi în vremea câinoasă de afară și Solovăstru a privit cu ochi de stăpân la Mădălina în timp ce închidea barul. Mai controlă și el încă odată lacătul scuturându-l zdravăn apoi își așeză mai bine pe cap șapca pe care vântul se pregătea să i-o arunce departe în nămeți și se întoarse spre noi, strigând ca să acopere șuieratul vântului:
- Să mergem să vă arăt unde s-a întâmplat… și unde o să rămâneți la noapte.
Am așteptat până am ajuns în mașină și după ce am închis ușile am spus:
- Eu sperasem să aflăm repede despre ce este vorba și în seara asta să ne și întoarcem.
Solovăstru s-a întors greoi spre mine; îl lăsasem în față lângă șofer, să-i arate drumul și eu stăteam cu Mădălina în spate. M-a privit lung, a clătinat dojenitor din cap și abia apoi s-a îndurat să vorbească, în silă ca și cum ar fi fost convins că își răcește gura de pomană:
- Să ziceți mersi dacă plecați de aici înainte de două zile. Poate și mai târziu…
Am încercat să protestez dar Mădălina m-a apucat moale de mână:
- Are dreptate… de fiecare dată când dă prima zăpadă pe noi parcă ne uită Dumnezeu pe aici. Întâi curăță drumul spre vale și spre șoseaua principală și abia apoi își face milă câte-un utilaj să vină și în Fundățica. Și până nu se deszăpezește nimeni nu poate pleca de aici…
Între timp după ce a patinat puțin mașina a pornit-o șovăielnic pe drumeagul ce se pierdea în întuneric. Zăpada se așezase spornic și dacă avea să o țină așa toată noaptea până dimineață avea să fie de un metru.
Solovăstru se întoarse iar spre noi și ne arătă undeva în față:
- Norocul nostru este că ajungem îndată… într-un ceas două nu se mai poate umbla deloc cu mașina. Se aplecă spre șofer și-i arătă o casă singuratică undeva în față:
- Acolo, vezi… tragi cât mai aproape, ții motorul pornit până mă duc eu să deschid poarta. Apoi o parchezi chiar lângă șopronul ăla, să fie ferită de vânt că dacă nu până mâine ți-o acoperă toată și nu o mai scoți nici cu tractorul.
Sprinten ca un spiriduș a zăpezii, deschise ușa mașinii încă din mers, sări jos și fugi spre poartă ținându-și cu o mână nelipsita șapcă. Până să ajungă Gică poarta era deja deschisă și se grăbi să o trântească iute după noi. Alergă apoi spre șopron și ajunse la timp ca să îl dirijeze pe nea Gică cât mai aproape de perete. După ce am coborât a cotrobăit prin șopron și a venit cu două capete de prelată și câteva rogojini acoperind cu grijă mașina.
- Așa, a făcut el la sfârșit mulțumit. Să vezi ce bine o să vă prindă asta când o fi să plecați. Dăm rogojinile la o parte și mașina este gata de drum…
Privi cu îndoială în lungul drumeagului pe unde am venit:
- Numai să se hotărască ăștia să treacă și pe aici cu vreun utilaj… într-un an au venit abia după o săptămână și numai după ce le-am dat o grămadă de băut.
Dădu cu ochii de Mădălina care aștepta sub streașină ferită de bătaia vântului:
- Și tu ce aștepți proțăpită acolo? Intră fă focul, caută ceva de mâncare, doar nu o să-i lăsăm pe oamenii ăștia să se culce flămânzi.
Mădălina dădu din umeri:
- Nu ajung la cheie..
- Nu ajungi la cheie, o îngână Solovăstru clătinând din cap. Dar astă vară
când veneai cu noaptea în cap să faci cafeaua ajungeai. Se întinse pe vârfuri și, cât era el de mic se lungi până aproape de streașină, luă cheia din cui, ne deschise ușa și ne făcu loc să intrăm.
Fata intră prima aprinse lumina ca să vedem pe unde să o luăm și am intrat cu toții într-un coridor îngust. Tot Mădălina ne deschise ușa și ne făcu semn să intrăm apoi într-o bucătărie ceva mai spațioasă. Mișcându-se sprintenă, în ciuda sarcinii, înfundă soba cu lemne, răscoli cenușa veche și picură pe ea câțiva stropi de petrol. În numai câteva clipe în soba joasă și tuciurie duduia un foc sprinten făcându-ne pe toți să ne adunăm în jurul ei. Ca prin minune, în mai puțin de zece minute aerul înghețat din încăpere fu înlocuit de o căldură plăcută. Mădălina șterse cu o cârpă praful așezat pe masă și ne-am așezat în jurul ei. Parcă de nicăieri apărură trei pahare, o sticlă cu rachiu, pe care îl bănuiam a fi din acela drept și în timp ce Mădălina pusese de o mămăligă, prăjind ceva ce după miros părea a fi carne însoțită de câteva bucăți zdravene de cârnați bine afumați, Solovăstru ne umplu paharele și închină dintr-o dată sobru.
- Ar trebui să vărsăm câțiva stropi și pentru Codreanu… Toată lumea îl crede mort dar eu încă îl mai aștept, de-asta nici nu vând încă casa…
Nea Gică, șoferul, convins acum că prea curând nu va fi nevoie de el, dădu paharul peste cap și imediat începu să respire greu și cu ochii în lacrimi se uită în jur după o cană cu apă. Mădălina, care în timp ce învârtea în cratiță era cu ochii pe noi îi aduse o cană în timp ce Solovăstru clătina dojenitor din cap:
- Asta îi rachiu drept, tare. Se bea cu socoteală, cel puțin până te înveți cu el, spuse el după care dădu și el paharul peste cap. Se strâmbă de parcă ar fi băut otravă dar rezistă tentației de a bea și el apă și se răsti la Mădălina:
- Hai fată odată, ce te mai moșmondești atâta? Vrei să murim de foame?
- Ai răbdare, nea Ioane! Ce te grăbești așa? Vrei să dau cârnații ăștia reci la oameni? Să creadă că nu știu nici să-i prăjesc?
Solovăstru mormăi ceva în timp ce Mădălina ne așeza masa. Nu știu dacă de la rachiu, de la aerul de munte sau de la zăpada sosită pe nepusă masă dar eu aveam o poftă de lup. Și se pare că și ceilalți la fel pentru că în tot timpul mesei nu s-a auzit nici un cuvânt. Solovăstru mai umplu încă odată paharele ciocni scurt, îl dădu pe al lui peste cap apoi continuă să mănânce lacom amestecând în gura lui de toate: carne, gogonele,mămăligă și cârnați.
Mădălina care mânca și ea pe un colț de masă, îl privi un timp în tăcere după care izbucni:
- Da mănâncă mai încet nea Ioane că o să creadă oamenii ăștia că nu ai mâncat nimic de astă vară.
Solovăstru mormăi ceva nemulțumit cu gura plină, dar își mai domoli ritmul. Când termină, împinse cu un gest hotărât farfuria mai departe de el, căută din ochi un șervet, îl luă se șterse bine la gură și pe mâini și se întinse mai bine pe scaun. Băgă o mână în buzunarul de la pantaloni și după sclipirea din ochi eram sigur că pipăia bancnota de 50 de euro. Un zâmbet fugar îi înflori pe buze apoi cu părere de rău își scoase mâna și se întoarse spre mine:
- Ei și acum să vă spun despre ce este vorba!
Se întoarse spre Mădălina care strângea tăcută masa:
- Și tu să taci cât vorbesc eu! După ce gat de vorbit poți să spui ce vrei!
Mădălina nu îl băgă în seamă și își văzu mai departe de cratițe. Solovăstru ne mai umplu câte un pahar cu rachiu dar de data asta nu îl mai bău ci privi lung la lichidul gălbui de parcă ar fi încercat să își amintească mai bine. Clătină din cap ca și cum nu tot ce și-ar fi amintit i-ar fi convenit și într-un târziu se hotărî:
- Anul ăsta prin primăvară, cam la începutul lui mai a venit un om la mine. ÎL chema Codreanu Matei. Voia să închirieze o casă pentru vreun an de zile…
Mădălina pufni, îi luă cârpa de vase din mâini, se șterse și ea bine apoi se întoarse spre mine:
- Eu tac! Dar când îl aud că spune prostii nu pot să tac! Era pe 26 aprilie, nu începutul lui mai. Þin minte precis pentru că în ziua aia am împlinit 20 de ani și mi-a zis la horoscop că o să întâlnesc pe cineva care o să-mi schimbe total viața.
Solovăstru dădu abătut din mână și spuse moale:
- Aprilie o fi fost dacă zici tu…
Arătă apoi spre burta eu care se ițea de sub masă:
- Și nici nu poți să zici că nu ți-a schimbat viața… Mă rog o fi fost aprilie, cum zice ea. Oricum înspre primăvară… Îl trimisese cineva care mă cunoștea și știa că am o casă de închiriat. Asta, adăugă el și arătă cu un gest larg în jur cu mândrie de proprietar.
- Tot ce câștigam cu barul și cu animalele băgam în casa asta să o aranjez, să-i fie drag cui ar fi venit să stea aici. Am mobilat-o ca la oraș, am tras curent, am pus faianță și gresie peste tot, am pus pompă de apă, am făcut un boiler și tot ce mai trebuie unei case ca omul să se simtă bine în ea. Venea câte o familie, voia să stea o săptămână două, îi umpleam cămara, frigiderul, îi tăiam lemne îi dădeam cheile, îmi dădea banii și plecau oamenii mulțumiți și duceau veste și la alții. În toiul verii chiar trebuia să fac programare că nu îi puteam primi pe toți câți ar fi vrut să stea aici…
Gustă iar un pic din pahar și privi scurt spre Mădălina de parcă ar fi așteptat să îl contrazică. Dar Mădălina stătea tăcută privind în flăcările jucăușe și părând pierdută în gânduri. Solovăstru clătină din cap și continuă:
- Ei și când a venit Codreanu ăsta și m-a rugat să îi închiriez casa pe un an parcă am stat așa puțin pe gânduri. Bani avea, că mi-a plătit înainte chiria pe un an întreg, fără să se tocmească. Zicea că dacă se simte bine, poate chiar o cumpără. Era un fel de sculptor, repara troițele pe la mânăstirile din jur și era plătit bine. Dar în rest cioplea toată ziua numai prostii ba în lemn ba în piatră. Ce-i venea lui că dacă îi cereai să facă ceva anume nu era în stare. Am vrut să îi fac o cruce de piatră pentru a bătrână, pentru când o muri și când i-am zis a ridicat din umeri că nu se pricepe. Am fi făcut bani frumoși amândoi dacă ar fi vrut. Eu i-aș fi căutat clienți și el fi cioplit câte o cruce două pe lună fără să îl doară capul. Nu a vrut și pace. Umbla toată ziua chelea sulii, teleleu prin pădure și îmi umplea șopronul de cioate și bolovani, la care ciocănea zi și noapte. Cică el face artă! Auzi la el artă!
Scuipă cu obidă pe jos la amintirea afacerilor pierdută. Mădălina se ridică greoi, aduse un teu din debara și șterse pe jos:
- Nu mai fă mizerie nea Ioane, că nu dumneata faci curat. Ai înțeles?
Încă obidit, Solovăstru dădu a lehamite din mână apoi continuă:
- Nu zic că nu se găseau nebuni care să i se potrivească… Venise unul să
închirieze casa pentru o lună și văzând că-i ocupată a trebuit să îi caut altă prin vecini. Până să-i găsesc a stat o zi la Codreanu, că casa-i mare are trei dormitoare și a văzut ce cioplește ăsta în șopron. Era un doctor mare, de ăsta care aranjează fețele la cucoane și le face țâțele mai mari. Se vede treaba că era plini de bani, că i se pusese lui pata pe o cioată din asta cioplită și nici una nici două îi zice ăla lui Codreanu: „ Asta e o adevărată capodoperă! Îți dau o mie de euro pe ea!”
Vru să scuipe iar dar întâlnind privirea Mădălinei se potoli dar parcă nu își găsea locul. Se aplecă mai tare spre mine:
- Auzi dumneata! O mie de euro pentru o cioată adusă din pădure și cioplită pe ici pe acolo ca să pară mai acătării. O mie de euro și el a cioplit la ea două zile! Și Codreanu știi ce-i zice? Poți să îți închipui ce îi zice?
Cum mă privea fix părând că așteaptă un răspuns de la mine am scuturat din cap că „nu, nu știu ce i-a zis Codreanu”.
- Am fost acolo și am auzit cu urechile mele, că dacă îmi spunea cineva nu credeam. S-a uitat lung la ăla cum stă cu banii în mână și-i spune: „ Asta nu pot să o dau! Are pentru mine o valoare sentimentală”. Bineînțeles că ăla s-a supărat și a plecat și el a rămas cu cioata…
Cum în timp ce ascultam, gustând câte un pic câte un pic paharele ni se goliseră, Mădălina se întinse peste masă și ni le umplu. Când ajunse la al meu mă privi în ochi și spuse:
- Am să v-o arăt mai târziu, după ce gată de vorbit. E o lucrare intitulată „ Zburătoarea” și spunea că m-a folosit pe mine drept model. E frumoasă…
Solovăstru privi posomorât în pahar și dădu a lehamite cu un gest devenit demult obișnuință.
- Frumoasă pe dracu, spuse el morocănos. O cioată acolo ca oricare alta… Da lăsați-mă să spun ce am de zis și nu mă mai întrerupeți că îmi pierd firul… După ce a plecat doctorul într-una din zile vine Codreanu la mine și îmi zice să îi fac rost de un cărucior că a găsit nu știu unde un bolovan și vrea să îl aducă. După ce l-am tras de limbă am aflat că bolovanul cu pricina era tocmai în Râpa Seacă, la vreo cinci kilometri de aici. Locuri blestemate, bântuite de draci sau de iele, că mereu se văd noaptea lumini pâlpâind pe acolo și se aud scrâșnete ca și cum ar măcina acolo Ucigă-l toaca sufletele oamenilor. I-am spus dar a râs și a zis că sunt superstiții. I-am dat căruciorul, i-a rupt o roată dar până la urmă și-a adus bolovanul și a început să cioplească la el. După vreo săptămână m-a chemat să văd ce i-a ieșit. Îi zicea parcă poartă accidentală, dar semăna mai degrabă așa cum stătea trântită în mijlocul șopronului cu un capac de gură de canal. Atât că era de piatră și nu de fontă…
- „ Poartă transcedentală” nea Ioane nu accidentală, îl corect ă Mădălina dar Solovăstru nu părea să o audă.
Căldura care se răspândise în odaie de la focul care duduia în soba joasă de tuci, paharele umplute prompt de Mădălina sau de Solovăstru făcea ca povestea să îmi pară pe de o parte ireală iar pe de altă parte cuvintele lor păreau să îl readucă într-un fel pe Codreanu printre noi, făcându-mă să mă frec des la ochi ca și cum aș fi avut vedenii. Solovăstru văzu și el așa că spuse grăbit:
- Văd că te apucă somnul așa că am să o scurtez. Într-o dimineață mă trezesc cu Codreanu că îmi bate în geam. Era alb la față și vorbea în șoaptă:” Nea Solovăstrule, îmi zice el, privind cu fereală în jur, vino repede până la mine.” Mi-am tras pantalonii pe mine, mi-am luat o geacă, dimineața aici este răcoare și am venit aici. Nu era departe așa că am ajuns îndată. Mă duce în șopron unde fata asta, arătă el spre Mădălina, privea la gaura aia de canal. Părea o gură cu niște buze mari și bosumflate care se mișcau alene de parcă mesteca gumă și din când în când se auzea așa ca un plescăit. Am rămas ca trăsnit. „ Ce-i asta?” i-am întrebat eu, dar ei au dat numai din umeri privindu-mă ca vițeii. „ Azi dimineață pe la patru am auzit în șopron o bubuitură, mi-a zis într-un târziu Codreanu și când am venit să vedem ce este am văzut asta”. După o vreme sătul să tot aud cum plescăie gura aia m-am dat mai aproape. Zău că părea o gură care mestecă așa în silă ceva numai de ea știut. „ Vezi dacă nu ai avut ce face?” i-am zis eu lui Codreanu. Þi-am zis că la Râpa Dracului sunt lucruri necurate. „ Ar trebui să o duci înapoi, să o arunci acolo.” Ãla m-a privit urât: „ Nici vorbă de așa ceva! Am reușit să pătrund esența artei… chiar am realizat o poartă spre transcedent.” Mie îmi părea mai degrabă o poartă spre iad așa că m-am dat cu fereală mai aproape de ea. Era enervantă cum tot mesteca așa în gol. M-am căutat în buzunar unde aveam niște nuci primite de la cineva. Am ales una mai ușurică care părea seacă și am aruncat-o între buzele alea urâte ca de țigancă bătrână și buzată. Gura s-a oprit din mestecat apoi a părut să sughită. „ Ce-ai făcut” s-a răstit Codreanu la mine, de parcă nu ar fi văzut ce am făcut. „ I-am dat o nucă, ce să fac. Nu ai văzut că parcă îi era foame”. A vrut să mai zică ceva dar nu a mai apucat pentru că gura aia urâtă a mai sughițat o dată apoi a țuguiat urât buzele și a scuipat nuca înapoi până la picioarele mele. Am luat-o în mână dar am aruncat-o imediat. Era caldă și parcă așa umedă. Dar era nuca mea fără îndoială pentru că era tot așa de ușurică și seacă. Nu am apucat să spun nimic pentru că gura aia a mai țuguiat încă odată buzele și a mai scuipat la picioarele mele o nucă seacă. Și de atunci o ține tot așa. Cam cât ai număra până la zece și țuști încă o nucă că tot la două săptămâni trebuie să golesc șopronul. Le dau prin sat să le ardă babele, că numai de foc sunt bune. Măcar dacă mi-ar fi trecut prin cap să arunc acolo o nucă bună. Cu cinci remorci de nuci vându-te eram bogat până acum…
O sclipire șireată îi trecu prin ochi mici și privi spre Mădălina arătând spre gâtul ei ca și cum i-ar fi venit o idee.
- Să fi știut eu ce se întâmplă luam împrumut de la fata asta lănțicul ei de aur și-l aruncam acolo. Câte grame are? o întrebă el, dar nu așteptă răspunsul, socotind ceva în minte și dând mărunt din buze.
Mă privi cu ochi strălucitori și mă prinse puternic de mână:
- Îți dai seama! O secundă dacă eram isteț acum aveam aproape un kilogram de aur pe oră. Lucirea aurului păru să îi mai strălucească câteva clipe în ochi i se stinse și el reîncepu să povestească:
- A trecut vara, a venit toamna, de la atâta cafea câtă îi făcea în fiecare dimineață fetei ăsteia a început să i se umfle burta…
- Mi-a zis că mă ia de nevastă, l-a întrerupt Mădălina. Cum termină cu divorțul a zis că mă ia…
Solovăstru a privit-o cu milă, apoi s-a întors spre mine ca pentru a mă lua martor:
- Fată proastă de la țară, ce știe ea? Nu știe că domnii de la oraș vor numai să se distreze și atât. Ce dovadă mai bună vrea? A lăsat casa așa cum o vezi cu chiria plătită pe un an înainte și într-o bună dimineață ia-l de unde nu-i. După ce a plecat el pietroiul din șopron a rămas acum un pietroi ca toate pietroaiele. Nu mai mișca nimic la el numai buzele rămăseseră așa bosumflate cum le văzusem ultima dată, ca și cum s-ar fi scârbit să tot scuipe atâtea nuci seci.
Se sculă greoi de la masă și ne făcu semn să-l urmăm:
- Haideți să vedeți cu ochii voștri despre ce este vorba…
Am ascultat o clipă șuieratul viscolului care nu se potolise nici o clipă și l-am întrebat plin de îndoială:
- Dar putem ajunge? Nu o fi drumul înzăpezit?
Deschise ușa unei debarale și scoase un felinar de vânt vechi pe care se chinui un timp până să-l aprindă.
- Putem, putem, că e numai aici în spate la trei pași în spatele casei. Și este în partea ferită de vânt, acolo nu se așeză zăpada.
Avea dreptate; acoperișul casei cu cel al șopronului aproape de atingeau așa că zăpada nu avusese spor să se așeze. La lumina felinarului am văzut câteva sculpturi în diferite stadii de finalizare și grămezi de nuci mici și înnegrite peste tot. Locul nu prea era potrivit pentru a percepe cum se cuvine mesajul lor dar nici una nu mi s-a părut interesantă. Una singură, bănuiam că este vorba de „ Zburătoarea” de care pomenise mai devreme Mădălina, sugera în mod clar zborul: părea o fată prinsă în brațele unei praștii ca și cum ar fi fost gata să-și ia zborul. Și deși fața îi era abia conturată, oricine putea recunoaște acolo, pregătindu-se să se avânte în văzduh o Mădălină foarte stilizată. Mi-am desprins cu greu ochii de silueta grațioasă și am privit spre piesa de rezistență a expoziției din șopron. Solovăstru avusese perfectă dreptate când o comparase bolovanul cu o gură de canal. Atât numai că în locul capacului de fontă avea două crestături în care cu puțină bunăvoință puteai recunoaște două buze. Codreanu netezise bolovanul și-i dăduse o formă aproximativ cilindrică, ca o masă rotundă, masivă, cu diametru de vreun metru și înălțimea de 30-40 de centimetri. Părea o copie nereușită la o scară mult redusă după”Masa tăcerii” a lui Brâncuși. Era așezată direct pe pământ așa că m-am apropiat și m-am lăsat în genunchi lângă bolovan. Am atins cu mâna „ buzele” și l-am auzit pe Solovăstru icnind și făcând un pas înapoi. Era rece ca orice piatră lăsate afară într-o noapte de iarnă. Din cauza gerului mă trezisem nițel și nu mai eram gata să iau de bune toate poveștile potrivite poate pentru spus la gura sobei dar nu pentru publicat într-un ziar și pentru care bătusem atâta drum degeaba. Eram furios pe șeful meu că mă pusese pe drumuri, furios pe Solovăstru că mă tapase de bani cu o poveste numai bună de adormit copii și furios pe mine că mă lăsasem atras ca un fraier în capcană. Am întrebat batjocoritor:
- Și vreți să spuneți că „ buzele” astea cum le spuneți voi, plescăiau și se mișcau?
Solovăstru mă privi încruntat:
- Cum te văd și cum mă vezi. Dacă nu crezi îți dau banii înapoi…
Am dat de data eu din mână a lehamite:
- Nu de bani e vorba aici, oricum nu sunt ai mei… dar am bătut atâta drum degeaba.
Supărați și morocănoși ne-am întors în casă fără să mai scoatem nici un cuvânt. Solovăstru a plecat, motivând că trebuie să vadă dacă femeia lui a dat de mâncare la animale. Mădălina ne-a făcut patul într-un dormitor cu două paturi imense, apoi a plecat și ea să se culce alături, ea locuia mult mai departe decât Solovăstru și nu ar fi putut ajunge așa ușor acasă. Cred că se făcuse aproape de 12 noaptea până când am adormit, chiar am visat ceva cu gura aia de canal care prinsese dintr-o dată viață și fugea după mine furioasă că nu credeam. Mă ajunsese și era gata să mă înghită, când Mădălina care apăruse dintr-o dată lângă mine m-a tras afară. Am deschis ochii și la lumina pâlpâitoare a focului am văzut-o pe Mădălina în picioare lângă patul meu. Era într-o cămașă lungă de noapte aplecată peste mine și mă scutura de umăr. Am privit-o nedumerit cu ochi buimăciți de somn.
- Ai strigat așa de tare prin somn că te-am auzit din camera de alături. Cred că ai visat urât…
- Da ai dreptate, am spus eu aducându-mi aminte de gura de canal care mă fugărea. Am avut un coșmar… cred că rachiul acesta drept al lui Solovăstru este prea tare. Am vrut și să-i spun că poate și poveștile despre gura de canal cu buze era tot consecința rachiului de ienupăr dar părea atât de fragilă în întunericul pâlpâitor al încăperi încât mi-a venit greu să o jignesc.
S-a îndreptat încet spre ușă și acolo s-a oprit și a privit nehotărâtă spre patul unde nea Gică, sforăia ușurel învins de rachiul drept al lui Solovăstru.
- Pot rămâne aici, cu tine? a întrebat ea încet încât abia am auzit-o. Mi-e frică să dorm singură, dincolo…
Am rămas fără grai dar am încercat să nu mă arăt:
- Da sigur, am bâiguit eu și m-am tras mai la perete ca să-i fac loc.
A dat plapuma grea l-a o parte și s-a așezat lângă mine. Un timp a stat liniștită apoi am auzit-o cum începe să plângă ușor. M-am întins să o mângâi pe cap și ea a venit mai aproape strângându-mă în brațe.
După un timp se potoli din plâns și eu am rămas nemișcat. Se șterse cu palma la ochi și spuse:
- Nimeni nu mă crede, dar mie îmi vine atât de greu. Eu sunt sigură că nu a fugit de mine, chiar mă iubea, nu ar fi plecat așa… a mai suspinat odată greu și a adăugat: sunt sigură că i s-a întâmplat ceva…
- Eu te cred, am spus deși nu credeam deloc. Poate că umblând atâta prin munți, s-a accidentat, a căzut în vreo prăpastie, cine știe?
Eram sigur că sculptorul dăduse bir cu fugiții văzând în ce încurcătură intrase dar ce mă costa să consolez fata asta ca un izvor de lacrimi de lângă mine. Mâine sau când se va curăța drumul aveam să plec și nu aveam să o mai văd niciodată.
Și-a șters iar ochii și a spus:
- Nu asta i s-a întâmplat…
Văzând că tac și nu spun nimic a adăugat:
- Cred că a căzut, sau a intrat de bunăvoie acolo, pe poarta aia a lui…
Făcu o pauză, mai suspină odată apoi continuă:
- După ce a adus pietroiul ăla în șopron parcă nu mai era el… Fusese un om atât de vesel atât de bun… îți era drag să stai lângă el. După ce a terminat de cioplit bolovanul acela a devenit dintr-o dată neliniștit, nu mai dormea bine noaptea, avea coșmaruri și vorbea prin somn…
Se trase mai aproape de mine ca și cum ar fi fost înfricoșată dintr-o dată de vuietul viscolului. Oftă adânc apoi continuă:
- Spunea că de acum va deveni cel mai mare artist! Am văzut odată o sculptură făcută după ce adusese bolovanul. Nu prea mă pricep eu la artă dar se vede că era ceva deosebit. Când am vrut să o ating a țipat la mine și a aruncat-o în foc. Apoi s-a schimbat tot mai mult… Se făcuse bănuitor, i se părea că aude voci și că este urmărit. Nu am spus nimănui dar în noaptea când a dispărut s-a sculat fără să spună nimic de lângă mine și a intrat în șopron. Am plecat după el dar când am ajuns eu nu am mai găsit decât asta lângă bolovan …
Se scotoci în buzunarul cămășii de noapte și îmi întinse prin întuneric un obiect. L-am pipăit și mi-am dat seama că este o pipă. Mirosea încă a tutun.
- Atât mi-a mai rămas după el. Și copilul… Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, așa cum spunea ar fi trebuit să nu…
Nu a terminat ce avea de spus și a început iar să suspine.
Ce să-i spun? Că nu cred o iotă din toate prostiile câte mi le îndrugase Solovăstru în seara asta? Și la care o făcuse și pe ea părtașă? Nu avea nici un rost. Dacă ei așa voiau să creadă era treaba lor. Am strâns-o și eu în brațe ca să o liniștesc și i-am șoptit:
- Nu mai plânge, te rog! Ai să vezi că până la urmă totul se va aranja…
Am dat să o sărut cast pe frunte dar chiar atunci a ridicat și ea ochii spre mine și buzele ni s-au întâlnit. Din greșeală în mod sigur și ne-am îndepărtat imediat atât din cauza surprizei dar mai ales pentru că afară s-a auzit un trosnet cumplit ca și cum o uriașă scândură veche și uscată ar fi fost ruptă în două. Am tresărit și ne-am ridicat speriați din pat. După cumplitul trosnet au fost câteva clipe de liniște apoi s-au auzit alt fel de zgomote.
- Asta-i „ Poarta”, a șoptit Mădălina speriată dar eu i-am făcut semn să tacă.
Păreau niște păcănituri însoțite de niște plescăituri monstruoase. Ca și cum o uriașă meduză ar fi ajuns acolo în creierul munților încercând să urce pe stânci.
Ne-am luat câte o haină mai groasă pe noi și am ieșit afară. Nu se vedea nimic dar zgomotele veneau în mod sigur dinspre șopron așa că Mădălina căută felinarul și îl aprinse cu mâini tremurânde după care mi-l dădu privindu-mă înfricoșată.
- Să ai grijă! mă avertiză ea.
Am ieșit în întunericul nopții alungat abia alungat pe câțiva metri de felinarul nostru. Înfiorându-mă din cauza vântului care se strecura hoțește prin haine am pășit înainte ținând felinarul întins în față ca pe o pavăză. Lumina palidă a felinarului ne arătă în șopron o imagine de coșmar: buzele monstruoase se mișcau lacome ca și când ar fi vrut să apuce ceva. Am pășit în față să văd mai bine dar Mădălina mă apucă strâns de mână:
- Te rog, nu te duce!
M-am desprins blând din strânsoarea ei și i-am spus:
- Trebuie să văd ce este și mai ales … ce vrea…
Am luminat mai bine interiorul șopronului și am văzut că pietroiul nu numai că își mișca buzele, sau ce or fi fost dar parcă se mișca cu totul ca și cum ar fi vrut să ajungă undeva. M-am aplecat să văd mai bine dacă nu cumva există lanțuri, sfori care să pună totul în mișcare. Nu erau dar de la Solovăstru m-aș fi așteptat la orice. Am mai făcut un pas și atunci dintr-o dată ca și cum m-ar fi simțit drăcovenia s-a oprit din mestecat. M-am întors spre Mădălina care se oprise în ușa șopronului:
- Oare ce vrea?
Mădălina se înfioră cuprinsă de alt fior decât cel dat de gerul mușcător:
- Pe mine mă vrea!
M-am dus lângă ea și am prins-o în brațe ca să o liniștesc:
- Nu vorbi prostii! Cum o să te vrea pe tine?
În spatele nostru buzele au început să scoată iar zgomotul acela dezgustător pe care îl auzisem odată în prejma unor vulcani noroioși de pe lângă Buzău. Mădălina se strânse în brațele mele și spuse șoptit de parcă i-ar fi fost frică să nu o audă bolovanul:
- Sunt sigură că Matei a fost luat, sau a intrat el de bună voie în bolovanul acela, Nu mă întreba de unde știu asta dar sunt sigură ca așa este. M-am întors și am privit cu îndoială bolovanul: nu mai clămpănea din buze și rămăsese cu ele deschise ca sărutarea indecentă și libidinoasă a unei negrese grase și buzate. În timp ce priveam am văzut clar cum se săltă câțiva centimetri de la pământ și se apropie de peretele șopronului. Am ridicat felinarul și atunci am zărit formele grațioase ale „ Zburătoarei”.
- Știu ce vrea! am spus și m-am apropiat de sculptură.
Am apucat-o în mână și am ținut-o deasupra bolovanului care a început să se zguduie și să clămpăne ca apucat de friguri.
- Ai grijă! a țipat Mădălina când eu m-am apropiat și mai mult de pietroi.
Am lăsat încet sculptura spre buze și când mai avea numai câțiva centimetri acestea s-au lungit într-o imposibilă sărutare și au prins-o. Ca trasă de o mână nevăzută a dispărut în adâncurile bolovanului. Câteva clipe nu s-a întâmplat nimic apoi buzele și-au domolit freamătul și în șopron s-a așternut liniștea, auzindu-se numai șuierul vântului. M-am întors să plec când am auzit ceva ca un foșnet. În jurul pietroiului pământul se mișca și se scutura ușor făcându-l să se scufunde încet, încet ca prins în apele unui vârtej.
Mădălina privea ca în transă pietroiul. Desfăcu lănțicul de la gât și mi-l întinse:
- Dă-i și lănțicul te rog! Nu vreau să mai am nimic de la el!
Rămăsesem cu pipa în mână. Am privit-o ezitând. Era doar o pipă dar Mădălina a spus:
- Dă-i-o! Să nu mai rămână nimic!
Am aruncat și pipa în mijlocul vârtejului și totul a pornit să se învârtă asemenea unui mic ciclon. În numai câteva minute nu s-a mai văzut de loc nici pietroiul, nici pipa, nici lănțicul și nici „Zburătoarea”. M-am apropiat ținut grijuliu de mână de Mădălina și am pipăit locul unde cu câteva clipe înainte fusese bolovanul. Locul era puțin mai călduț decât pământul de alături dar în rest era aceeași țărână obișnuită ca peste tot în șopron. Am mai privit câteva clipe în jur dar cum nimic nu mai mișca ne-am refugiat în casă, înghețați. Nu mai puteam dormi așa că ne-am refugiat în bucătărie unde mai rămăsese puțină căldură. Mădălina a răscolit jarul, a pus câteva lemne ațâțând focul și a făcut câte o cafea.
Zorile ne-au găsit tot în bucătărie și tot nelămuriți. Eram sigur că Solovăstru avea să găsească o explicație: pietroiul se întorsese acolo unde îi era locul, în Râpa Seacă. Era ușor pentru un om superstițios să-și găsească explicații pentru orice. Dar pentru mine, un om crescut și educat în spiritul cartezian al științei și al necesității explicațiilor logice ceea ce am văzut acolo în șopron nu avea să se împace niciodată cu ceea ce știam despre lume. De trei ori am scos carnetul de reporter începând să scriu ceva despre ceea ce văzusem. A patra oară l-am scos numai pentru a-l arunca în flăcările din sobă. Mădălina a privit tăcută flăcările apoi a acceptat tăcută faptul.
- Poate este mai bine așa, a șoptit ea răscolind cu vătraiul foile cuprinse de flăcări. Trebuie să uităm, dacă putem, a mai adăugat ea șoptit dar am auzit-o.
Soarele era deja sus pe la opt când a venit și Solovăstru; din viscolul de aseară nu mai rămăseseră decât troienele înălțate pe alocuri până aproape de streșinile caselor. Solovăstru era încă îmbufnat după despărțirea noastră nu prea cordială de aseară. A intrat, ne-a salutat s-a așezat la masă și până la urmă firea lui bonomă a învins. A privit spre cănile noastre de cafea și a oftat adânc spre Mădălina:
- Pune-mi și mie o cană fato, că mai nou boreasa mea nu poate nici să dea la vaci de mâncare până nu bea o cafea. De parcă a născut-o mă-sa cu cana de cafea în mână!
A sorbit zgomotos din cafeaua fierbinte apoi s-a ridicat iute în picioare și s-a uitat pe geam unde se auzea un zgomot de tractor. S-a întors vesel spre mine:
- Dacă tot nu vă place la noi să știți că pe la prânz puteți pleca! Am vorbit cu omul de pe greder, i-am dat o sticlă de rachiu și până la prânz curăță zăpada până la șoseaua mare și de acolo încolo drumul îi liber.
Eu mă gândeam cum să îi spun despre întâmplările de azi noapte dar el privea lung la Mădălina cântărind-o din ochi. Clătina din cap și spuse:
- Tu nepoată nu cred că ai să mai poți lucra multă vreme la bar. Ar trebui să caut pe cineva să te înlocuiască că parcă văd că acum îți vine sorocul.
M-am ridicat și eu în picioare cât eram de înalt și încercând să îl domin, lucru care nici nu era prea greu de altfel la cât era el de scund. Am scos pieptul în afară și am spus cât de serios am putut:
- De azi Mădălina nu o să mai lucreze nici o zi în bar!
- I-auzi, i-auzi, făcu Solovăstru minunându-se și scărpinându-se în cap. Și de ce mă rog?
Am tras-o pe Mădălina mai aproape și am cuprins-o pe după umeri.
- Pentru că nu sunt de acord ca soția mea să lucreze într-un bar, de-asta.
Nu cred că sunt mulți oameni care au avut ocazia să îl vadă pe Solovăstru în încurcătură și lipsit de replică. Minute întregi a privit când la unul când la altul, începea un cuvânt, uita să îl mai termine și abia într-un târziu cu ochii în lacrimi a bâiguit:
- Păi eu ce să vă zic decât să fie într-un ceas bun și… să ai grijă de ea că eu… așa rău de gură cum sunt am ținut la ea ca din ochii din cap și am îngrijit-o cum am putut mai bine de când i s-au prăpădit părinți.
A data să mai spună ceva dar și-a trântit șapca veche pe cap și a ieșit ca o furtună din casă.
Mădălina zâmbi:
- Într-un ceas o să umple satul cu vestea că i se mărită nepoata. Când e vorba de așa ceva are gura mai bogată ca o muiere…
Trebălui un timp tăcută pe lângă sobă pregătind ceva de mâncare când se opri dintr-o dată ca și cum și-ar fi adus ceva aminte și se apropie de mine privindu-mă zâmbind:
- Auzi, dar pe mine nu ar fi trebuit să mă întrebi dacă vreau?
- Așa ar fi trebuit, am recunoscut eu încurcat, dar mi-a fost frică să nu mă refuzi.
- Păi te mai pot refuza și acum, a șoptit ea moale și eu am luat-o în brațe strângând-o cu grijă.
Ne-am sărutat lung și numai tusea încurcată a șoferului ne-a trezit din visare. După ce a aflat vestea nea Gică a tras concluzia: „ Ei dacă tot nu ai găsit un subiect pentru un reportaj măcar nu ai venit degeaba. Þi-ai găsit nevastă!”





*






Ãsta a fost primul dintre drumurile multe și nenumărate pe care aveam să le fac la Fundățica. În fiecare din ele am învățat și am câștigat câte ceva numai bun de așezat acolo în partea aceea a sufletului unde țineam caseta cu amintiri frumoase. Dar nici unul din drumuri nu se compară cu primul, cel în care am găsit-o, sau poate, nici acum nu sunt foarte sigur, am fost găsit, de Mădălina.